Ternova

Există surprinzător de multe cuvinte în limbile bulgară şi serbo-croată ce sunt cu toată evidenţa de sorginte latină, dar care nu se reîntâlnesc în limba română! Focalizând pe  limba bulgară, unul dintre aceste cuvinte este „agneşco”. Însemnând pe româneşte miel, dar care în mod evident este diminutivul bulgăresc pentru cuvântul latinesc  agnus. Prin această prismă, ne permitem să reinterpretăm latineşte numele oraşului Ternova din Bulgaria (Veliko Tarnovo, îi spun bulgarii). Pentru acest nume au fost propuse o mulţime de etimologii, printre care şi una ungurească! Este foarte justificată, nu din punct de vedere lingvistic, ci din punct de vedere istoric, propunerea lingvistică ungurească. Pe vremea lui Manuel I  Comnenul, Hungaria era vasală Romaniei. Drepturile sale de stăpânire legitimă  asupra Hungariei – 1 erau uşor demonstrabile. Mama lui era Vasilisa Piroşca de Hungaria, fiica acelui Laslău Craiul despre care scriau  Simion Dascălul şi Miron Costin. Manuel I Comnenul îi învinge pe acei puţini maghiari care îi contestau drepturile. Cavalerii maghiari în armură sunt  ad litteram zdrobiţi  pe data de  8 iulie 1167, de trupele  romane  conduse de generalul Andronicus Contostephanus. Un important contingent de români  autentici fusese integrat în armata lui Contostephanus.  În bătălie se dovedi atunci că ghioaga romană ghintuită spărgea uşor  armurile maghiare. Termenii păcii încheiate arătau că Nova Roma poate dispune  imediat de coroana Ungariei. Această stipulaţie va fi efectiv folosită la anul Domnului 1172. În felul acesta, pe vremea lui Manuel I Comnenul, Hungaria – 1 devenea efectiv o parte din Romania Orientală.  Manuel I Comnenul era un  împărat ce dorea să refacă Oikumena lui Justinian I. Termenul Ungrovlahia este un rest virtual din proiectul său de Oikumenă. Tatăl lui Manuel I  Comnenul  fusese marele împărat Ioan al  II-lea  Comnenul (1118–1143),  a cărui amintire se păstrează în folclorul românesc  cu numele Caloianul, ori, alternativ, Scaloianul.

Ternova emerge cu pasiune şi violenţă  în istoria aşezărilor urbane de excelenţă pe noul drum roman construit la ordinul împăratului bizantin Manuel I Comnenul. Se mai ştie  prea bine că de asemenea, în secolul XII, reapare bizar harta cu vechea infrastructură a drumurilor romane din Balcani (Tabula Peutingeriana).  Explicaţia raţională poate fi aceea că Tabula Peutingeriana, –pe care apărea şi numele Pelendava pentru actuala  Craiova–, era folosită ca un  termen  de analiză  comparativă a  infrastructurii plănuite de Manuel I  Comnenul, pentru drumurile romane noi în Balcani. Putem explica numele Ternova ca o aglutinare din  ‚terra nova’, ce desemna noul drum, vechile drumuri romane fiind desemnate pe vremuri printr-acel   pavimentum, devenit acum   pămînt.

Drumul era destinat  să lege pe uscat cetatea  Constantinopol de provincia Ungrovlahia din proiectul de Oikumenă ungrovlahică al lui Manuel I Comnenul. Acel drum  a fost, de fapt, şi primul proiect parţial de  itinerar  Orient-Expres  consemnat de istorie. Şi nu întâmplător în România, primul tronson de cale ferată se înscria atât pe drumul pentru Ungrovlahia proiectat de Manuel  Comnenul, după cum va fi, şi primul tronson pentru Orient-Expres. Ipoteza originii numelui oraşului Ternova din aglutinarea sintagmei  ‚terra nova’  fusese lansată de unul dintre acei eminenţi profesori de Limba Română care au predat la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Ipoteza fusese expusă de profesorul craiovean  într –o carte păstrată de Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Bineînţeles, cartea se afla şi în biblioteca liceului Fraţii Buzeşti din Craiova, bibliotecă  arsă din ordinul politrucului cominternist Celac, primul prefect  comunist al Doljului. Dacă nu o mai găsiţi acum nici măcar în Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, înseamnă că se afla printre cărţile arse în focul aprins intenţionat la revoluţie, pentru a se pierde memoria noastră scrisă. Ministru în acel prim guvern de după 1989 era şi unul pe nume Sergiu Celac. Ei,  da, chiar fiul prefectului cominternist de la Dolj.  Iar Mariana Celac, fiica prefectului ce aduse comunismul peste olteni, deveni  apoi membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, GDS.

Înainte de 1989, Adrian Păunescu, care fusese pentru un an de zile elev la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova, aflase cumva despre acea idee, şi o inserase –vezi anafora “Oltenia, eterna Terra Nova!”–   în Imnul echipei de fotbal Universitatea Craiova, cântat de Gabriel Cotabiţă şi formaţia sa din  vremea echipei Craiova  Maxima!

Titus Filipas

Brazda lui Novac

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas