Gâşte literare

Nicolae Manolescu şi Alex. Ştefănescu, îndeobşte consideraţi “corifei ai criticii literare româneşti”, strălucesc prin superficialitate intelectuală şi infatuare ignară. Demonstrabil. Dar merită să strici orzul pe gâştele acestea literare ?
Titus Filipas

DAQIN

Vizita premierului chinez în România are în primul rând o semnificaţie simbolistică. Să intrăm puţin în protocronism. Dacii erau o populaţie mult mai importantă decât istoria scrisă despre ei. Astfel, în cronicile chineze din secolul IV după Hristos, Europa este înregistrată ca o ţară ce se află la Extremul Apus, –aşa cum era percepută lumea geografică privind dinspre China–, sub o hieroglifă ce se poate translitera ca DAQIN. Sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie.
Titus Filipas

Gest futil şi anti-românesc

Recenta acţiune a guvernului Emil Boc de a simplifica acordarea cetăţeniei  române unui flux nedeterminat de alogeni (http://www.romanialibera.ro/a151702/moldovenii-pot-deveni-cetateni-romani-in-cinci-luni.html) constituie un gest futil şi anti-românesc. De ce un gest futil ?  Pentru că există drepturile istorice instituite prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Demonstraţiile „anarho-separatiştilor” armâni din urmă cu o jumătate de ani la Salonik s-au făcut tocmai pentru ca guvernul Greciei să recunoască  drepturile instituite prin Constituţia lui Caracalla de la 212 AD. Nu înţeleg de ce în România discutarea drepturilor istorice instituite prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212 într-un mare Congres Naţional este considerată a fi un reprobabil act de  protocronism?  Condamnarea protocronismului de către Raportul Tismăneanu, o condamnare citită în Parlament de domnul Traian Băsescu, a fost în mod clar un act anti-românesc.  Prin reprimarea discuţiilor protocroniste oficiale din România despre Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212, o Constituţie care a creat ROMANIA!, este perpetuată numai în şcoli, la lecţiile de istorie, o mare minciună prin omisiune despre istoria adevărată a românilor ! Istoricii de la Oxford University consideră că lumea modernă începea la 285AD, prin actul lui Diocletian de separare între Romania Orientală şi Romania Occidentală. Iată că există un protocronism agreat chiar de către istoricii de la Oxford University.

Titus Filipas

Genealogia modernităţii româneşti (I)

În spiritul acurateţei şi al preciziei, o genealogie reală a modernităţii româneşti obligatoriu  include termenii de caracterizare autohtonism şi protocronism.

Cred că nu exagerăm prea mult dacă spunem că modernitatea românească începe  cu primul think tank (grup de reflecţie) în limba română.

Progresul societăţii este determinat de ‘gândirea împărtăşită’. Primul  ‘grup de reflecţie’ în Limba Română,   „Cronicarii moldoveni”,  a fost implementarea naturală a  principiului societal intergeneraţional printre cărturarii provinciei Moldova: „Mulţi scriitori  au nevoit de au scris […] de au lăsat izvod pe urmă […] ,  feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, […]  să se înveţe şi să se indirepteze”. Excerptul din cronica lui Grigore Ureche (1590 ?-1647) redă  sentimentul apartenenţei la un grup de reflecţie ce s-ar fi putut chema prea bine şi « Scriitorii de izvod ». Vor fi fost mulţi. Fără să dea nume, să aproximeze numere, P.P. Panaitescu (1900-1967) comenta: «Toate manuscrisele care ni s-au păstrat sunt interpolate, adică adnotate de copiştii de mai târziu».  

Sigur, „Cronicarii moldoveni” nu apar din neant. Picturile exterioare ale bisericilor din Nordul Moldovei, un ‚sinopsis raţional” dacă folosim termeni din semiotica lui Roland Barthes (care a studiat pe viu România în perioada 1948-1949), constituiseră inspiraţie pentru reflecţiile răzeşilor din secolul XVI.

Care este criteriul folosit de noi pentru a identifica modernitatea românească ?

Ne inspirăm din sistemul filosofic creat de Constantin Rădulescu-Motru. Într –o carte publicată în anul 1904, Constantin Rădulescu-Motru focalizează atenţia contemporanilor săi, dar mai ales a viitorimii româneşti, asupra importanţei principiului identităţii din logică pentru cultura română.

