Istoria se rescrie acum

Pretutindeni în lume, istoria se rescrie acum. Cu intenţiile  grupurilor etnice sau religioase de a profita din aproprierea  nelegitimă  de  identitate  şi continuitate. Să furnizăm numai un exemplu cu  miză minoră,  foarte  departe de noi şi interesele noastre. Totuşi, o pildă.

În anul 2005, Marina  naţională franceză a reperat la Vanikoro, în arhipelagul  Salomon din  Pacificul de  sud,  fregata  mitică a lui La Pérouse, chemată «la Boussole», care  naufragiase  acolo la 1788, de asemenea fregata  «l’Astrolabe». Se ştia vag că ar fi  existat nişte  supravieţuitori ai naufragiului. Dar misterul despre ce  anume s-a întâmplat  exact rămânea intact. În expediţia de căutare tardivă din anul 2005, se afla şi lingvistul  Alexandre François, specializat în limbajele Pacificului de Sud. În primul rând în lingua franca pidgin, unde întrebarea principală: « Ştiţi ceva despre La Pérouse ? », suna : « Yu savé lapérus? ». Pe  ostrovul  Vanikoro locuiesc două  populaţii cu înfăţişări fizice distincte, sunt populaţii ce trăiesc fără să se amestece. Este  majoritară etnia  melaneziană, dar trăiesc  acolo  şi  coloni  polinezieni cu neamuri  pe insula Tikopia, aflată la  sud-est de Vanikoro.  În urma  migraţiilor din  Samoa (arhipelag chemat Insulele Navigatorilor,  în primele vremuri când occidentalii ajungeau  acolo),  tikopienii  au început procesul de implantare la Vanikoro. Şi doresc foarte mult să îl  continue. Pe această insulă se vorbesc actualmente patru limbaje diferite. Alexandre François a hotărât să studieze  prioritar cele trei limbi  melaneziene locale, prea puţin descrise de oamenii de ştiinţă, în ciuda caracterului original  şi al interesului pe care îl prezintă pentru istorie,  abordând abia  pe ultima fază  dialectul  tikopian local, altminteri tikopiana fiind un limbaj polinezian bine studiat.

În Melanezia există o mare fragmentare  lingvistică. Limbile ancestrale de pe Vanikoro sunt :  teanu,  lovono,  tanema, posedând  gramatică identică, dar prea puţin vocabular comun. În general este necesar să treacă foarte multe veacuri ca să se genereze limbi atât de  distincte una  de alta, şi totodată îndeajuns de  similare pentru a se putea reconstitui o geneză  ancestrală dintr-un trunchi comun. Dovada primordialităţii populaţiei melaneziene pe insula Vanikoro se află tocmai aici. Totuşi, ultimele zile ale misiunii de studiu  pe urmele lui La Pérouse au rezervat cercetătorilor o surpriză. În ancheta  istoriei tikopienilor  din Vanikoro, Alexandre François  pune întrebări unui bătrân şi respectat demnitar de origine tikopiană, asupra amintirilor despre  naufragiul fregatelor lui  La Pérouse. În vreme ce  versiunile melaneziene vorbesc despre supravieţuitori care au improvizat o ambarcaţiune şi au plecat pe mare,  ­ încercând să ajungă  în  Franţa­,  bătrânul demnitar de pe Vanikoro declară că strămoşii lui i-au invitat pe acei supravieţuitori  să vină  în sat, şi i-au omorât. Îngropându-i într-un loc despre care nimeni nu mai ştie.  Aici apare o discrepanţă. Strămoşii lui erau canibali. Aşa că  falangii ar fi fost mâncaţi fripţi, şi oasele lor sparte pentru a le dezghioca măduva. 

 

Alexandre François mărturiseşte că a rămas   în primul moment perplex:  « De ce să  te lauzi cu o crimă aşa de abominabilă  a  strămoşilor tăi? »  Cu atât mai mult cu cât nicio informaţie de acest gen nu a fost înregistrată  de către  expediţiile mai timpurii plecate în   căutarea urmelor  escadrei lui La Pérouse, între  1791   şi 1828.  Misterul s-a risipit când machiavelicul demnitar tikopian a terminat  foarte rotund povestea aceea groaznică, pretinzând  o populare polineziană pe Vanikoro anterioară sosirii melanezienilor! Împotriva oricărei evidenţe istorice, demnitarul  tikopian  declara că străbunii  lui au fost « primii locuitori ». Astfel, eliminarea prezenţei  melanezienilor la naufragiul fregatelor lui La Pérouse, şi plasarea tikopienilor ca martori în istoria lui La Pérouse,   erau premise pentru  clamarea  identităţii de « primi locuitori ». Scopul ?  Legitimarea drepturilor asupra pământului Vanikoro. Iată, aşadar, cum chestiunile legate de „împământenire” sunt vitale şi sensibile oriunde în lume, nu doar în România lui « Numerus clausus ».

Tot la fel,  dar mai aproape de noi decât Vanikoro, masca antică descoperită în septembrie 2003 într-un mormânt de lângă Ohrid, vechea aşezare Achrida de pe Via Egnatia,  este  considerată  de istoricii din fosta republică iugoslavă a Macedoniei, drept « dovada că a  existat o legătură directă   între triburile ce au ocupat  teritoriul actualului stat Macedonia, şi marii strămoşi bine legitimaţi  ai Macedoniei : Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare. » Mormintele din  apropierea sepulturii cu masca datau dintr-un  mileniu  extins din secolul V înainte de Christos, până în secolul V după Christos, mormântul cu masca de aur  fiind cel mai vechi. Alte patru măşti de aur fuseseră descoperite lângă Ohrid la începutul secolului  XX. Motivele ce  ornează  masca de aur sunt similare ‘soarelui de la Verghina’,  descoperit de arheologul grec Manolis Andronikos în mormântul regelui Filip al Macedoniei. Pentru specialistul francez  Bernard Lory, cercetător la Inalco (‘Institut national des langues et civilisations orientales’ din Paris), accentul deosebit pe care îl pun istoricii macedoneni  asupra asemănării cu  ‘soarele de la Verghina’ este legat de necesitatea unei  embleme  naţionale  pentru  republica Macedonia.

Când republica Macedonia şi-a câştigat independenţa la dezmembrarea fostei Iugoslavii, guvernul din FYRM a făcut apel la o echipă de  esteticieni invitaţi să creeze  un drapel naţional pentru FYRM. Ei au propus  un motiv stilizat al ‘soarelui de la Verghina’. Provocând  vehementa reacţie de protest a Greciei. Tot atât de  adevărat este că niciun cetăţean al Macedoniei nu cunoştea acest motiv solar antic înaintea descoperirii mormântului de la Verghina. Dar aproprierea ‘soarelui de la Verghina’ produce  identitate, legitimitate, continuitate, şi drepturi istorice !

Ca entitate politică şi teritorială întreagă,  Macedonia a existat numai câteva decenii în Evul Mediu, înainte de a fi  ocupată de Bulgaria. Apoi, în campania militară din 1367, Vlaicu-Vodă creează o punte între sudul Olteniei şi Macedonia, unde altminteri el avea  o mulţime de rude dinspre partea tatălui, Nicolae Alexandru  Basarab. Dar după 1393/1394, Macedonia  va sta  sub jug otoman, împreună cu Bulgaria. Principatele moldav şi valah se bucurau de tratamente diferite  şi favorizante din partea puterii osmanlâe. Este încă o premisă de  plauzibilitate a ipotezei că la 1393 otomanii recunoşteau  pentru principatele române  toate drepturile decurgând din capitulaţiile pentru Romania.

La ora actuală, Macedonia este împărţită în trei: Macedonia Pirinului (aparţinând Bulgariei), Macedonia egeeană (aparţinând Greciei), şi Macedonia Vardarului (adică republica Macedonia, recunoscută de Grecia actuală doar sub  sigla FYRM, de la Former  Yugoslav Republic of Macedonia). Fiecare dintre părţi,  (FYRM, Bulgaria, Grecia),  încearcă să îşi aproprieze moştenirea statului macedonean antic.  Dar înainte de 1989, profesorul Ioan Dima  de la Facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti, pe vremea când efectua  o vizită semi-oficială  în Macedonia Pirinului, el ocupând poziţia unui înalt demnitar în statul român, a fost în permanenţă filmat, –aflând  ulterior aceasta–, de serviciile secrete din Bulgaria, care credeau că a fost trimis de Nicolae Ceauşescu pentru a lua legătura cu aromânii. În sala unui muzeu, Ioan Dima a fost contactat de un macedo-român, care i-a spus într-un  mod expres că macedo-românii vor o punte către România. Prudent, Ioan Dima a răspuns numai în termenii cei mai diplomatici cu putinţă, dar în acelaşi timp foarte româneşti,  – trebuie să recunoaştem că şi dictatorul Nicolae Ceauşescu stăpânea la perfecţiune arta aceasta, pe care internaţionaliştii o condamnă acum –, temându-se de o înscenare. Dar, chiar dacă era numai o „provocare”, această înseamnă că ideea respectivă plutea în aer, probabil cel puţin de pe vremea războaielor balcanice, când primul-ministru român Titu Maiorescu liniştea peninsula dintre Marea Neagră şi Adriatica. 

Titus Filipas

 

Caloianul

În valul recent de perturbare a vremii, insulele britanice au fost afectate de precipitatii si inundatii. Am retinut în memorie apa curgând prin casele comitatului  Oxfordshire,  am auzit mirarea comentatorului de televiziune că Universitatea din Oxford nu a fost inundată. Or, Universitatea  Oxford a fost înălţată  pe locul unei vechi mănăstiri medievale. Ceea ce arată că în Oxfordshire au fost inundaţii în trecutul  medieval, iar călugării observaseră   locul  ferit. Concomitent cu acest fenomen pluvios din Anglia, constatam organoleptic prezenţa valului de căldura şi de secetă din Balcani. Au mai fost astfel de fenomene în trecut ? Şi cum au reacţionat oamenii Evului Mediu? Când s -a mai întâmplat aşa ceva în trecutul îndepărtat de la noi, probabil că apare descântecul Caloianul. Este invocarea unde spaţiul cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel   al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci   nu cel al vânătorii şi al culesului din natură, –iar prin aceasta „Caloianul” se deosebeşte  de  ritualul  şamanic–, sunt legate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să  deschiză  porţile, / Să sloboadă  ploile,/ Să  curgă  ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să  curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să  crească  legumele / Şi toate ierburile.” Cine a fost de fapt Caloianul ? La noi există o carte hulită cu titlul acesta. “Rudimentarul” Ion Lăncrănjan, cum îl califică tînărul critic Paul Cernat într- o cronică recentă pe acest neo- sămănătorist ardelean decedat, scria romanul Caloianul prin anii ‘70.  Paul Cernat continua, la adresa acestui fiu de ţăran devenit un cărturar protocronist martor pentru istoria neamului său,  tradiţia insinuărilor  perfide inaugurate  din 1975 de  postul de Radio Europa Liberă. Se încurajau încă de pe atunci atacuri murdare împotriva acestui Ion Lăncrănjan care prin autenticitatea naţională a florilor dalbe, prin vigoarea scriiturii rumâneşti,  îi deranja cumplit  pe apărătorii intereselor “păturii superpuse”.  În acel an 1975,  doamna Anneli Maier de la Radio Free Europe compunea un text denigrator care  politiceşte era foarte corect,  fiind tradus şi într- un raport în  limba engleză pentru a –şi informa şefii: “Caloianul, a Rumanian word of Slav origin, means a ritual object in human form which is buried or thrown into water in order to generate rain.” Originea slavă este varianta pe care ne-o impun ei. În fine… Ţarul bulgar Ioniţă Caloianul nu prezintă pentru noi, românii,  vreo însemnatate pozitivă,  decât numai pentru că era investit de Inocenţiu al III-lea ca paznic (Rex) pentru arhiepiscopia de Ohrid. Evenimentul având reverberaţie până în Polonia,  fiind reflectat şi în opera literară a  lui Henryk Sienkiewicz. Anneli Maier uita mai ales faptul că  descântecul  Caloianul (ori, alternativ,  Scaloianul) are în paralel descântecul :  „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”. Amândouă descântecele,  Scaloianul  şi Scaloiţa,  sunt invocări ale unei legături între spaţiul terestru de subzistenţă şi spaţiul meteorilor (“Cerul”). Caloianul  şi Scaloiţa  cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale. Dar cine au fost ei, ca personaje istorice? Au fost doi copii de împărat Comnen. Prima cruciadă latină modificase percepţia bizantină  despre Constantinopol.  Liderii Comneni  încep  să vadă în Nova Roma chiar o reprezentare  pentru Împărăţia Cerească. Cei care au realizat primii această semnificaţie au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143),  – supranumit de contemporanii săi  Caloianul,  fiind considerat de istoriografi drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui,  Kira Ana,  celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Marele împărat roman Ioan al  II-lea  Comnenul a fost Caloianul adevărat al românilor, un Caloian ce plănuia recucerirea Anatoliei până la Eufrat,   recucerirea Siriei, a Palestinei cu Ierusalimul adică ţara numită Romania Ierusalimului, recucerirea Egiptului cu Alexandria, Piramidele,  precum şi  Delta biblicelor sinte cântată la noi de Heliad şi Eminescu.  Textul  Caloianul scris de Ion Lăncrănjan a fost clasificat de critica  literară printre  romanele despre tema “obsedantului deceniu”. Politrucul Dumitru Popescu s -a opus chiar, atunci, publicării. Dar în prefaţa romanului, Ion Lancranjan avertiza că deşi Caloianul este roman istoric, el nu este un roman despre trecutul apropiat. Când îl evaluează pe robustul scriitor al adevărului rumânesc drept “Rudimentarul Ion Lăncrănjan”, aristocraticul Paul Cernat confirma ceea ce ştiam cu toţii, anume rădăcinile ţăraneşti simple ale fiinţei umane care a fost prozatorul  Ion Lăncrănjan. Însă acolo unde se vor a fi lovituri, atacurile postume contra personalităţii lui Ion Lăncrănjan adaugă pentru oricare om de bună credinţă o energie neaşteptată în lectura textului său. Şi este vorba aici despre cuvântul energie folosit la fel ca la filosofii cappadocieni,  a căror teologie l -a pregătit spiritual pe Ioan al  II-lea  Comnenul,  Caloianul. Voi insista asupra faptului că Ion Lăncrănjan, deşi atinge universalitatea prin tema reflectată  în Caloianul,  rămâne esenţialmente scriitor  ardelean. Originile lui ţărăneşti  foarte apropiate îl leagă de istoria foarte îndepărtată. Mai putem adăuga că  Ion Lăncrănjan este similar lui George Coşbuc în percepţia istoriei prin arhetipuri culturale asimilate în familie.  Să amintim aici un singur episod   doveditor din opera lui George Coşbuc. Chiar atunci când mitologizează istoria îndepărtată, rândurile scrise de George Coşbuc au veridicitate datorită rădăcinilor ţărăneşti ale autorului. Să focalizam atenţia noastră asupra unui adevăr pe care un critic literar din categoria Paul Cernat îl neglijează. Transilvania lui George Coşbuc  şi Ion Lăncrănjan a suferit mult sub jugul ungar. Ungaria  se naşte dintr-o decizie complet eronată luată de  împăratul  Arnulf de Carintia. Dacă ar fi aşteptat să vadă  moartea naturală a unchiului său, Charles le Gros,  împărat bătrân şi bolnav, ambiţiosul  nepot Arnulf de Carintia  ar fi putut să preia legitim tot imperiul lui Charlemagne refăcut prin pur noroc de Charles le Gros. Care a respectat întotdeauna principiul cunctator-evaluator:  „Wait and see”, dacă îl zicem  pe englezeşte.  Dinamic în luarea deciziilor, Arnulf de Carintia comite două greşeli fundamentale care vor afecta Europa. Deci şi pe noi. Prima greşeală a fost aceea că, la 887 AD, provoacă intenţionat o revoltă în Francia răsăriteană. Carol cel Gras este detronat  fără sa opună vreo rezistenţă. Burgundia, Italia şi francii apuseni nu îl recunosc pe Arnulf. Astfel  la  887 AD s-a  destrămat  pentru totdeauna imperiul zidit de  Charlemagne combinând forţa  armată cu diplomaţia. Arnulf de Carintia a fost recunoscut ca rege  de francii răsăriteni. A reuşit să îşi impună autoritatea în Lotaringia. La 891,  Arnulf  îi  învinge  pe vikingii care urcau pe fluviul Rin şi jefuiau până aproape de Bruxelles. Apoi se întoarce la rezolvarea problemelor din răsăritul imperiului franconian. Pentru asigurarea drumului între Baltica şi Adriatica, Charlemagne crease o serie de voievodate, numindu-i acolo duci (voievozi) pe războinicii slavi ce îl ajutaseră cu cetele lor împotriva avarilor. Nu era ceva neobişnuit. Charlemagne mai făcuse alianţe profitabile  cu slavii cei mai apuseni, odobriţii, aflaţi pe coasta baltică  lângă Danemarca. Cu ajutorul odobriţilor, Charlemagne îi alungase pe saxoni, şi deschisese un drum comercial spre răsărit care nu era controlat nici de saxoni, nici de danezi. Se ştie că avarii, probabil un popor turcic desprins din marea confederaţie care apărea şi dispărea în secolul VI,  erau caracterizaţi printr-o mare cruzime, însă cetele acelea de slavi îi întreceau. Voievozii slavi din răsăritul imperiului carolingian vor rupe legăturile  de vasalitate faţă de urmaşii lui  Charlemagne. Slavii aceştia voiau să controleze şi să vămuiască  pentru ei comerţul fructuos dintre Baltica şi Mediterana. Arnulf de Carintia  încearcă să recâştige  această sursă majoră de resurse.  În anul 892,  Arnulf de Carintia  face a doua greşeală  mare a politicii sale. Încercând să îşi impună autoritatea asupra ducelui Svatopluk, i-a chemat în ajutor pe maghiarii ce se aflau, călăreţi şi corturi, pe la  mijlocul secolului  IX,  în stepa  din nordul spaţiului pontic  tăiată  de cursul  Donului. Este simptomatic faptul că mulţi dintre istoricii maghiari de astăzi uită  să spună că Panonia, înainte de a deveni Ungaria, s-a aflat sub stăpânirea carolingiană, adică a domnului Lerui pomenit în colindele româneşti.  Maghiarii, care au fost invitaţi de carolingianul Arnulf  de Carintia numai ca auxiliari  temporari în Câmpia Panoniei,  se vor dovedi însă chiar  mai cruzi decât slavii, şi vor fi până la urmă imposibil de controlat. Hoarda aceea medievală era segmentată în zece triburi numite ’săgeţi’,  cunoscute de Europa ca ‘On-Ogur’, literalmente “zece săgeţi”. De unde au  rezultat două nume. Din raidurile lor înspăimântător de sângeroase în Franţa, ‚Ogur’  a lăsat cuvântul francez ‚ogre’, însemnând ‚devorator de copii’, căpcăun. Cel de al doilea cuvânt:  ‘Ungur’, rezultă din aglutinarea expresiei ‘On-Ogur’. De fapt numai şapte ’săgeţi’ erau formate din maghiari, celelalte trei ’săgeţi’ erau alcătuite din khazari, triburile lor  se adăugaseră probabil din Galiţia. Mai  putem bănui  că aceştia din urmă erau deosebit de bogaţi, printr-o combinaţie de comerţ şi de pradă. În amintirea colectivă românească se mai păstrează un ecou al ‚Săgeţii’,  cu semnificaţia de ‚putere şi bogăţie’,  înregistrat de George Coşbuc la începutul  poeziei  “Nunta Zamfirei”: “E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată  de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i”. Se spune că această ‘amintire despre Săgeată’ fusese auzită  de George Coşbuc de la  mama sa. Or, episodul acesta demonstrează existenţa unui filon  autentic de memorie ţărănească în Transilvania. O memorie cu orizont de timp foarte extins, “histoire de la longue durée” –  cum o definea Fernand Braudel. Poezia   “Nunta Zamfirei”  este un document  care probează convingător faptul  că memoria românească din Ardeal ajunge cel puţin până în secolul IX. Adamantin, mai probează  că românii din Transilvania au fost martori la sosirea ungurilor. Iar nu invers, cum susţineau istoriografi maghiari din secolul XIX, precum şi istorici români de acum fără onestitate intelectuală. Putem da acelaşi crez şi mărturiei ţărăneşti din Caloianul lui Ion Lăncrănjan, aparţinând aceluiaşi filon de memorie a primilor locuitori  din Transilvania Evului Mediu. Caloianul lui Ion Lăncrănjan este încă o mărturie pentru Oikumena din Transilvania,  certificare a puterii noastre de a dura în spaţiul acesta chemat Romania Orientală. Titus Filipas 28 iulie 2007