Novalis

Am făcut destulă reclamă pe blogul acesta pentru filmul Lumea de mâine, în care-i prezentat parcul tematic Atlas Shrugged. Dar n-am dezvăluit până acum şi faptul că scenariul este influenţat nu doar de Jules Verne, ci şi de Romantismul german al lui Novalis, aşa cum este prezentat în cartea Discipolii la Sais (există şi o traducere românească de o calitate excepţională!). Motivul Renaşterii Saitice (din timpul dinastiei 26-a egiptene) este o temă recurentă în cultura română, începând cu poemul Epigonii al lui Mihai Eminescu, preluat mai apoi şi de Nicolae Densuşianu în celebrul tom protocronist Dacia preistorică. Zeiţa cu văl de la Sais devine zeiţa Atena din ştiuta cetate attică. În Lumea de mâine, zeiţa Atena apare în reconstituirea expoziţiei mondiale din 1964 de la New York (http://www.nytimes.com/2014/04/22/opinion/tomorrows-america-in-queens.html) sub chipul personajului feminin care aminteşte un mixaj între Mary Poppins şi Tinker Bell. Ea îi oferă inventatorului de jetpack, puştiul Frank, un prim ecuson magic de conectare cu Maşina Timpului. Cel de al doilea ajunge la fiica unui inginer de la NASA în timpul nostru ; acesta era un inginer obligat să demanteleze platformele de zbor spaţial. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul https://nastase.wordpress.com/2015/05/28/despre-padure-cu-dragoste-v/

Titus Filipas

Aspecte etice în “bunurile comune ale umanităţii”

Pe un fir anterior postasem : +În cartea „Anti-Iluminismul din secolul XVII până la Războiul Rece” (Les anti-Lumières: Une tradition du XVIIe siècle à la guerre froide), istoricul israelian Zeev Sternhell (născut în anul 1935) afirmă că filosofia lui Herder prefigura „campania anti-universalistă din secolele XIX şi XX”. Îmi permit să invoc aici un contra-exemplu românesc : protocronismul, atacat de Vladimir Tismăneanu. În esenţă, protocronismul pentru noi este foarte bine justificat prin fapte istorice. Se ştie că Imperiul milezian pontic este contemporan cu dinastia saitică. Or, această dinastie saitică (căreia Novalis îi dedică o carte întreagă în semnificaţia de renaştere culturală) este sursa universalismului civilizaţional. Herder denumea influenţa egipteană din Sais „măduva de înţelepciune”.+ Am primit replica : +Protocronismul este constructiv doar in masura in care nu distorsioneaza adevarul istoric, indepartand istoria, de vocatia sa stiintifica.+ Am răspuns : +Este vorba de a face o alegere între genialitatea lui Edgar Papu, şi mediocritatea lui Vladimir Tismăneanu.+ În articolul din Wikipedia despre Edgar Papu (o personalitate uriaşă din cultura noastră) citesc : +Este considerat unul dintre cei mai importanți comparatiști români postbelici, autorul unor studii de literatură universală și teorie literară. Una dintre cărțile sale fundamentale este Barocul ca tip de existență (1977).+ Un alt literat comparatist român, despre care am mai scris, a fost Alexandru Ciorănescu, primul dintre cărturarii români ce s-a interesat de opera iluministului francez Nicolas – Antoine Boulanger. Chiar înaintea lui Herder, Nicolas – Antoine Boulanger arăta importanţa dictatorilor (“despoţilor”) pentru guvernanţa în Marele Orient Mijlociu în care trăim (conceptul este de fapt modern în această denumire forjată de către George W. Bush). Afirmaţia despre rolul pozitiv jucat de un “despot luminat” va fi reluată apoi şi de către Ideologul primar Destutt de Tracy. Domnul Adrian Năstase, ca om politic român, a greşit fundamental atunci când i-a tratat pe magistraţii din Justiţie şi pe infractorul Traian Băsescu în stilul iluminist care generează, iată, inevitabil!, o teleologie paradoxală a raţiunii în loc de axiologie veritabilă. Tot în articolul din Wikipedia dedicat lui Edgar Papu mai găsesc : +La 15 decembrie 1961 [Edgar Papu] este arestat, fiind acuzat de „înaltă trădare” și condamnat la opt ani de închisoare. I se confiscă averea și face închisoare la Bacău în grajdurile din apropierea orașului. După eliberarea sa în 1964 duce o viață de om marginalizat, nemaifiind primit la Universitate. Scriitorii grupați în jurul revistelor Luceafărul și Săptămâna îl vor convinge să gireze cu prestigiul său de intelectual umanist protocronismul (curent de idei care urmărește să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica). Deci chiar în articolul incriminator din Wikipedia, protocronismul este, totuşi, asociat cu bunurile comune ale umanităţii. Aici http://en.wikipedia.org/wiki/Common-pool_resource „bunurile comune” (common goods) sunt definite ca „un bazin de resurse comune”(Common-pool resources). În contextul discuţiei despre „măduva de înţelepciune de la Sais” – oraş aflat în „delta biblicelor sinte” cum scria Mihai Eminescu- aceste resurse nu sunt de tipul capital tangibil, ci sunt capital intangibil, adică ele sunt resurse abstracte. Iar dacă trecem noi iarăşi fără de vreo timiditate la contextul resurselor tangibile, iată că unul dintre moţii participanţi la salvarea –cât mai era posibilă – în catastrofa avionului prăbuşit în Munţii Apuseni, invitat la emisiunea domnului Mihai Gâdea, a formulat o problemă de bun simţ care l-a făcut pe domnul Mihai Gâdea să devină foarte crispat, un moment, şi parcă i-a retezat volubilitatea. De ce ? Pentru că se intra atunci într-o chestiune de economie politică pe o temă de guvernanţă adaptivă. Reamintesc şi faptul pe care l-am mai spus, anume că în anul 2009 doamna Elinor Orson a primit Nobelul pentru formularea principiilor care permit tratarea temei acesteia în cadrul denumit Noua Economie instituţională. Am discutat nu demult pe acest blog subiectul “costului tranzacţional” în economia instituţională. Am mai subliniat de asemenea faptul că el –“costul tranzacţiei”- este de fapt un cost al trans-acţiunii. Noţiunea de COST este esenţială pentru Introducerea pozitivă în Economia Politică. În fine, precizez că Guvernanţa adaptivă se adresează problemelor complexe, nesigure şi fragmentate. Cam toate problemele din România actuală au această natură. Exact o asemenea problemă formulase atunci moţul salvator în emisiunea pe Antena3. Dar însăşi formularea corectă a problemei despre capitalul tangibil devine automat capital intangibil! Or, aceasta arată prezenţa unei “măduve de înţelepciune” în gândirea românească, justificând automat protocronismul românesc. „Bunurile comune” sunt legate de o problemă de Etică. Filosoful American John Rawls, specialist în Etică, a definit bunul comun al întregii omeniri drept „anumite condiţii generale care sunt egale în avantajul tuturor” http://www.scu.edu/ethics/practicing/decision/commongood.html Furia domnului Vladimir Tismăneanu împotriva protocronismului românesc este reductibilă şi la cerinţa că “Românii nu au drept la o evaluare etică”! Punctul de vedere al domnului Vladimir Tismăneanu a fost adoptat integral de către Wikipedia în versiunea românească. Mergând mai global, constat totuşi –optimismul meu este iremediabil!- că lucrurile nu sunt chiar atât de disperate pentru noi, dacă mergem pe firul protocronist de la Sais (Citiţi, vă rog, şi Discipolii la Sais, în traducerea excelentă din Novalis realizată de către doamna Viorica Nişcov). Să alăturăm “înţelepciunea de la Sais” cu problema numerică Big Data ? Într-adevăr, iată că văd aici http://internetactu.blog.lemonde.fr/2014/01/24/biens-communs-un-outil-politique-pour-repenser-notre-rapport-a-la-technologie/ o tentativă de a dezvolta filosofia pentru Big Data cu ajutorul noţiunii de bunuri comune. Să revin acum la înţelepciunea moţului salvator. Ce spunea ? Că “noi nu avem drept la lemn, numa’ firmele mari”. Evident că prin “firmele mari” subînţelegea firmele străine. Îmi amintesc acum un principiu bun al lui Nicolae Ceauşescu. N-am ascuns vreodată că am predat la clase pregătitoare pentru studenţii străini. Securistu’ a venit şi mi-a spus : “Tovarăşu’ ştiţi ce trebuie să-i învăţaţi în primul rând ?” Nu, nu ştiam. “Aici, în România, românii sunt stăpâni, nu străinii!” Subscriu şi acum la acest principiu. O chestiune care s-a zis despre moartea studentei în accidentul din Apuseni este aceea că provenea dintr-o familie onorabilă, într-adevăr, a fost bine subliniat aspectul în media, dar era o familie economiceşte modestă, dacă nu chiar săracă, de ce să nu pronunţăm cuvântul ? Totuşi, fata făcea muncă de voluntariat pentru Agenţia de Transplant ! Or, acolo se vehiculează, şi se câştigă, sume imense ! Domnul profesor universitar Irinel Popescu ştie prea bine ! Însă Agenţia pentru Transplant nu s-a îngrijit vreodată de voluntari, să le furnizeze costume de protecţie de genul celor folosite de motociclişti. Şi pentru că tot vorbim despre ardeleni, îmi amintesc că la începuturile lucrului Agenţiei pentru Transplant, un jandarm grav rănit în muncă, la Târgu Jiu, a fost adus la spitalul universitar din Craiova. A fost lăsat aproape intenţionat (las loc şi pentru prezumţia de nevinovăţie) fără de vreo îngrijire. Dar când bietul băiat a murit, s-au repezit peste el să-l căsăpească şi să-i preleveze organele. A fost un episod deloc glorios al începuturilor Agenţiei pentru Transplant. Din presa citită atunci, aflasem că bietul copil era un ardelean. Cu certitudine nu era moţ, pentru că moţii au neamuri săritoare la Craiova (după cum au în toate oraşele din România, mai nou, au şi la New York).
Titus Filipas

„Măduva de înţelepciune”

În cartea „Anti-Iluminismul din secolul XVII până la Războiul Rece” (Les anti-Lumières: Une tradition du XVIIe siècle à la guerre froide), istoricul israelian Zeev Sternhell (născut în anul 1935) afirmă că filosofia lui Herder prefigura „campania anti-universalistă din secolele XIX şi XX”. Îmi permit să invoc aici un contra-exemplu românesc : protocronismul, atacat de Vladimir Tismăneanu. În esenţă, protocronismul pentru noi este foarte bine justificat prin fapte istorice. Se ştie că Imperiul milezian pontic este contemporan cu dinastia saitică. Or, această dinastie saitică (căreia Novalis îi dedică o carte întreagă în semnificaţia de renaştere culturală) este sursa universalismului civilizaţional. Herder denumea influenţa egipteană din Sais „măduva de înţelepciune”.
Titus Filipas

Zalmoxismul şi tracismul

Un avatar blogosferic al triadei Pleşu-Liiceanu-Patapevici mă învinuia  că propag zalmoxismul şi tracismul. Dar trebuie început studiul istoriei cu lectura atentă din Herodot. Unde scrie despre Zalmoxis. Ce este zalmoxismul? Legătura vechii noastre civilizaţii tracice cu valorile de civilizaţie universalistă din dinastia saitică. Din „renaşterea saitică”. Thales din Milet şi Pitagora vizitează Sais. Nu ştim dacă Zalmoxis a fost la Sais. Istoria spune doar că Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora, care a primit învăţătura la Sais. Corăbiile milesienilor făceau legătura între Delta Nilului şi Delta Dunării. În Vechiul Testament, dar şi în Noul Testament este amintit Sais, oraş aflat în „delta biblicelor sinte”, cum scrie Mihai Eminescu, cel blamat de revista DILEMA şi de HR Papapievici. Realmente scrierile lui Mihai Eminescu sunt dificile! De altminteri în GENIU PUSTIU el avertizează că gramatica generativă (desigur, nu foloseşte termenul inventat  de Chomsky, doar semnificaţia lui)  produce la început un discurs românesc pentru privilegiaţi. Nicolae Densuşianu a fost primul cărturar român care a citit în grila corectă Epigonii. Dar şi pe Novalis (Discipolii la Sais), precum şi pe Dimitrie Bolintineanu (Conrad). Din cauza aceasta, el leagă miturile care descriu Delta Nilului, de miturile care descriu Delta Dunării. Şi compune un mit nou (după David Hume, miturile descriu realitatea), chemat „Dacia preistorică”. În fine, mai sunt autorii Cassiodor şi Iordanes din Romania. Care descriu fenomenul ‘socii’-alizării traco-daco-moesilor şi ilirilor. ‘Socii’-alizare numită prescurtat tracism.

Titus Filipas

Brazda lui Novac

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas