Posts Tagged ‘Nobel’

Nobelul pentru meteorologie vizat de Gardianul?

ianuarie 12, 2008

“Din 17 ianuarie vom avea iar viscol si ger.” Suntem acum pe data de 12 ianuarie 2008. Ciclonii acestia circula pe traiectorii complicate de la Apus la Rasarit. Gardianul zice ca stie precis faptul ca in 5 zile un asemenea ciclon va lovi România cu vreme de viscol. Specialistii de la INMH, de clasa internationala recunoscuta, nu dispun decat de teoria prognozei pe interval de 3 zile. Cei de la Gardianul nu stiu ca Alfred Nobel a instituit un premiu Nobel pentru meteorologie care pana acum nu a fost acordat nimanui !? Cei de la Gardianul pot pretinde acum premiul Nobel pentru meteorologie pentru ca au nascut (sau nascocit?) aceasta pretinsa “informatie meteorologica” ! Chiar nu realizeaza nimeni  de la ziarul Gardianul ca ei sunt pe teritoriul “stirii fanteziste”  si al ridicolului extrem? Construirea “discursului de cauzalitate”  este dificila. Marin Preda spunea ca el incepe cu intrebarea: “Pe ce te bazezi?” Care este teoria celor de la Gardianul, de ce nu o prezinta?  Problemele reale de mediu din Bucuresti sunt deosebit de grave, si vor deveni,  -iar aceasta foarte predictibil–, similare celor din Napoli. De ce nu le investigheaza ziaristii de la Gardianul?Titus Filipas

Civilizaţia spaţiului arian

ianuarie 7, 2008

Compari  doar subiecte din acelaşi domeniu. Herodot, când îi compară pe traci  cu inzii, stabileşte extensia unui domeniu pe care îl numim  spaţiul geografic arian. Sau chiar mai simplu spus, Arian. Este un  spaţiu de excelenţă a civilizaţiei. În  această interpretare  el este opus regatului Turan. Alexandru cel Mare ştia că va putea domina acel  spaţiu uriaş numai când va deveni  stăpân peste Bactria (nordul Afganistanului de azi). Teoria istorică afirmă că Bactria este ţara de origine a triburilor ariene, care între veacurile XXV şi XX înainte de Christos s- au revărsat  peste lume. Alexandru cel Mare reuşea să cucerească Bactria în anul 334  înainte de naşterea Domnului. Bactria este celebră şi pentru zăcămintele sale de lapis lazuli, nişte pietricele semipreţioase având culoarea mării Mediterana sau culoarea  cerului senin. Din asemenea pietricele bactriene de lapis lazuli a fost măcinat, mult mai târziu,  de către meşteri zugravi ai Moldovei Muşatine, albastrul de Voroneţ.  

Inspirat  certamente de lectura din Herodot, acţiunea lui Alexandru Macedon stabilea în spaţiul arian unitatea,  aproape uniformitatea civilizaţiei elenistice. Domeniul ei geografic mergea din Tracia până la Indus, dacă nu până la Gange. Filosofii gimnosofişti  ai acelei epoci erau de fapt yoghini.

Creştinismul timpuriu,  prin apostolii Andrei şi Toma, încearcă  poate să  repete şi performanţa lui Alexandru Macedon. Fără să mai reuşească unitatea pe acel spaţiu, necum uniformitatea lui. Dar în secolele IV, V, şi VI se întâmplă un miracol. Spaţiul Arian produce, nu în uniformitate ci în dihotomie, două civilizaţii supreme, neîntrecute încă.  

Una dintre ele a fost civilizaţia dinastiei Gupta,  din India de Nord. Atunci literatura, arta şi teatrul îşi elaborează canoanele. Simultan înfloresc ştiinţele şi gândirea religioasă. Religia oficială a imperiului Gupta, –a cărui  civilizaţie  ariană era simultană civilizaţiei excelenţei din Romania Orientală a secolelor IV, V, VI –, era budismul tantric care  evită metepsihoza.  Într  –adevăr, budismul tantric promite iluminarea  omului într –un singur corp şi   într –o singură viaţă, eliminând astfel multiplicităţile existenţiale.  Tantra este o doctrină a iluminării despre unitatea Eului individual şi a lumii sensibile. Este aici un element de universalitate care anticipează parcă ‚senzualismul’ european al  iluministului Condillac. Budismul tantric depăşeşte cu un grad oralitatea ezoterică a învăţăturii dobândite din reflecţia profundă asupra naturii omului total şi a raporturilor sale cu universul. Învăţătura iluminării astfel dobândite era  transpusă într -un  text sacru  purtând numele generic Tantra  în limba  sanskrită. Teologia budismului  tantric  mai este cunoscută  drept Vehicolul textelor,  ori Tantrayana în  sanskrită.  Fineţea teologică a budismului tantric îi determină pe mulţi să considere că timpul Gupta  înseamnă şi timpul când a fost atins idealul fiducial şi apogeul civilizaţiei indiene a excelenţei. India culturală modernă aflată în dezvoltare  a ales tocmai acel  model fiducial al excelenţei ca ‚benchmark’. Iar succesul pe care îl cunoaşte  romancierul  indian  V.S. Naipaul, laureat al premiului Nobel pentru literatură, se datorează şi faptului că el incorporează valorile budismului tantric în opera lui.   

Cea de a doua civilizaţie supremă a spaţiului arian a fost creată în Romania Orientală a secolelor  IV, V, şi VI. Să observăm că prin textele Călugărilor  Sciţi,  învăţătura Părinţilor  Cappadocieni  şi a Sfinţilor  Ierarhi, această civilizaţie influenţează hotărâtor lumea şi epoca noastră. Căci, se ştie, calendarul ce îl folosim acum a fost construit de un călugăr scit (Dionisie Exiguus), iar fundamentele gândirii  abstracte din ştiinţa modernă sunt aşezate de alt călugăr scit (Pseudo Dionisie Areopagitul). Şi nu  voi fi de acord cu eminentul savant teolog român,  părintele Gheorghe I. Drăgulin,  ce asertează că Dionisie Exiguus şi Pseudo Dionisie Areopagitul sunt unul şi acelaşi personaj real. Însă ipoteza istorică lansată de domnia sa, anume că Pseudo Dionisie Areopagitul este de fapt tot un călugăr scit, mi se pare deosebit de valoroasă şi ader la ea. Pare veridică. De altminteri părintele Drăgulin demonstrează convingător asemănarea celor două stiluri de gândire, observate la Dionisie Exiguus şi la Pseudo Dionisie Areopagitul, ale căror texte le compară în paralel. S-a vorbit frecvent şi sincer despre miracolul românesc, adică despre miracolul menţinerii  unei  insule de latinitate în Orientul european. După retragerea aureliană, cele trei secole de civilizaţie superioară creată în Romania Orientală explică prea bine şi forţa miracolului românesc. Care există. Aceasta este de altminteri şi ideea centrală a protocronismului. Titus Filipas

Fotografie selectată

ianuarie 6, 2008

Domnul Bogdan I. Stanciu, managerul blogului http://eyeswideshut.ro/, are amabilitatea să îmi trimită anotimpual splendide fotografii din natură. Ultima oară am fost tentat să răspund de aceeaşi manieră, expediind o daguerrotopie din 1840 realizată de către unul dintre savanţii celebrei familii Becquerel. Fotografia a fost expusă, pentru public, la adresa Internet http://eyeswideshut.ro/2007/12/06/arta-fotografica-in-familia-becquerel/ Textul care însoţeşte fotografia este “opera” noastră comună (Bogdan I. Stanciu şi Titus Filipaş). Prezint legenda fotografiei şi  aici: 

 “Arta fotografică în familia Becquerel / Efectul fotovoltaic. Termenul “efect fotovoltaic” desemnează fenomenul fizic în care o tensiune electromotoare este produsă în anumite materiale, ca răspuns la acţiunea unui flux de lumină. Adjectivul “fotovoltaic” înseamnă, ad litteram, “lumină şi tensiune electromotoare”. Efectul fotovoltaic a fost descoperit în anul 1839 de către fizicianul experimentator francez Edmond Becquerel (1820–1891). Acesta provenea din cea de a doua generaţie a unei familii de savanţi francezi care a fost supranumită de biografi “Dinastia Becquerel” – La dynastie des Becquerel. Edmond a fost fiul lui Antoine César Becquerel (1788–1878), ofiţer ce s-a distins în războaiele napoleoniene,  şi care din anul 1815 se dedică în întregime ştiinţei, fiind ales în anul 1829 academician, pentru descoperirile sale în electrochimie şi pentru iniţierea măsurătorilor de temperatură cu ajutorul termocuplurilor.  

În anul 1837, Louis Jacques Daguerre făcea publică o invenţie crucială pentru tehnica fotografică. O placă de cupru acoperită cu iodura de argint era expusă şi apoi developată în vapori de mercur pentru a obţine un pozitiv direct. Iodura de argint rămasă era îndepărtată cu o soluţie caldă de sare de bucătărie. Procedeul avea să poarte numele de Daguerrotipie. Doi ani mai târziu, Edmond Becquerel a inventat un procedeu de revelare a imaginii fotografice fără folosirea acelor vapori toxici de mercur. Edmond Becquerel a descoperit efectul fotovoltaic în timp ce experimenta cu un electrod solid în soluţie electrolitică (o celulă de electroliză). Edmond Becquerel a observat apariţia unei tensiuni electromotoare atunci când lumina cădea pe electrod. Acel electrod era de fapt o nanostructură, un film subţire de halogenură de argint peste argint. Descoperirea are, în istoria ştiinţei şi tehnologiei, două semnificaţii: (i) inventarea unui aparat pentru măsurarea intensităţii luminii solare denumit “actinometru electrochimic”; (ii) începutul procesului care va conduce la apariţia fotometrelor şi exponometrelor. Dovedind o adevărată pasiune pentru tehnica fotografiei, Edmond Becquerel devine membru fondator al Societăţii Franceze de Fotografie,  şi rămâne în istoria artei fotografice cu clişee de mare notorietate, precum celebra vedere din Jardin des Tuilleries (1840). Edmond Becquerel avea să transmită fiului său, Henri (1852-1908), pasiunea pentru fotografie. În anul 1896, Henri descoperă fenomenul radioactivităţii în cursul cercetărilor asupra fluorescenţei cristalelor. După ce a plasat săruri de uraniu peste o placă fotografică ţinută într-un sertar fără lumină, el a observat la developare că placa s-a înnegrit, făcând să apară silueta mineralelor de uraniu. În anul 1903, Henri Becquerel primeşte, împreună cu Pierre Curie şi Marie Curie, premiul Nobel pentru fizică, pentru descoperirea radioactivităţii.”

România în primul război mondial

decembrie 27, 2007

Winston Churchill  a primit premiul Nobel literar în primul rând pentru Memoriile  sale, text lipsit complet de calităţi literare, nici un editor nu s-a aventurat să-l publice în româneşte, socotind pe bună dreptate că e o pierdere sigură, având însă o valoare incontestabilă ca document istoric. În Memorii, analizând greşeala tactică a unui general britanic în campania din Africa de Nord, cred că era vorba despre Claude Auchinleck, Winston Churchill menţionează la un moment dat, prin contrastul cu o situaţie similară, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha, demonstrat în războiul din 1877-1878. Când am citit prima oară afirmaţia aceasta, fiind educat şi edificat  asupra temei numai din textele româneşti, remarca mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare! De altminteri, deşi Memoriile sunt dedicate celui de al doilea război mondial, Churchill nu ezită să menţioneze şi performanţele proaste ale armatei române în primul război mondial, cu toate că intrarea României în război de partea puterilor Antantei fusese aşteptată cu o anumită speranţă, întrucât armata română făcuse până atunci  bună impresie. Să fi fost o aluzie indirectă la războiul din 1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neaşteptat, la un eveniment militar întâmplat cu trei sferturi de veac înaintea faptelor relatate şi implicându-l pe Osman Pasha, mă îndreptăţeşte să cred că, realmente, campania unei armate române ce se îndreptase odinioară către Sud într-un superb efort de război a lăsat un anumit siaj şi a jucat apoi un rol în gândirea lui Winston Churchill ca lider de război. Când era lord al Amiralităţii şi a proiectat campania militară balcanică şi debarcarea nenorocoasă de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley (1887 – 1915), unul dintre cei mai promiţători tineri fizicieni britanici, probabil că omul Winston aflat în disperare aşteptase un ajutor de la acea armată, dacă România, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotărât să intre în război într-un moment mai timpuriu. Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid, într-adevăr, la care pleiada de oameni politici geniali care au făurit România Mare nu s-a angajat, cel puţin nu în prima fază a războiului, când Germania părea să fie atât de puternică, şi chiar era, înainte de instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i mai avansa fonduri pentru finanţarea efortului de război, -criză pe care Germania s-a amăgit că a rezolvat-o prin inventarea economiei planificate, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o, luând-o ca bază pentru construirea economiei comuniste în Rusia de după Romanovi şi Kerenski. Însă resentimentele lui Churchill faţă de România s-au forjat atunci, în prima fază a războiului, iar Winston ne-a plătit până la urmă acea poliţă, pentru faptul că armata română nu l-a ajutat la greu; s-a văzut aceasta spre finalul celui de al doilea război mondial, în cabinetul lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă de după al doilea război mondial, atunci când a oferit URSS – ului o pondere de 90 % asupra României (ce s-a dovedit în fapt a fi de 100 %, iar subiectiv aş spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi şi matematic posibil), mâzgălind neglijent un document istoric pe care chiar şi crudul dictator roşu îl considera ruşinos.În  primul război mondial,  jucând bizar de mult pe frontul otoman, Winston Churchill s-a lăsat furat de inspiraţia  glorioasă că ar fi  posibil să folosească modelul succesului debarcării veneţiene la Gallipoli (1366),  în beneficiul imperiului britanic.Turcia se raliase  Puterilor Centrale chiar din anul 1914. Forţele Antantei considerau această ţară inamică a fi punctul slab, care putea fi atacat uşor. Deschizându -se  un culoar din Gallipoli în Cadrilater,  forţându -se  alianţa cu  o Românie până atunci reticentă să intre în război. Mă  rog, aceasta este  o interpretare. Alt înţeles  dădea însă Petre Carp, politicianul ieşean,  acelei acţiuni militare: anume că Anglia şi Rusia vor şterge împreună Romania Neoacquistica de pe chipul  pământului.  Din fericire pentru neamul nostru,  Winston Churchill nu a fost  un al doilea Amedeo de Savoia, generalul veneţian care asigurase victoria din 1366.  Corpul expediţionar al imperiului britanic (englezi, australieini, neo-zeelandezi) s-a întâlnit cu iadul la Gallipoli, în anul 1915. Fizicianul englez Moseley, în vîrstă de 27 de ani, era ucis de un glonţ  turcesc pe data de 10 august 1915. El ar fi primit în mod sigur premiul Nobel pentru tot ceea ce realizase până atunci.  Moseley lucrase la Universitatea din  Manchester  sub conducerea profesorului Ernest Rutherford (1871-1937),  colaborase de asemenea cu fizicianul Charles Darwin Galton (1887–1962). După uciderea lui Moseley pe câmpul de luptă, guvernul britanic hotărăşte să oprească trimiterea oamenilor de ştiinţă pe front. Francezii nu vor proceda la fel. Comunitatea lor ştiinţifică va suferi o hecatombă în primul război mondial, similară decimării ‘dăscălimii române’. După război, stilul intelectual francez se schimbă foarte mult, pentru a crea printr -un nou stil de educaţie, o nouă comunitate de cognoscenti. Matematicienii  francezi vor inventa un personaj virtual, un fel de geniu  policefal chemat Nicolas Bourbaki  care folosea teoria mulţimilor cantoriene pentru externalizarea cunoaşterii. Străpungerea pe uscat din Dardanele în Dobrogea s-a dovedit a fi fost imposibilă la 1915, spre deosebire de ceea ce se  întâmplase  la anul de graţie 1366. La Gallipoli, în anul 1915,  decidentul militar suprem din partea Puterilor Centrale era un general german, absent în momentul debarcării surpriză a forţelor Antantei.  Trupele prezente erau cele turceşti, conduse de un colonel, care va fonda ulterior statul turcesc laic modern. Motiv pentru care va fi cunoscut sub numele Gazi Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938). Când eram copil, tata mi-a dat să citesc un volum mare, pe româneşte ! despre Atatürk. Două lucruri am înţeles din acea carte. În primul rând, anume ce însemna la anul 1938 „România Mare”. În seria de fotografii  de la  funeraliile preşedintelui Atatürk, apărea extrem de  impresionantă şi onorantă prezenţa  unui echipaj din Marina  Regală Română. Faptul biografic că la şcoala militară cadetul  Gazi Mustafa dovedea  un talent remarcabil la matematici, pentru care a fost supranumit Kemal, însemnând Perfecţiunea, nu m-a impresionat. Dar detaliul aparent insignifiant al vieţii sale de tînăr ofiţer, anume  că reflecta îndelung (exact în spiritul contemplării sufite), asupra cărţilor de ideologie primară pe care le citea, mi-a ghidat  înclinaţia ontică a lecturilor.  La Gallipoli, colonelul Mustafa Kemal îşi arată personalitatea de excepţie: cumpăneşte corect evenimentele atunci când ordinul cazon superior nu venea, şi ia decizia corectă. Or, lucrul acesta nu a fost fructul pur al hazardului. Prea puţin se ştie la noi, că după războiul ruso-turc din 1877-1878, Osman Pasha a fost în mai multe rânduri, şi pe o lungă durată de timp, ministrul de război al imperiului otoman. În această calitate,  reorganizează şcolile militare, şi organizează asigurarea liniştii interne a imensei împărăţii a sultanilor. De exemplu, întregul teritoriu acoperit de Irakul actual era menţinut în stare de linişte  numai cu 400 de soldaţi ! Iar în şcolile militare depăşeşte principiul formării de caractere, punând accentul pe formarea personalităţii. Şcolile militare constituie  ‘rezerva de cadre’  pentru organizaţia  “Tinerii Turci”, iniţial formată exclusiv din cadeţi. Dintre politicienii români,  se pare că numai junimistul Petre Carp a urmărit cu atenţie, chiar cu simpatie, evoluţiile din imperiul otoman după 1877-1878. Surprinzând şi elementele pozitive. Chiar dacă mulţi nu dădeau crezare strigătelor de alarmă pronunţate de  Petre Carp, a fost totuşi un merit incontestabil al oamenilor politici români de la 1915 faptul că nu au mers orbeşte pe  „conexiunea engleză”, soluţiunea  propusă de Winston Churchill. Păguboasă din start, de altminteri ca orice soluţiune hotărâtă  de  englezi  pentru România.  Petre Carp  ştia multe lucruri. În virtutea  faptului  că au hotărât să nu atace Turcia în primul război mondial, marii oameni de stat români din  anul 1915 reînnoiau de facto  valabilitatea capitulaţiilor otomane decurgând din hrisoavele  bizantine pentru Romania. Pe lângă incompetenţa lui Winston Churchill, am fost poate ajutaţi atunci şi de competenţa colonelului T.E. Lawrence, trimis să câştige Ierusalimul. Pentru cine? Ştim doar acum. ‘Lawrence al Arabiei’ scria că lumea arabă a trecut prin secolele ei  de istorie fără să înveţe nimic. Implicată în această alegaţie a lui T.E. Lawrence era viziunea despre istorie ca o  categorie ontică. Însă deja în ‘Ştiinţa cea nouă’, napolitanul  Giambattista Vico ne învăţa că istoria nu este  categorie ontică. Şi urmându-l  pe Nicolae Iorga, noi, românii, îl credem pe Vico: Istoria este conjecturală, fiind un construct epistemic prin care omul ajunge să înţeleagă lucrarea umană. ‘Materialismul istoric’ al lui Karl Marx s-a străduit să ne ascundă acest adevăr. După deciziile de la Gallipoli, ofiţerul Gazi Mustafa Kemal a cărui personalitate se formase în şcoala de cadeţi reorganizată de bătrânul ministru de război Osman Pasha,  – un fel de Petre Carp al turcilor–, va lua alte decizii independente, inspirate şi de mare succes. Dar care determină un foarte venal ministru de război otoman să îl trimită forţat într-un fictiv concediu de boală, deşi  era avansat în gradul de general. Abia după ce  britanicii şi marionetele lor,  –din care provine şi actuala familie regală saudită –,  formate de ‚Lawrence al Arabiei’  ocupă Ierusalimul, noul şi energicul ministru de război turc  îl recheamă la datorie pe Gazi  Kemal. Generalul  Kemal înţelege că nu mai poate face nimic altceva  pentru imperiul turcesc, decât să comande  retragerea  ordonată  a  rămăşiţelor forţelor otomane care asiguraseră până atunci pacea şi prosperitatea în  Marele Orient Mijlociu. Oricum, cred că tocmai acea ocupare a Ierusalimului va slăbi presiunea predatorială asupra României de atunci (dar nu întrutotul). Astfel, prin alegerile lor  inteligente,  politicienii români reuşeau să dea concreteţe unei  foarte  mici   extensii a conceptului de Romania Neoacquistica, numită în mod exagerat şi total eronat: România Mare. La Trianon, occidentalii acceptă România Mare numai pentru că  vedeau partea de răsărit  din Romania Neoacquistica ca pe o felie de tort de pe un menue rezervat pentru altcineva. Unii dintre tinerii intelectuali români din perioada interbelică  resimt totuşi  condiţia de colonie a unor interese străine pe care o poseda România Mare de facto. Unii tineri români, organizaţi ca o mişcare de eliberare din colonii (observaţie  de substanţă aparţinând  politologului Ion Varlam, strănepotul istoricului Radu  Rosetti)   îşi vor da viaţa  ca să incendieze foaia pe care era tipărit acel menue. Aveam cenuşă în România, dar ei nu ştiau că existau copii ale condamnării noastre  în cancelariile occidentale, din Londra şi până la Washington D.C., copii  ale unui   menue păstrat just in case. Deşi România a fost tratată precum ţările baltice în 1939, ei nu i s-au mai restituit drepturile istorice după 1989. Ţărilor  baltice le-au fost asigurate drepturile întrutotul.  Din cauza aceasta, putem caracteriza drept bizară şi ignară declaraţia preşedintelui României făcută pe data de 6 august 2007 la Mărăşeşti : “Începutul ostilităţilor din Primul Război Mondial ne-a găsit cu o armată nepregătită, din cauza politicienilor inconştienţi.” Domnul Cristian Oprea, jurnalist la  Cotidianul, vine cu următoarele detalii în ediţia din 07-08-2007 a ziarului  său: “Surse apropiate şefului statului ne-au precizat că, la alcătuirea discursului, el a avut în vedere activitatea guvernului liberal al acelor vremuri, care a cumpărat tunuri ruginite, nefuncţionale, de tip Skoda.”  Consilierii în istorie ai   preşedintelui României au caracteristica generală de a fi manipulatori şi ignoranţi. Astfel, uzinele Skoda aparţineau Puterilor Centrale împotriva cărora lupta  România. Maiştrii militari din armata română ştiau că tunurile erau ruginite, şi le- au transmis imediat acea informaţie politicienilor români. În consecinţă, ei vor decide să intre în război de partea Antantei, condiţiile preliminare stipulând în mod expres ajutorul Antantei în  dotarea României cu tehnică militară nouă.  Antanta nu s -a ţinut de  înţelegere decât foarte târziu. Conferenţiarul Armand Goşu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti comentează: “Corpul ofiţeresc era slab pregătit. A trebuit să vină misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, ca să repare situaţia.” (am folosit aceeaşi sursă Cotidianul). Majoritatea corpului ofiţeresc din primul război mondial era constituită din învăţători şi profesori, –dăscălimea română–, care erau ofiţeri rezervişti. Obiectivul  major al strategiei generalului Berthelot în România  a fost acela de a-i  folosi pe aceşti învăţători şi profesori care învăţau foarte repede. Dar ei erau folosiţi drept carne de tun. Aşa se explică hecatomba dăscălimii române în primul război mondial. Titus Filipas