Pe un teren interzis al discursului

Citesc la adresa URL http://hymerion.wordpress.com/2009/07/25/congresul-californian-sia-taiat-craca-bugetara-de-sub-picioare/, postarea aflată sub titlul “Congresul californian si-a taiat craca bugetara de sub picioare”.

Din câte am înţeles eu, citind un blog redactat în limba franceză, statul californian impozitează doar foarte blând industria înfloritoare a jocurilor de noroc din California. Sînt convins că o impozitare mai categorică ar fi benefică pentru finanţele statului California. Dar, şi aici intru, inevitabil, pe un teren care nu mai este “politiceşte corect”, finanţarea colonizărilor evreieşti în Cisiordania şi în Ierusalimul de Est se face cu fonduri care provin din jocurile de noroc legale din California.

Titus Filipas

Părintele Iustin Pârvu este anti –parresia ?

Este o întrebare pe care mi-o pun. Pentru că înfiinţarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, la scurt timp după tentativa ratată de asasinat asupra arhimandritului Iustin Pârvu, arată  o cauzalitate Granger, mă rog, o corelaţie. Se punea în judecată, mai mult sau mai puţin dreaptă, –recunosc că acest „mai puţin” strecurat insidios de mine în text nu este chiar 100% „politiceşte corect”, dar ce mai este oare „politiceşte corect” ceva pe lumea asta foarte normată în favoarea auto-intitulatului „popor ales” ? –,  Holocaustul presupus a fi fost făcut de militarii români în Transnistria. Care este un vechi teritoriu din Romania Orientală, recunoscut de către Zosimus în Historia Nova, dar cu populaţii foarte amestecate după pacea de la Kuciuc Kainargi din anul 1774. O pace pentru care făcuse un eficient lobby pro-rusesc, ilustrul Voltaire, un iluminist implicat excesiv de mult în politică, chiar şi în geo-politică, pentru că intervenţia lui a dat drepturi  Rusiei să îşi facă de cap în Transnistria, după ce a construit  butaforia „satelor lui Potemkin” pe malul Niprului.  Cine a fost Potemkin ?  Un mare “iluminist” rus care s-a bucurat de favorurile aceleeaşi femei puternice  ca şi iluministul francez Voltaire. Părintele arhimandrit Iustin Pârvu, fost deţinut politic  anti-comunist, după cum reiese din biografia lui a fost tînăr preot militar român în Transnistria. Ştiu că părintele Iustin Pârvu are mânia iute (sângele lui Ştefan cel Mare apă nu se face). Părintele Iustin Pârvu spunea : „Ducem lipsă de jertfă”. Totuşi, totuşi, părintele Iustin Pârvu nu se implică deloc în evaluarea activităţii Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”. Parresia (vezi prima epistolă a Evanghelistului  Ioan) înseamnă curajul să vorbeşti pentru comunitatea ta! Faptul că părintele Iustin Pârvu refuză a depune benevol mărturie despre învinuirea de participare la Holocaust adusă acestei comunităţi din neamul românesc  (deşi, cum spuneam în altă postare, ar fi fost sarcina profesională a  cercetătorilor de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” să vină să ceară această mărturie fostului  tînăr preot militar în Transnistria), învinuire  adusă Românei şi armatei române,  dovedeşte că părintele Iustin Pârvu nu are spiritul de “jertfă” pe care neîncetat îl cere altor români ortodocşi. Nu este prea târziu nici acum ca părintele Iustin Pârvu să cheme un notar în faţa căruia să depună  mărturie cu valoare legală, o mărturie  valabilă  ca document certificat putând  servi şi în cadrul proiectului de “istorie orală” al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.  Oricum, absenţa manifestărilor unei  deontologii  echilibrate în colectarea mărturiilor la cazul învinuirii României şi armatei române  de către cercetătorii Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” nu poate servi ca un alibi pentru lipsa de „spirit de jertfă” şi lipsa de parresia la părintele arhimandrit Iustin Pârvu. Spun eu cuvinte  care nu sunt la locul lor ? Reamintesc că în ortodoxia românească, un laic are tot atâta drept la parresia ca şi un părinte arhimandrit! Dar la Mănăstirea Petru Vodă, pare-se, este acum prea multă influenţă şi prea mult rol acordat pravoslavismului rusesc mistic.

Titus Filipas

Copilul sălbatic

Eram frustrat în liceu pentru că nu mai studiam gramatica generală,  eram tentat să pun mereu întrebări de  „gramatică filosofică” despre care sistemul şcolar comunist inducea în mine sentimentul că  este numai „rătăcire a gândului”. De altminteri celebra probă de ‘filosofie’ din bacalaureatul francez nu este în fond nimic mai mult decât o probă de ‘gramatică filosofică’.  Întâmplător, am studiat la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova,  şi aveam un respect extraordinar faţă de vechii profesori ai şcolii, eliminaţi de regimul comunist. Să-l amintesc aici numai pe Fanu Duţulescu, autorul unui concentrat „Dicţionar al filosofiei” în care explica atât de bine conceptele metafizicii, printre care şi noumen-ul sau „lucrul în sine”.  Lucrurile în sine, inaccesibile experimental, constituiau la Immanuel Kant realitatea  accesibilă prin discursul de cauzalitate. Eu  mai  cred că şcoala înseamnă toţi profesorii ei, chiar şi aceia trimişi la canal pentru că au „simpatizat cu legionarii”!  Prin aplicarea  imperiosului dicton leninist „Învăţaţi, învăţaţi, invăţaţi!”, mulţi dintre noi, care ne-am primit educaţia în deceniile, -căci 7 ani nu ajung-,  de după cel de al doilea mare război, n-am învăţat limba  germană. Majoritatea profesorilor români de limba germană, legionari sau simpatizanţi cu legionarii, săpau la canal ori tăiau stuf  în deltă, aşa că  noi nu-l citeam pe Goethe nici în traducere,  nici  în original,  iar mitul lui  Faust  nu ne interesa. De vină mai era poate, fără să-i scuzăm  pe ideologii secundari  ce ne-au ucis profesorii, şi starea limbii române,  pribeagă  într-o Nirvana pastorală, de-ar fi să-l credem pe Ioan Eliade Rădulescu, -dar cine-l mai ia în serios?-,  când Occidentul  inventa  conceptele din Epoca   Luminilor. Şi chiar dacă, după  Eliade,  am avut  profesori de română buni,  la capitolul de  literatură universală, când ajungeau la mişcarea  Sturm  und Drang, ni se traducea Furtună şi Elan. Cum din  lecturile prohibite aflaserăm  noi câte ceva despre Drang nach Osten, sinapsele rebele, nebune pentru că refuzau controlul ideologiei secundare,    încercau  să facă legătura. Despre tema interzisă nu ne  vorbise niciun adult, cei  care ştiau putrezeau prin puşcării, şi fără dascăl de sprache n-am păşit  îndeajuns în Walhalla. De  mergeam   câţiva paşi în direcţia  arătată de lehrer, l-am fi întâlnit poate  pe Goethe. Şi l-am fi  recitit pe Faust adeseori, dacă nu în original, atunci în orice traducere românească de sărbătoare. „Elan”-ul pus în locul lui  Drang l-am împrumutat de la francezi, englezii traduc infinit mai bine,  Storm and „Stress”, starea de tensiune este aceea care  dă relevanţă şi forţă mişcării intelectului, brainstorming-ul, furtuna mentală. Sigur, acel stress este comun interpretat ca accent pus pe  subiectivitate,  însă  realizam, făcând legătura  cu Drang nach Osten, că-i vorba despre o tensiune  ce are incorporată  foarte multă energie. Energia unei tendinţe. Energie mintală care te  ferea, de pildă,  de acceptarea carnetului  roşu. Se spune că  Sturm und Drang ar fi pornit de la ideile lui Jean -Jacques Rousseau despre educaţia copilului liber.  Dar  timpul Sturm und Drang este şi Geniezeit, iar acel Genius  pre-romantic  nu-i cumva chiar „Copilul Sălbatic”  al lui J.-J. Rousseau? Astfel, să ne liniştim,   Sturm und Drang, prin sălbăticia sa,  n-a fost, nu este şi nu va fi niciodată o atitudine „politiceşte corectă”. Atunci, este ceva nou sub soare ? Da, pentru prima oară interzicerea spontaneităţii gândului apare ca o clauză impusă nouă, -celor care încercăm să gândim-,  de   Contractul Social postbelic, – şi mereu a fost şi va fi câte un război să-l întărească-,  vigilent Contract Social ce interzice,  represiv şi violent, cărţile noi care se abat de la dogmele ideologiilor  secundare şi terţiare.  „Copilul Sălbatic”,  intelectualul genuin lipsit acum  de orice drept al  exprimării libere,   individul care fuge de educaţia forţată  printr-un  curriculum de lozinci, căutând  izvorul tămăduirii în cărţile arse, în cărţile confiscate, în cărţile interzise, ori în înţelepciunea celor vechi, este  redus prin activa poliţie politică a   noului Contract Social, -cu   potere de voluntari  pe orice Media–, la condiţia mintală    de  „copil al străzii”, căruia sistemul îi livrează zi şi noapte,  prin mass-media, supradoza de auro-lac informaţional întotdeauna „politiceşte corect”.

Titus Filipas

Răspuns lui Andrei Marga

Domnul Victor Roncea punea titlul ironic: „Dezicerea” lui Marga reflecta o mentalitate anti-ortodoxa de sorginte „iluminista” (http://victor-roncea.blogspot.com/ ) .

+In legatura cu alegatiile privind constituirea „Fratiei Ortodoxe” la Cluj, rectorul UBB, Andrei Marga, precizeaza urmatoarele:

1. Nu am semnat nicio adeziune la astfel de initiative si nu am participat la nicio discutie in aceasta privinta. Nu am avut si nu am nicio legatura cu respectiva initiativa.

2. Sint dator sa precizez cel putin trei lucruri:

a) solutiile la problemele Romaniei nu se afla nicidecum in trecut;

b) abordarea problemelor religiei nu are alternativa la ecumenism;

c) imaginea asupra lui Iisus si asupra crestinismului este schimbata complet, gratie cercetarilor istorice, biblice, teologice din ultimele decenii, incit relatia dintre cultura si religie se pune in termeni complet noi in epoca de fata.

Andrei Marga+

Este de domeniul evidenţei faptul că trebuie recurs la un model occidental pentru transformarea culturii române. Acest model occidental adecvat nu poate fi iniţiat de Universitate, pentru moment  controlată  de internaţionalişti ce îşi arogă  agresiv rolul  managerial pentru cultura română. Acest model de ameliorare în  cultura română  poate fi iniţiat numai de Biserica Ortodoxă Română.  Însă care model occidental ni se potriveşte ? Dacă studiem istoria culturală a Occidentului în general, si istoria Bisericii Occidentale în particular, observăm că rolul liderului cultural novator în Occident îi revine Sfântului Anselme din Aosta (1033-1109), numit de asemenea Anselme de Cantorbéry. În anul 1060, Anselme din Aosta intra la mănăstirea benedictină din Bec, în Normandia. Acolo studiază cu atenţie şi diligenţă  doctrina teologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Orientale dimpreună cu Logica ! Mănăstirea benedictină era deja organizată după modelul oferit în scrierile călugărului scit Ioan Cassian. Sfântul Anselme,   născut din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cea mai clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor, continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V, VI.

Dar hai să vorbim acum numai despre importanţa argumentului ontologic al lui Anselme pentru  toată cultura Europei occidentale, pentru felul în care evoluează prin ceea ce numim ‚progres’ spre ‚modernitate’. De obicei argumentul ontologic al lui Anselme este formulat printr-o înşiruire de trei propoziţii : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă; perfecţiunea comportă existenţa ; deci Fiinţa  perfectă  există. » Totuşi,  dacă în argumentul ontologic al lui Anselme  este implicat ca un datum predefinit principiul logic al identităţii, atunci ultimele două propoziţii devin redundante. Principiul identităţii era cunoscut încă de pe vremea lui Aristotel. Cu acesta, argumentul ontologic al lui Anselme se reduce la o singură propoziţie : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă. ». Or, această idee vagă despre Fiinţa  perfectă  este numai caz particular de reprezentare ontologică. Şi, în general, argumentul lui Anselme este asigurat şi validat  prin orice reprezentare ontologică. Reductibil la o formulare mai inteligibilă, avem demonstrat faptul că Dumnezeu există prin  însuşi faptul că omul este capabil să construiască reprezentări ontologice. Dar, bineînţeles, mai este implicat aici, predefinit,  principiul scolastic enunţat de Sfîntul Anselme: „Fides quoerens intellectum.” – ‚Credinţa caută inteligenţa, eu nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred în Absolut şi astfel înţeleg’. Argumentul ontologic constituie nucleul ‚softului’ anselmian ce va permite europenilor occidentali să construiască reprezentări ontologice despre realitate. Aceste reprezentări ontologice constituie instrumentalitatea  raţională cu ajutorul căreia europenii occidentali vor descoperi şi cuceri lumea.

