Muzele sunt cele nouă fiice ale Memoriei, şi le poartă numele loja masonică Les Neuf Soeurs ce i-a ajutat pe Ideologii primari să îşi propage ideile de emancipare. Ajunge cumva, purtată pe val ori pe un curent spiritual, vestea aceasta şi la poetul român Iancu Văcărescu ? Epistemologia din versurile lui Iancu Văcărescu nu este o didascalie : „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse” ; pentru că ea poate fi interpretată în cifrul lui Ienăchiţă – ca un flux de reprezentări ontologice în limba română, purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice. Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil această mişcare a ideilor „întru”. Dacă René Descartes spunea : “Cogito ergo sum”, Condillac arăta cât de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee, pentru verbul „a fi”. La Sofocle şi la vechii poeţi greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu tradusese pe româneşte dramaturgie universală. Deschisese astfel o poartă pentru „veştile” purtate de zeităţi ! Este interesant că şi în poezia lui George Coşbuc apar asemenea personaje-veşti, chiar personaje astrale vestitoare de ontologii. În secolul XX, ideea aceasta va fi incorporată în Metafizica lui Constantin Noica. Ea ne permite să citim versul: ” Prin veşti departe duse”, ca o mişcare din exterior spre interior, împământenind la noi, adică în Limba Română, un Panteon cultural prin conştientizare. Incontestabil, Poeţii Văcăreşti arătau pentru noi Spiritul Timpului în vremuri foarte dificile, demonstraţia aceasta a fost făcută convingător de criticul literar Paul Zarifopol. Iar Sri Aurobindo, un filosof Indian care s-a ocupat cu Yoga integrală şi popularizarea ei, scrie despre zeitatea Kala (Spiritul Timpului) că atunci când ea „se mişcă într-o direcţie determinată, toate forţele lumii sunt chemate într-un curent care ajută atingerea ţintei decretate.”
Titus Filipas
Posts Tagged ‘Paul Zarifopol’
Iancu Văcărescu şi Sri Aurobindo despre Zeitatea în mişcare
martie 13, 2013Christina ‘Spic de secară’
decembrie 26, 2007Când se întâlnea Simion Dascălul cu ideea despre Romania, hrisoavele bizantine nu mai existau în puterea lor de pure hrisoave bizantine. După cum încetase să existe pe Pământ Bizanţul însuşi. Garantarea vechilor drepturi conferite de Bizanţ fusese preluată de noua putere care ocupase Bizanţul. De ce revine Simion Dascălul la ideea despre Romania ? Să încercăm a înţelege mai bine, plasându-l pe Simion Dascălul în Istorie. Ce factor a întrerupt cursul Istoriei, oprind Renaşterea europeană inspirată de Bizanţ, şi întreţinând treizeci de ani de războaie distrugătoare? Conspiraţia rosicrucienilor, foarte probabil. Regina Christina „Spic de secară” (1626-1689) a Suediei are meritul istoric, nu evaluat îndeajuns, că blochează efectele nefaste ale politicii rosicruciene de taină, o politică alimentată cu sume imense în metal preţios, despre care se pretindea foarte serios, –unii mai cred şi acum–, că ar fi fost creat prin mijloacele alchimiei. Când Christina ‘Spic de secară’ ajungea regină, casa dinastică în care se născuse stăpânea ţara numai de un veac. Primul ‘rege secară’ (Vasa) a fost Gustav Erickson, întronat la 1523. Pe vremea Ciumei din veacul XIV, populaţia ţărilor scandinave scăzuse dramatic. Margareta, regina Danemarcei, uneşte la Kalmar ţara ei cu Suedia şi Norvegia pentru a dobândi forţă prin simpla adunare aritmetică a populaţiilor. Dar aristocraţia daneză vrea să conducă singură popoarele ‘Uniunii de la Kalmar ‘. În 1520, majoritatea nobililor suedezi sunt ucişi în ‘baia de sânge” de la Stockholm. Numai boiernaşul Gustav Erickson scapă, fugind pe skiuri în Norvegia, după ce trimisese mai înainte vorbă printre ţărani că îi cheamă la luptă. Avem şi aici, în nord, în Dacia hiperboreană, exemplul clasic al ridicării unei armate thematice, ori al unei armate de răzeşi, ori ‘oastea ţării’. Ţăranii suedezi răspund extraordinar de viu. Trimit doi skiori de fond să-l ajungă pe Gustav Erickson. După doi ani de lupte, oastea de ţărani suedezi îi învinge pe ostaşii de profesie danezi. Tatăl reginei Christina ‘Spic de secară’ a fot regele Gustav Adolph al II-lea, un geniu militar. Tînărul rege Gustav al II-lea se îndrăgosteşte prima oară de Ebba Brahe, fată din anturajul mamei sale, Kristina. Care se opune acestei alianţe morganatice, şi o căsătoreşte iute pe Ebba cu Jakob de la Gardie, unul dintre generalii lui Gustav, care începuse la 1618 războiul cu Germania. Consilierii regelui îl sfătuiesc să se însoare cu sora prinţului elector din Brandenburg. Gustav Adolf se deghizează pentru a o cunoaşte pe această Maria Eleanora. Căpitanul Gars, acronim de la ‘Gustavus Adolphus Rex Seciae ‘, o vede pe frumoasa Maria Eleanora, simte fulgerarea iubirii. Şi se prezintă cu identitatea reală. Iubirea este împărtăşită. Maria Eleanora este invitată la castelul suedez Kalmar, pe coasta baltică la sud de Stockholm. Suedia, ţară de ţărani nespălaţi, o dezgustă profund. Căsătoria va fi oficiată de biserică pe data de 25 noiembrie 1620. Deşi îi dispreţuia pe suedezi, Maria Eleanora îşi iubea sincer soţul. În 1626, regina rămâne însărcinată. Astrologii prezic naşterea unui băiat. Pe 6 decembrie 1626, se naşte copila Christina ‘Spic de secară’. Fanfarele anunţă muzical şi fără detalii naşterea unui moştenitor. Regele şi anturajul încep serbarea bahică în cinstea urmaşului la tron. Katarina, maliţioasa soră vitregă a regelui, îi prezintă fiinţa născută de o zi. Surprins, însă deloc supărat, Gustav Adolf o proclamă viitoarea moştenitoare a regatului, promiţând curtenilor că fata va fi crescută şi educată ca un băiat! Dar Maria Eleanora îşi ura progenitura. Îndeamnă o doamnă de companie daneză să o ucidă. Misterios, o grindă de lemn cade peste leagănul micuţei. Fata are noroc. Tot la fel de “întâmplător”, Frau Anna o scapă din braţe. Christina rămâne cu umărul strâmb. În 1632 moare tatăl, regele Gustav Adolf. La vîrsta de şase ani, fetiţa cea asimetrică la trup este prezentată în Riksdag, parlamentul suedez compus majoritar din ţărani. Care, entuziasmaţi, o proclamă imediat “Rege”! Copila va accepta coroana numai la vîrsta de optsprezece ani. Christina lansează curând reforme frenetice în regat. Va începe cu informarea promptă a populaţiei, fondând primul ziar suedez. Iar în ciuda avizului îndărătnic al contelui Oxenstierna, adolescenta regină vrea să instaureze imediat pacea în Europa. Christina sfârşeşte ‘Războiul de treizeci de ani’. Aducând părţile la semnarea Tratatului din Westphalia. Astfel regina Christina „Spic de secară” are meritul istoric major că a propus o viziune mai corectă decât Napoleon Bonaparte în fixarea direcţiei spre Europa modernă. Pe data de 6 iunie 1654, regina Christina abdică. Părăseşte Suedia, atrasă de sudul Europei şi de catolicism. Pacea westphaliană impusă Europei marca nu doar sfârşitul „războiului de 30 de ani”, ci şi începutul de epocă pe care Leibniz, Gottfried Wilhelm von (1646-1716), o caracteriza prin aserţiunea destul de riscată: „Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!”. Căci în « Candide ou l’optimisme», Voltaire, François Marie Arouet (1694-1778), atacă maliţios vulnerabilitatea frazei lui Leibniz. Leibniz realizase o sinteză a filosofiei aristotelice cu filosofia carteziană, având natura unei teologii pozitive. Dar, în alt chip, el merge pe urmele părinţilor filosofi cappadocieni care incorporaseră filosofia greacă într- o teologie nouă. Ştim că această sinteză a sfinţilor părinţi ai bisericii constituie unul dintre pilonii civilizaţiei create în Romania Orientală din secolele IV, V, şi VI. Odată cu lucrările lui Galileo Galilei, care de asemenea pleacă de la părinţii filosofi cappadocieni, secolul XVII devine o epocă de speranţă, cred că tocmai acest aspect este incorporat în propoziţia optimistă a cărturarului german Leibniz. Supralicităm, afirmând că Europa Occidentală din secolul XVII devine mai puternică tocmai pentru că incorporează valori teoretice create de civilizaţia din Romania Orientală. Dincolo de pamfletul voltairian, este realitate faptul că pacea westphaliană de la 1648 impunea în aproape toată Europa intelectuală redefinirea conceptului de „naţiune”. În acel context istoric devenit şi „ideologic în sens primar”, Simion Dascălul iniţia propria teorie a naţiunii române în ‚grupul de reflecţie’ moldav. Dar mai mult într-o abordare conceptuală ascendentă, –‘bottom-up approach’–, care ţine evident de ‘cultura populară’. De aici răbufnirea superioară a Vornicului nostru Miron Costin despre „băsnelile” Dascălului. Dacă interpretăm « grupul de reflexie » moldav în termeni moderni, constatăm lipsa totală de racord între abordarea ‘top-down’ şi abordarea ‘bottom-up’. Doctrina populară a naţiunii lui, şi a noastră, a fost inserată de Simion Dascălul în textul altui participant la grupul de reflecţie. Era un manuscris pe care îl copia cu acurateţe admirabilă : „Scrierea anilor”, Cronica lui Grigore Ureche, boier cărturar moldovean ce murise cu doar un an înainte de încheierea, ori mai îndreptăţit ar fi să zicem „începerea”, păcii westphaliene. Simion Dascălul, copist dar şi autor, ne oferă o reprezentare ontologică fără prea mare valoare literară, însă avînd imensă valoare instituţională şi logică pentru noi. Compilarea adnotatorilor de cronici este o structură intertextuală conceptuală creată de lucrul grupului de reflecţie intergeneraţional ce cuprinde nume mari dar şi nume mărunte, precum şi anonimi. Discursul lui Grigore Ureche, istoric în toate privinţele, nu este discurs despre Romania, ci despre Roma. Mircea Vulcănescu avea dreptate să vorbească despre ispita latină din sufletele cronicarilor noştri. Chiar şi faimoasa portretizare a lui Ştefan cel Mare e inspirată din Tit-Liviu. Remarca lui P.P. Panaitescu posedă acurateţe : «Importanţa acestei cronici astăzi este mică, deoarece nu poate servi istoricilor ca izvor istoric ». Dar insertul Dascălului Simion este un discursiv despre Romania.Apoi, ce este istoria noastră scrisă, dacă nu fragmentele unui discurs despre spiritul nostru, al românilor orientali ? Inserţiile doctrinare ale lui Simion Dascalul despre formarea naţiunii române erau absolut necesare după 1648, anul de graţie al Europei moderne. Inserţiile sunt perfect complementare textului semnat de Grigore Ureche, pentru că aparţin discursului despre Romania, şi sunt antinomice faţă de cronica lui Grigore Ureche doar pentru că nu au forma clasică a discursului antic, ci forma culturii populare. Mesajul inserturilor aplicate de Dascălul la cronici mai vechi este complex. Prioritatea unei noi evaluări a inserturilor trebuie focalizată pe conceptul sistemic, apoi vin detaliile. Interpolările Dascălului nu erau « capriciile unei digresivităţi obositoare », cum le caracterizează un cercetător de mare valoare însă fără empatie faţă de Dascălul. Iată astfel că nici briciul analitic al cercetătorului modern nu operează suficient de precis. Nu-i deajuns lectura ad litteram a letopiseţului pentru descifrare. Ce-i « digresivitate », şi ce-i « obositor » ? « Interpolările » sunt paragrafe ale doctrinei populare despre România, rândurile lui Simion Dascălul nu sunt obositoare. Pe ipotetica punte azvârlită peste prăpastia culturală a veacului fanariot, un gânditor român ar fi putut corecta verdictul polonez de ruptură, pus de Miron Costin în « cazul Simion Dascălul. Dar istoria noastră umilă face ca primul gânditor ce construieşte puntea de porfir către Epoca Luminilor, prin economia unui singur vers : « Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet », rezumând subtil filosofia senzualistă, să trăiască abia în a doua jumătate a veacului XIX. „Te-au văzut: voevodând voroave, /ciobănind genune şi zăpezi,/potcovar de fum bătând potcoave/negurilor strânse în cirezi”, scria cândva Radu Gyr despre percepţia lui Mihai Eminescu.Remarcabilul studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade” al lui Paul Zarifopol demonstrează convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu (1786 – 1863) şi poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor atât ca intensitate, cât şi în extensie. Traseul spre civilizaţia absolutului pozitiv din Epoca Luminilor fusese desenat de Văcăreşti. Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) avea un ginere vistiernic, Enache Văcărescu (1654 – 1714), ucis la Stambul odată cu Brâncovenii. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri, provine iluministul Ienăchiţă Văcărescu (1730 – 1796), ce a influenţat cultura română la modul “releu”. Opera lui se racordează nemijlocit la truda lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :”Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate, dacă nu şi în anvergura dorită. Ioan Eliade Rădulescu încearcă în textul « Biblicelor » să zidească discursul continuităţii româneşti cu ajutorul religiei. Interpretarea anagogică a continuităţii civilizaţiei noastre, mergând până la Sais, fu valorizată de Mihai Eminescu în « Epigonii ». Apoi, după un secol, amintită de Nichita Stănescu în smalţul unei teserale, detaliu din misterul ce îi pavează poezia. În vâltoarea care clasiciza Limba Română, transformând-o într-o cale regală spre Absolut (’candida vâlvoare’), Simion Dascălul era uitat, obliterat din atenţia culturală prin paradigma lui Miron Costin. Titus Filipas
Experienţă ontică şi reprezentare ontologică
decembrie 23, 2007„Păcatul originar” al omului, distincţia care îl separă de celelalte animale şi îl face Om, este capacitatea transformării experienţei ontice în reprezentare ontologică. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”, se spune, biblic, despre aceia care nu au această capacitate. Invers, există şi situaţii când o reprezentare ontologică poate controla contingenţa dintr-o experienţă ontică extremă. Calitatea organică a reprezentărilor ontologice pe care le creează îl fereşte pe scriitor de ‚limbajul de lemn’. Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul gramaticii generative naturale. Există îndeobşte iluzia că experienţa ontică se transformă imediat şi automat în reprezentare ontologică verbală. Ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Această transformare implică lucrul gramaticii generative. Dacă interpretăm în termeni moderni Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, vedem că spiritualitatea din fraza: „La început a fost Cuvântul”, se poate traduce, fără să comitem o blasfemie: „La început a fost o gramatică generativă”, care este intrinsec legată de spiritualitatea omului. Numai gramatica generativă te ajută să urmezi firul ontic şi ontologic în desfăşurarea scriiturii, să creezi pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu este decalată faţă de acurateţea ontică. Căci „Dacă dai nume greşite lucrurilor, înseamnă să adaugi nenorociri în lume” („Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”), ne avertiza Albert Camus. Gramatica generativă construieşte un sistem navigaţional pentru cuvintele noi şi pentru cuvintele vechi, adăugându-le valoare. În ‘Lingvistica Descartes’, Noam Chomsky redefineşte noţiunea de „limbaj” (vernacular, sacru) ca pe o ‘gramatică generativă’ capabilă să creeze, să genereze expresii lingvistice bine formate, incorporând nu doar ‘corectitudine gramaticală’ (care este prezentă şi în « dialogurile » personajelor din teatrul absurd !), dar şi ‘corectitudine logică’. Capacitatea gramaticală generativă este asociată, în diverse grade, subiecţilor umani care folosesc limbajul. Proverbul «Omului înţelept nu trebuie să-i spui multe » marchează tradiţional un capăt de gamă. Genial a fost Eminescu numai pentru că era caracterizat printr-o capacitate generativă foarte înaltă a limbajului românesc. Ştim că Poetul este persoana umană capabilă să transmute, printr-o gramatică generativă proprie, experienţa sa ontică în reprezentări ontologice perfecte. Acest proces de participare la viaţa spiritului, grecul Aristotel îl botezase Metanoia. Din aceleaşi raţiuni, Mircea Eliade recomanda tinerilor universitari americani să înveţe limba română – lectura poeziei româneşti în original fiind garanţia participării la o viaţă spirituală intensă. Aceasta pentru că Limba Română incorporează o cantitate uriaşă de „semantică în gramatica generativă”, am dat sensul cel mai general sintagmei propuse de Noam Chomsky.Aşa cum ne arată un studiu foarte pertinent al lui Paul Zarifopol, traseul poeziei lui Eminescu fusese desenat de Văcăreşti. Cine erau ei? Domnitorul Constantin Brâncoveanu avusese un ginere vistiernic, Enache Văcărescu. Ucis la Stambul cu Brâncovenii pentru că apărau un sistem de valori româneşti. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri, provine iluministul Ienăchiţă Văcărescu (1730 – 1796), ce a influenţat cultura română la modul “releu”. Opera lui se racordează nemijlocit la truda lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :„Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate, dacă nu şi în anvergura dorită. Remarcabilul studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade”, al lui Paul Zarifopol, demonstrează convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu şi poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor atât ca intensitate, cât şi în extensie. Şi versurile lui Iancu Văcărescu: „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse”, pot fi citite în cifrul lui Ienăchiţă – ca flux de reprezentări ontologice în limba română, purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice. Dacă René Descartes spunea : “Cogito ergo sum”, Condillac arăta cât de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee, pentru verbul „a fi”. La Sofocle şi la vechii poeţi greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu tradusese pe româneşte teatru universal. Deschisese o poartă pentru ” veştile” purtate de zeităţi. Eu citesc versul: ” Prin veşti departe duse” , ca o mişcare din exterior spre interior, „înpământenind” la noi, adică în Limba Română, un Panteon cultural. Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil această mişcare a ideilor.Pentru ţăranul român din veacul fanariot, experienţa ontică rămânea efort fizic, fără transmutaţie în reprezentarea ontologică. În acea vreme ce curge până la Domnul Tudor, cum zicea Ion Brătianu: „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”. Mai este ceva, de o gravitate dureroasă pentru noi. Cu « pătura superpusă » în epoca fanariotă, peste grumazul românilor căzu ghilotina unui hiatus cultural ce tăie lucrarea grupului de reflecţie românesc în conversaţia cronicarilor şi adnotatorilor (la fel de importanţi ca şi cronicarii pentru continuitatea şi coerenţa grupului de reflecţie românesc) peste timp prin memoria reprezentărilor ontologice. Sunt împiedicate timp de un veac geneza şi eclozarea intervenţiilor discursive ca reprezentări ontologice ce aduc amendamente, operează corecturi, adaptează la modernitate configuraţiile de gândire bazate pe arhetipurile noastre culturale. Pe care trebuie să le păstrăm. Fără arhetipuri scrise ca reprezentări ontologice în limba română, suntem copleşiţi de aculturaţia alienantă. Titus Filipas
Viitor sumbru
decembrie 15, 20078 iunie 2006S-a tot vorbit despre arestarea teroristului lugojan Florin Lesch. Rămâne deschisă chestiunea agenţilor SRI care se infiltraseră în anturajul lui Florin Lesch – tînăr altminteri paşnic până la „ziua atentatului terorist”. Cel puţin unul dintre agenţii SRI ar fi putut acţiona ca ‘agent provocateur’. Tactica este cunoscută de pe timpul vechii securităţi, din faza când era condusă de internaţionalişti. Episodul Florin Lesch pare să ne arate că SRI-ul nu mai este controlat de patrioţi români, ci este în serviciul unor forţe din exterior. 9 iulie 2006În comentariul său după arestarea primului terorist “dovedit” din România, –tînărul Florin Lesch din Lugoj–, ziaristul Ion Cristoiu reînvia buna tradiţie din „Cuvinte prea încrucişate”, rubrica pe care o citeam cu plăcere în „Suplimentul literar al Scânteii Tineretului”. Exista o reală foame de luciditate atunci – luciditate asociată foarte probabil caracterului eroic de către publicul larg. Superstiţia pseudo-religioasă încurajată de popi cu o cultură minimalistă înlocuieşte acum spiritul hieratic, însă chiar şi această superstiţie este doar insulară în oceanul de „vulgaritate” – am folosit clasificarea lui Giambattista Vico. Dar există şi azi o societate reală de cognoscenti, o ‘knowledge society’ în România. Ştiam că la „loviluţie” au fost ucişi peste o mie de oameni, că au fost arestate persoane purtătoare de arme şi bănuite de terorism, dar până la urmă nimeni nu a fost dovedit. Arestarea şi ancheta asupra lui Florin Lesch arată victoria „dublei măsuri” în exercitarea justiţiei din România de astăzi. O anchetă judiciară onestă ar fi cerut şi identificarea, chiar chestionarea, acelui „agent provocateur” despre care comunicatul SRI sugera că el a existat. În analiza pe canalul de televiziune Antena 3, domnul Ion Cristoiu a încercat să identifice părţile „maşinii infernale” încropite de tînărul Florin Lesch. Îl felicit, pentru că, fără a se bucura de avantajul unei „culturi tehnice”, Ion Cristoiu identifică un „missing link” de tip «releu » în comunicatul despre „evenimente” furnizat de SRI. În concluzie, şi găsind prilejul de a-şi turna cenuşă pe creştet, domnul Ion Cristoiu sugerează o analogie între maşina infernală prezentată de SRI, şi „găina care naşte pui vii”, prezentată de cotidianul „Evenimentul zilei”.Ca să fiu sincer, eu sînt unul dintre cei care au rămas cu impresia că Florin Lesch a fost ales ca „ţap ispăşitor” pentru lunga vină a instituţiilor responsabile ale statului român de a nu fi identificat după 1989 nici un terrorist (dar există şi alte piste, mai veridice, care pot explica atitudinea SRI). Credeţi-mă, dacă tînărul Florin Lesch va fi condamnat, credibilitatea instituţiilor statului român, cât şi ale ONG-urilor din societatea civilă care apără drepturile omului, nu va fi amplificată. Totuşi, totuşi, comunicatele SRI păcătuiesc prin stupiditatea de a crede că se adresează unui public românesc naiv. De altminteri, chiar în acea emisiune de la Antena 3 unde era dezbătut prima oară la modul serios cazul arestării „teroristului în şlapi” care a leşinat, domnul Mihai Gîdea dezvăluia că primea pe laptop scheme mult mai realiste şi mult mai fezabile de ‘maşini infernale’ care să arunce în aer automobilul cu butelii de aragaz al teroristului din Lugoj.Oricum, sînt de acord cu domnul Ion Cristoiu care afirmă că la SRI există cineva, un angajat din generaţia tînără, capabil să adune oricând cioburile contradictorii pentru a construi un alt comunicat coerent oferit publicului. Dar, cum sublinia Ion Cristoiu, dacă sunt de faţă şi ziarişti ce adresează întrebări pertinente, consistenţa comunicatului SRI se sparge din nou. La drept vorbind, nu înţeleg de ce nu există o consultare a tipilor vorbăreţi din departamentul Public Relations de la SRI cu tehnicienii lor interni, specializaţi în „maşini infernale”. Altminteri, vorbăreţii de la departamentul PR ai SRI se cramponează doar într-o imitaţie delicioasă a unui text caragialesc din secolul XIX. Ar fi timpul să treacă în mod serios la o lectură a eseurilor lui Paul Zarifopol, dacă vor o pregătire pentru intrarea lor culturală în veacul XXI. Apoi, „cultura de masă” în România este încă dominată, intelectualiceşte, de cultura generaţiilor de absolvenţi ai liceelor industriale organizate pentru învăţământul românesc de academicianul Mircea Maliţa. Există deci, în România, şi o cultură tehnică dovedită realmente chiar şi în condiţii de improvizaţie, adică o „cultură tehnică în stil european” cum este aceea zugrăvită de Pierre Boulle în romanul „Podul de pe rîul Kwai”. Cel puţin eu, fost profesor de liceu industrial, sînt gata să depun mărturie că românii pot oricând să inventeze maşini funcţionale, –eram uluit de ingeniozitatea elevilor mei din Craiova–, deşi unii atribuie maliţios doar oamenilor din Ardeal această capabilitate. Atunci când îşi redactează comunicatele de presă, pe orice temă, funcţionarii PR merituoşi de la SRI trebuie să ia meticulos în consideraţie faptul că există totdeauna şi un segment realmente „connoisseur” al publicului românesc. 30 august 2006Avem din nou un comunicat SRI despre tînărul Florin Lesch, teroristul prezumtiv arestat preventiv de această eficientă organizaţie. Ni se prezintă şi dovezi iconice. Bănuiesc că SRI are ca ţintă pentru comunicatele de presă doar persoane excesiv de credule, ori “guguştiucii şi fătucile” care lucrează în presă, am citat din autorul Ion Cristoiu. Problema mea de înţelegere este aceea că dacă se vorbeşte despre terorişti, trebuie neapărat prezentat binomul ‘Omul şi Organizaţia’. De exemplu ‘Bin Laden şi Al Qaida’. Oricât de atent aş privi, nu reuşesc să văd altă organizaţie ce se ascunde în umbra lui Florin Lesch, în afară de SRI.18 septembrie 2006Prelungirea arestării “primului terorist dovedit” din România nu rezolvă nimic pentru SRI. Este adevărat, organizaţia SRI e condusă actualmente de un interimar. Dar viitorul “şef suprem” de la SRI va trebui să rezolve în primul rînd cazul “teroristului” Florin Lesch din Lugoj. Am mai scris despre Florin Lesch. Insistăm pe tema aceasta, doar pentru că nu îl cheamă Florin Leş. Ceea ce l -ar fi transformat automat în român de baştină, un român aborigen care poate să fie stârpit. Ca la 1907. Dar grafia numelui Lesch sugerează o ascendenţă a sa în Imperiul austro- ungar. De altminteri Florin Lesch afirmă că este moştenitorul averii unui strămoş Lesch. Avere pe care o cere restituită de către statul român. Cred că tînărul Florin Lesch are tot dreptul la apărare. Şi are tot dreptul la instituţii inteligente ale statului român. Tinerii slujbaşi de la SRI sunt vital interesaţi de rezolvarea foarte corectă a cazului Florin Lesch, numai aceasta acreditează (sau nu) şcoala SRI ca instituţie universitară. Afirmaţia comunicatelor oficiale ale SRI privind apartenenţa lui Florin Lesch la ‘structuri teroriste islamice’ este foarte « vagă », ca să folosim un eufemism. La nivelul conferit de posesia unor studii universitare autentice, nu poţi să vorbeşti numai despre « structură », ci despre « structură şi organizaţie», într -un binom ierarhic. Studiile de la şcoala SRI pe această temă nu pleacă oare de la marele Émile Durkheim ? Nu recurg oare la ideile despre cultura organizaţională ale lui Michael Thompson*? Care el însuşi s -a format pornind cu impetus din structura unei organizaţii având caracter militar. Tinerii angajaţi actuali de la SRI trebuie să înţeleagă că este în joc aici nu destinul individului Florin Lesch, ci atestarea de seriozitate a şcolii universitare SRI (oficial se numeşte Academia Naţională de Informaţii).11 iunie 2007În intrarea precedentă adresam întrebarea retorică : “Studiile de la şcoala SRI nu pleacă oare de la marele Émile Durkheim ?”. A fost o premoniţie ? Căci una dintre cărţile fundamentale scrise de Émile Durkheim (1858-1917) era intitulată : “Le suicide. Étude de sociologie “. Mass media ne transmit ştirea despre un ofiţer de informaţii care s- a sinucis în incinta Academiei SRI. “Conducerea SRI a dispus o ancheta interna la ANI pentru a stabili cum de un astfel de incident s-a putut intampla in cadrul SRI, cunoscut fiind faptul ca pentru a putea accede in randurile ofiterilor de informatii, candidatii sunt supusi unor teste psihologice foarte dure.”, aflăm dintr- un articol publicat de ziarul Gardianul. Sancta Simplicitas , nici măcar jurnaliştii de la Gardianul nu l- au citit pe Émile Durkheim ! Acest cugetător este ignorat nu doar la Academia Naţională de Informaţii, ci şi la la facultăţile de jurnalistică din România. Bineînţeles, în condiţiile economiei de piaţă există acum la noi un mare număr de specialişti bine calificaţi în psihologie hedonică. Dar nu prea cred eu că Academia Naţională de Informaţii are şi un foarte bun specialist în psihologie abisală. Pentru că aşa ceva s- ar cere la şcoala SRI.În cultura organizaţională de azi există interesul de a cunoaşte şi de a defini individul în raport cu triada de termeni : (i) Grup + (ii) Grilă de comandă + (iii) Reţea, adică suma conceptuală agregată (group + grid + network). Termenul Grup (‚Group’), în interpretarea propusă de sociologul Émile Durkheim, caracterizează tipul de solidaritate la care aderă individul. Metafora pentru Grilă (‘Grid’), aşa cum este termenul Grilă folosit aici, poate fi „electrodul de control” dintr -o clasică triodă cu vid. Grila înseamnă circumscrierea alegerilor individului de forţele societale externe lui. Cu cât este mai intens controlul de grilă, cu atât indivizii sunt mai „ţinuţi în lanţ”. Cu cât este de o intensitate mai scăzută controlul de grilă, cu atât indivizii pot să îşi negocieze relaţiile. Cât despre sursa de valoare adăugată pentru individ, şi aici nu vorbim despre sensul monetarist al termenului, aceasta o constituie reţeaua personală (network) pe care individul reuşeşte să o creeze.Tipologiile de clasificare a indivizilor caracterizaţi prin triada criteriilor : (i) Grup + (ii) Grilă de comandă + (iii) Reţea, sunt ordonate după arhetipuri culturale. Psihologia abisală reprezintă domeniul ştiinţific având înscrisă exhaustiv pe agenda sa taxonomică toate arhetipurile culturale. În opinii exprimate public de autorităţi începând cu administratorii de la World Bank şi terminând cu teoreticianul culturii lucrative Clotaire Rapaille, găsim suficiente argumente care sprijină utilitatea arhetipurilor culturale şi a Psihologiei abisale. Vorbim despre Psihologie abisală în contextul intervenţiilor arhetipurilor culturale în elaborarea deciziilor politice şi a deciziilor manageriale. Dar şi în alegerile personale de “viaţă sau moarte”. 16 noiembrie 2007Mai există dreptate în România ? ‘Anchetatorii susţin că Lesch intenţiona’- se spunea într-un articol mai amplu despre cazul “teroristului lugojan” (Timişoreanul Lesch condamnat la 12 ani închisoare pentru terorism, în România liberă din 15 noiembrie 2007). Deci a fost un ‘proces de intenţie’. ‘Tânărul se afla sub supravegherea Serviciului Român de Informaţii de mai mult timp. Acesta a trimis mesaje de ameninţare’ –se mai prezentau motivaţii. Nu a fost ‘supraveghere’. A fost ‘provocare’ şi ‘instigare’. Faptul că a existat un ‘agent provocateur’ de la SRI a fost oficial recunoscut. Este o zi neagră pentru România şi spiritul dreptăţii. Este o zi care anunţă un viitor sumbru pentru toţi cetăţenii României. Condamnarea lui Florin Ioan Lesch ne spune limpede că nu avem dreptul la instituţii şi instanţe inteligente în România. Şi niciunde în lume.
*Bineînţeles, ideile lui Michael Thompson fac parte din Teoria culturală.
Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 