Acest postulat de identitate, chiar principiul de început al logicii, poate căpăta multe formulări echivalente. Din câte ştim noi, cronicarul Miron Costin a fost cel care a enunţat de facto prima formulare a principiului identităţii din logică în limba română: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea…”.

Titus Filipas

Jocul oficial cu istoria

În ziarul România liberă din 12 August 2008, Dorin Timonea  scrie Filiera „Aurul dacic”, vezi http://www.romanialibera.ro/a131646/filiera-aurul-dacic.html .

Ce pot eu comenta ? Observ că sunt urmăriţi numai escroci mărunţi, în vreme ce jocul oficial cu istoria al guvernului liberal, în cazul brăţărilor dacice, nu este analizat şi condamnat. Cine poate crede că au existat realmente acele brăţări dacice din aur produse industrial? În realitate, sub influenţa pseudo-liberalului Patriciu-ARLUS, se abate atenţia istoricilor noştri de la marea temă a protocronismului românesc, Nova Roma şi Romania Orientală. Tot circul acesta se face în favoarea intereselor ideologice ale Rusiei, care apare în istorie abia în secolul VIII, dar se proclamă acum moştenitoarea drepturilor Romei şi ale Romaniei! Călin Popescu Tăriceanu şi Adrian Iorgulescu vor răspunde peste un an, doi,  pentru acest circ plătit cu sume mari din bugetul României! Este păcat că profesorul de istorie Crin Antonescu tace, excesiv de prudent, în escrocheria brăţărilor dacice din aur.

Titus Filipas

Romania Neoacquistica

Karl Marx citea în Biblioteca din British Museum, care alături de universităţile Oxford şi Cambridge constituiau triada supremă de surse intelectuale din Anglia. Cărţile lui Karl Marx erau extrem de bine documentate şi construite. Apoi, el cita copios din Destutt de Tracy, adică din aceleaşi texte care formaseră şi gândirea ‘pruncilor români’ Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru. Ar fi necesară o discuţie specială a scrierilor  lui Marx despre români. În atmosfera aceea intelectualistă de excepţie a vremii când studia Karl Marx, se reluase  abordarea istoriei în demersul dacoman-protocronist iniţiat de  John Locke şi de  sir Isaac Newton într-un celebru dialog epistolar. În acord cu sir Isaac Newton,  împăraţii romani care cuceriseră provincia  Dacia  Felix  întruchipau călăreţii Apocalipsului.  Mai mult, seriosul Isaac Newton  începea  numărătoarea anilor  până la Sfârşitul lumii de la luptele lui Domitian cu Decebal!  Dar pe vremea lui Karl Marx, –cum este la Oxford University şi în prezent–, debutul  convenţional pentru lumea  modernă este fixat la 285AD, anul când Diocletian împarte imperiul în Romania Occidentală şi Romania Orientală.

Rusofobia din prima tinereţe a lui Karl Marx  a fost  augmentată prin achiziţionarea acestei informaţii. Dreptul autoasumat al Rusiei de a prelua moştenirea Nova Roma de fapt nu exista! În scrierile lui Marx despre români se analizează conflictul dintre ruşii nedemni şi mincinoşi, şi neolatinii demni şi greu persecutaţi din Romania Orientală.

Neolatinii din Latium Novum provin din „socii” – alizarea ilirilor şi a traco – daco – moesilor. Unul dintre aceştia, călugărul Ieronim, scrise Vulgata*. Lăudată  peste mileniu de savantul Roger Bacon. Adoptată ca text constituţional fundamental pentru Romania Neoacquistica, sinteza vechilor Romanii. 

Titus Filipas

*Vulgata lui Ieronim poate fi considerată şi un text de literatură stră-română. Cel puţin acesta este punctul de vedere al protocronismului.

Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas 

Securitatea anilor ‘50

Anul 1946 a fost pivotal pentru instaurarea represiunii comuniste în România. Dar care este responsabilitatea unora dintre “florile dalbe “ ale societăţii civile care a instaurat domnia  minciunilor  după 1989 ? De exemplu, care este responsabilitatea lui Vasile Paraschiv? Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : Lupta mea pentru sindicate libere in România. Terorismul politic organizat de statul comunist. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai de mult de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.” Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y : “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul respectiv nu elaborează intensitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România (PCdR) la 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici întâlnim şi citatul: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie.”  (Ana Blandiana,  fost membru PCR). Foarte frumos zis.

Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniti de cozile de topor din România, o victorie deja obţinută  de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internaţionalişti din România. “Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, se mai scrie lămuritor pe situl amintit. Asertarea este perfect adevărată. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care tovarăşa/doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună  prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Rosie, a fost mobilizat pentru a promova candidatii Blocului si, in special, pentru a impiedica opozitia sa-si organizeze o campanie eficienta.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă ale acesteia.” Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de tovarăşa/doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătură cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă într-un văl complet opac atunci când spune: “Echipe speciale au spart adunările naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. “ Ei bine, acele echipe speciale nu erau formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. A fost iniţiativa oficialităţilor  româneşti? Nu cred. Mai curând  s-a acţionat sub imboldul americanilor, care mai înainte plătiseră  complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan! Este păcat că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946, am citit din documentul http://www.romanian-portal.com/ca/ro/article.asp?id=4976 . Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să ne scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea boatei de cealaltă parte. Mult mai târziu –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte boate. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost!, pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor descifrabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de “cărturarii protocronişti români”,  certamente nu a fost bătut de  către intelectualii rafinaţi Edgar Papu şi Mircea Maliţa,  aşa cum se insinuează subliminal către minţile generaţiilor tinere prin faimosul Raport Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Căci tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a instituţiei numită Securitatea.Titus Filipas

Civilizaţia spaţiului arian

Compari  doar subiecte din acelaşi domeniu. Herodot, când îi compară pe traci  cu inzii, stabileşte extensia unui domeniu pe care îl numim  spaţiul geografic arian. Sau chiar mai simplu spus, Arian. Este un  spaţiu de excelenţă a civilizaţiei. În  această interpretare  el este opus regatului Turan. Alexandru cel Mare ştia că va putea domina acel  spaţiu uriaş numai când va deveni  stăpân peste Bactria (nordul Afganistanului de azi). Teoria istorică afirmă că Bactria este ţara de origine a triburilor ariene, care între veacurile XXV şi XX înainte de Christos s- au revărsat  peste lume. Alexandru cel Mare reuşea să cucerească Bactria în anul 334  înainte de naşterea Domnului. Bactria este celebră şi pentru zăcămintele sale de lapis lazuli, nişte pietricele semipreţioase având culoarea mării Mediterana sau culoarea  cerului senin. Din asemenea pietricele bactriene de lapis lazuli a fost măcinat, mult mai târziu,  de către meşteri zugravi ai Moldovei Muşatine, albastrul de Voroneţ.  

Inspirat  certamente de lectura din Herodot, acţiunea lui Alexandru Macedon stabilea în spaţiul arian unitatea,  aproape uniformitatea civilizaţiei elenistice. Domeniul ei geografic mergea din Tracia până la Indus, dacă nu până la Gange. Filosofii gimnosofişti  ai acelei epoci erau de fapt yoghini.

Creştinismul timpuriu,  prin apostolii Andrei şi Toma, încearcă  poate să  repete şi performanţa lui Alexandru Macedon. Fără să mai reuşească unitatea pe acel spaţiu, necum uniformitatea lui. Dar în secolele IV, V, şi VI se întâmplă un miracol. Spaţiul Arian produce, nu în uniformitate ci în dihotomie, două civilizaţii supreme, neîntrecute încă.  

Una dintre ele a fost civilizaţia dinastiei Gupta,  din India de Nord. Atunci literatura, arta şi teatrul îşi elaborează canoanele. Simultan înfloresc ştiinţele şi gândirea religioasă. Religia oficială a imperiului Gupta, –a cărui  civilizaţie  ariană era simultană civilizaţiei excelenţei din Romania Orientală a secolelor IV, V, VI –, era budismul tantric care  evită metepsihoza.  Într  –adevăr, budismul tantric promite iluminarea  omului într –un singur corp şi   într –o singură viaţă, eliminând astfel multiplicităţile existenţiale.  Tantra este o doctrină a iluminării despre unitatea Eului individual şi a lumii sensibile. Este aici un element de universalitate care anticipează parcă ‚senzualismul’ european al  iluministului Condillac. Budismul tantric depăşeşte cu un grad oralitatea ezoterică a învăţăturii dobândite din reflecţia profundă asupra naturii omului total şi a raporturilor sale cu universul. Învăţătura iluminării astfel dobândite era  transpusă într -un  text sacru  purtând numele generic Tantra  în limba  sanskrită. Teologia budismului  tantric  mai este cunoscută  drept Vehicolul textelor,  ori Tantrayana în  sanskrită.  Fineţea teologică a budismului tantric îi determină pe mulţi să considere că timpul Gupta  înseamnă şi timpul când a fost atins idealul fiducial şi apogeul civilizaţiei indiene a excelenţei. India culturală modernă aflată în dezvoltare  a ales tocmai acel  model fiducial al excelenţei ca ‚benchmark’. Iar succesul pe care îl cunoaşte  romancierul  indian  V.S. Naipaul, laureat al premiului Nobel pentru literatură, se datorează şi faptului că el incorporează valorile budismului tantric în opera lui.   

Cea de a doua civilizaţie supremă a spaţiului arian a fost creată în Romania Orientală a secolelor  IV, V, şi VI. Să observăm că prin textele Călugărilor  Sciţi,  învăţătura Părinţilor  Cappadocieni  şi a Sfinţilor  Ierarhi, această civilizaţie influenţează hotărâtor lumea şi epoca noastră. Căci, se ştie, calendarul ce îl folosim acum a fost construit de un călugăr scit (Dionisie Exiguus), iar fundamentele gândirii  abstracte din ştiinţa modernă sunt aşezate de alt călugăr scit (Pseudo Dionisie Areopagitul). Şi nu  voi fi de acord cu eminentul savant teolog român,  părintele Gheorghe I. Drăgulin,  ce asertează că Dionisie Exiguus şi Pseudo Dionisie Areopagitul sunt unul şi acelaşi personaj real. Însă ipoteza istorică lansată de domnia sa, anume că Pseudo Dionisie Areopagitul este de fapt tot un călugăr scit, mi se pare deosebit de valoroasă şi ader la ea. Pare veridică. De altminteri părintele Drăgulin demonstrează convingător asemănarea celor două stiluri de gândire, observate la Dionisie Exiguus şi la Pseudo Dionisie Areopagitul, ale căror texte le compară în paralel. S-a vorbit frecvent şi sincer despre miracolul românesc, adică despre miracolul menţinerii  unei  insule de latinitate în Orientul european. După retragerea aureliană, cele trei secole de civilizaţie superioară creată în Romania Orientală explică prea bine şi forţa miracolului românesc. Care există. Aceasta este de altminteri şi ideea centrală a protocronismului. Titus Filipas

Câştigarea unui titlu de nobleţe

Mărturisesc că pentru mine lupta pentru a fi publicat de revista Oglinda Literară a însemnat de facto lupta pentru câştigarea unui titlu de nobleţe în literele româneşti. La început, cred că toate textele mele pe hârtie trimise redacţiei revistei Oglinda Literară cu diligenţa Poştei Române s-au pierdut pe drum. Apoi a venit, din fericire, Internetul.  Astfel că prin mijlocirea poetului Loriean Carsochie, pe care îl cunoscusem de la cenaclul ad hoc care se înfiripase pe o parte de forum electronic la Ziarul România liberă online, ajunse în fine la revista Oglinda Literară, şi acolo fu publicat imediat, eseul meu intitulat Ideologia Şcolilor Centrale. Conţinutul eseului se referă la începuturile critice, dar victorioase pentru că au fost ideologic solide, ale României culturale Neoacquistica din secolul XIX. Tot pe această linie tematică ideologică a urmat eseul Buldozerul domnului Zub, tratând despre dificultatea politică actuală a recuperării operei scriitorului protoromân Ioan Cassian, atâta vreme cât un document de stat, cauţionat de parlament,  condamnă public protocronismul  românesc. Atacurile acestea împotriva spiritului României culturale Neoacquistica sunt dirijate dinspre Occident. Dar atacuri externe, care au în fond aceeaşi ţintă, vin şi dinspre Rusia. Am arătat acest aspect în eseul Superficialitatea lui Soljeniţîn. Unde am demonstrat că pretenţiile Moscovei la moştenirea titlului şi  drepturilor de Nova Roma nu au vreo legitimitate, că ele înseamnă  numai implementarea politicii predatoriale a Gosudarului Rusiilor. Urez nobilei reviste Oglinda Literară o viaţă cât mai îndelungată în literele româneşti!Titus Filipas