Ce înseamnă  sloganul despre  ‘Înnoirea Bisericii’ pe care îl tot auzim după  1989 ?  Înseamnă el cumva renunţarea la tradiţia isihastă? Căci insistăm, numai Biserica Ortodoxă Română  tradiţională  poate conduce procesele de transformare a României după un ‘soft’ anselmian care a dus la progres în Occidentul European. Pentru că ‘softul’ anselmian reprezenta cea mai condensată şi clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV. Constantin Rădulescu- Motru, singurul creator de sistem filosofic  din cultura română  (Andrei Marga nu este, oricât ar impreca spre noi lăudătorii lui) intuia toate acestea într- o carte publicată  la 1904.  Într – adevăr, primul dintre cugetătorii români care dovedeşte intuiţia raţionalităţii  instrumentale pe linia scolastic– anselmiană a fost Constantin Rădulescu –Motru. Era nepotul acelui Eufrosin Poteca (1786 – 1859),  discipolul  ideologiei  Şcolii de la Sfântu Sava. Constantin Rădulescu –Motru a fost năpăstuit ulterior de comunişti, urgisit chiar şi acum de potera internaţionalistă din pricină că nu a fost „politiceşte corect”. Indicaţiile cominterniştilor care au luptat în Spania şi au dominat  politica românească neîntrerupt din 1945 şi până acum  l- au lăsat să moară de foame. Se spune chiar şi în prezent, fie direct,  fie indirect însă ameninţător la adresa potenţialelor dezvoltări independente şi pozitive  din cultura română, că  năpăstuitul Constantin Rădulescu- Motru şi- a meritat cumplita soartă! 

În lucrarea ‚Cultura română şi politicianismul’,  Constantin Rădulescu – Motru punea un accent extraordinar pe utilitatea  principiului identităţii, exact în sensul că reprezentarea ontologică în limba română este un construct necesar al realităţii pentru românii care doresc integrarea în societatea modernă. La Constantin Rădulescu – Motru, postulatul logic al  identităţii  ne dă adevărul. Filosoful român are totuşi certitudinea dificultăţilor   extraordinare pentru românii aflaţi în căutarea adevărului. De asemenea  filosoful posedă  certitudinea aproape mesianică a succesului nostru ca naţie : „Iubirea de adevăr… trebuie cucerită, prin forţele noastre proprii. Va veni şi vremea ei odată”. Constantin Rădulescu – Motru rămâne pe linia abordării de tip anselmian în aceeaşi carte şi atunci când  leagă principiul identităţii  în logica sa, de ortodoxism scriind în mod expres :  „Biserica Ortodoxă a fost neclintit conducătoare sufletească a românilor.” Dacă interpretăm şi  cele spuse de Constantin Rădulescu – Motru în cealaltă lucrare extrem de importantă, ‘Personalismul energetic’ – chiar şi din titlul cărţii se vede influenţa ideilor Sfântului Ierarh Vasile cel Mare–, putem afirma că dogma de sprijin a filosofiei lui este, la fel ca la Sfântul Anselme,  doctrina Sfintei Treimi a  Cappadocienilor Sfinţi Părinţi de Civilizaţie.

Anul 1648 marca pentru Europa nu doar sfârşitul „războiului de 30 de ani”, ci şi începutul de epocă pe care Leibniz o caracteriza prin  asertarea ce- i părea mirobolantă lui Voltaire : „Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!”. Leibniz  realizase o sinteză a filosofiei aristotelice cu filosofia carteziană, având natura unei teologii pozitive. Dar,  în alt chip, el mergea pe urmele părinţilor filosofi cappadocieni care incorporaseră  filosofia greacă într- o teologie nouă. Ştim că această sinteză a sfinţilor părinţi ai bisericii constituie unul dintre pilonii civilizaţiei create în Romania Orientală în secolele IV,  V, şi VI. Iar lucrarea  de cugetător  a lombardului Anselme, din veacul al XI-lea, asupra dogmei cappadociene a Sfintei Treimi fondează de facto Scolastica. Mulţi dintre noi nu înţelegem prea bine importanţa majoră a Scolasticii  pentru cultura lumii,  pentru descoperirea faţetelor sale,  datorită ideologiei ateiste ce ne -a spălat creierele (iar Andrei Marga a fost un asemenea ideolog comunist).

Titus Filipas

Nevoia de „dascăli de Românie”

Pe pagina a doua a ziarului România liberă din 4 iulie 2002, la rubrica VITRINA / Cărţi  de învăţătură, era   prezentată lucrarea filosofului Gheorghe Vlăduţescu, intitulată „Neconvenţional, despre filozofia românească”, propusă  cititorilor în limba română  de editura Paideia. Din textul neutru de prezentare, semnat cu iniţialele N.P.,  aflam despre carte că „este o lucrare care propune o privire nouă asupra gândirii  filozofice româneşti. Profesorul Gheorghe Vladuţescu identifică  patru secţiuni ale filozofiei româneşti : „Cele trei începuturi” : Dimitrie Cantemir, Samoil Micu şi Titu Maiorescu ; apoi „Direcţia nouă. Maiorescienii” : P.P.Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici şi Mircea Florian ; „Noua spiritualitate” : Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, Constantin Noica şi Vasile Băncilă ; şi, în sfârşit, „Independenţii” : Vasile Conta, Camil Petrescu, I.D. Gherea, D.D. Roşca şi Lucian Blaga”.

Referitor la filosofia românească,  e greu să afirmi şi că există,  şi că nu există, domnul N.P. avea dreptate să se menţină neutru asupra cărţii. Căci filosofarea nu-i  doar o filo-implicare şi dezbatere asupra altor filosofi,  ceea ce fac îndeobşte „filosofii români” ; ea presupune originalitate conceptuală, atacarea unor teme noi, ori a unor teme vechi cu tehnici noi. Nici una dintre alternative nu-i  remarcabil de prezentă  în spaţiul filosofic românesc, dar nu această abordare a problemei este esenţială pentru viaţa  culturală de la noi din ţară, ci doar măsura în care un filon de filosofare autentică devine sursă pentru acţiunea intelectuală în arealul limbii române. Chiar şi domnul Zigu Ornea se ridica împotriva celor care încercau  să trateze dispreţuitor, – dacă  nu chiar să elimine total, aşa cum face profesorul Gheorghe Vlăduţescu -, „literaturo-centrismul” atunci când analizează istoria filosofării româneşti : „Să observ că acest literaturo-centrism e o stare de fapt generalizată, practic, în lume, peste tot avînd preeminenţa acei cugetători care creeaza şi în spaţiul literaturii sau au contingenţă cu ea”.  Or, aici observăm că domnul profesor Gheorghe Vlăduţescu dă dovadă de acea „înţeleaptă” reţinere pe care o arată orice universitar român cu  mare grijă  pentru succesul carierei sale academice : teama constantă de a nu părea, şi de a nu se transforma, într-un cărturar român ! Îl  putem asigura că nu trebuie să-şi facă vreun fel de griji în privinţa aceasta : în nici un moment al discursului său, incluzând  şi  textele altor cărţi mai vechi semnate de domnia-sa, profesorul Gheorghe Vlăduţescu nu riscă  să pară ceea ce nici nu este de fapt, adică un cărturar roman. Nu, pur şi simplu domnul Gheorghe Vlăduţescu este un universitar de mare succes în viaţa academică superficială din România. 

De-ar fi fost cu adevărat şi cărturar român, atunci când editează  în anul de graţie 2002 o carte purtând un asemenea titlu, ar fi fost tentat să scrie măcar o pagină despre filosofia care l-a ghidat, cu atâta succes, pe Ioan Eliade Rădulescu (1802 – 1872) la întreprinderea sa de trezire românească. În vremea marelui om, şi nu doar atunci, acţiunea socială era, dacă nu total identică, atunci  într-o foarte mare măsură congruentă cu  acţiunea naţională, vezi răscoala-revoluţie a lui Tudor Vladimirescu de la 1821, – prin comparaţie, ceea ce s-a întâmplat la 1907 este de neînţeles chiar şi acum,  în contextul unei analize în care ar fi implicate doar forţe şi cauze pur româneşti -, o acţiune care, după  redeşteptarea neamului de către panduri, va fi mereu culturală. Ioan Eliade Rădulescu  devine  ideologul acestei mişcări naţionale după uciderea lui Tudor, plecarea lui Gheorghe Lazăr, şi până la exilul în care l-a aruncat rolul său de tribun al mişcării de la 1848. De altminteri principala sa grijă la 1848  a fost de a-i împiedica pe „căuzaşi” să devină „revoluţionari”, adică  să comită excese ; căci „schimbarea domnilor” a însemnat întotdeauna la noi  „bucuria nebunilor”. Iar  acea grijă ne arată un doctrinar ideologic primar dar nu primitiv, creat chiar în sensul originar al cuvântului ideologie, căci Ioan Eliade Rădulescu  a gândit, – repet, a gândit, un act cu totul neobişnuit chiar şi pentru mulţi dintre politicienii zilelor noastre -, un program de acţiune practică  într-un sistem comprehensiv de  idei europene învăţate din textele filosofice ale lui Étienne Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy.

Sistemul lui ideologic datorează infinit mai puţin, trebuie să subliniem aceasta, deşi formele „societăţilor secrete” din principate şi culorile tricolorului ne-ar putea deruta, influenţelor distrugătoarei  Revoluţii Franceze. Este posibil însă ca lipsa totală de interes faţă  de Ioan Eliade Rădulescu pe care o arată profesorul Gheorghe Vlăduţescu, deci faţă  de filosofia care a călăuzit acţiunea culturală  a lui Ioan Eliade Rădulescu, să  se datoreze unui respect exacerbat celor zise, mai deunăzi, de mult-regretatul Zigu Ornea : „Nu pretinse teme strict locale sînt rostul filosofiei (inclusiv ale celei româneşti), ci problematica general umană”.  Am să mă limitez doar la a insera, ca un comentariu la zisele respectatului  Ornea, un excerpt  dintr-un acquis european pe care cei mulţi (şi „corecţi”) din zilele noastre vor să-l facă uitat : „Il n’y a point d’homme en général „, (Condillac, La Logique, LivreII chap. V.). Astfel, între filosofia care l-a inspirat pe Zigu Ornea şi filosofia ce a inspirat deşteptarea românească  din secolul al XIX-lea trece cumpăna  apelor în ideologia de azi. Evident, domnul   Gheorghe  Vlăduţescu a ştiut  să  aleagă  mereu versantul „politiceşte corect”. Noi ne-am  aflat întotdeauna  pe celălalt versant.

Culturnicii nostri oficiali şi criticii lor de serviciu au refuzat constant să  recunoască  faptul că Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Radulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. Se ştie că Ioan Eliade exprima nişte opinii cât se poate de clare în problema alegerii între scrierea fonetică şi scrierea etimologică, legată de ordinea ierarhică între vorbire şi scriere, iar aceasta-i o chestiune pur filosofică. Apoi, de vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că  Eliade Rădulescu este  conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română. În plus, chiar dacă  te cheamă  Gheorghe Vlăduţescu iar nu Noam Chomsky, nu eşti scutit a  şti  că pe la 1828 majoritatea gramaticilor erau considerate încă scrieri filosofice. Nimic din toate acestea nu întâlnim în ultima carte (Publicam prima oară textul acesta în anul 2002, pe un forum electronic ţinut de unul din ziarele centrale din România,  dădeam o adresă de e-mail la care aşteptam comentariile, am primit atunci un singur e-mail cu un virus!), de fapt o lucrare foarte convenţională, a domnului Gheorghe Vlăduţescu. De ce ? Pentru că, şi nu doar „general uman” vorbind,  este cam greu să gândeşti  „neconvenţional” aflându-te pe versantul „politiceşte corect”. Paradoxul cu domnul Gheorghe Vlăduţescu e totuşi  acela că fără să reuşească să  afirme  idei personale a reuşit o  strălucită afirmare personală.

Titus Filipas