Posts Tagged ‘Nicolae Iorga’

Litote

august 12, 2014

Idiosincrazia faţă de litote era o trăsătură a dictatorului Nicolae Ceauşescu. Motiv pentru care prefera hiperbolele, de exemplu „cuvântarea magistrală”. Însă era acesta motiv suficient ca să fie urât atâta de mult ?
Titus Filipas

Iorga despre cartea lui Sombart din 1913

martie 4, 2014

Nicolae Iorga despre cartea economistului Werner Sombart, http://en.wikipedia.org/wiki/Werner_Sombart , publicată la anul 1913 : +Werner Sombart, Krieg und Kapitalismus, München-Leipzig 1913. Lucrarea, menită să arate raporturile reciproce dintre capitalism şi militarism, cuprinde, cu o bogată bibliografie, o enormă sumă de ştiri privitoare la formarea, armarea, hrănirea tuturor armatelor şi marinelor în evul mediu ca şi în timpurile moderne. Se vede formarea „îmbogăţiţilor de război“ în toate ţerile şi în toate timpurile, Fuggerii din secolul al XVI-lea, Rothschilzii războaielor napoleoniene, ca şi profitorii „marelui războiu“. Informaţia orientală lipseşte cu totul.+ http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/22097/1/BCUCLUJ_FP_279849_1920_006_007_009.pdf
Titus Filipas

Verb şi metanarativ

februarie 28, 2014

Actorul Mircea Diaconu spunea despre politicianul Crin Antonescu, preşedintele PNL, că “are verb”. Or, Liberalismul românesc este în primul rând un metanarativ, aşa cum frumos ne-a explicat pe vremuri Ideologul Dan Amedeu Lăzărescu. Totuşi, eu n-a observat la domnul Crin Antonescu capacitatea de a construi un metanarativ. Apoi, mai ştim că domnul Crin Antonescu are o diplomă luată de la o facultate de istorie. Dar el n-a studiat cu prea multă atenţie contribuţiile lui Nicolae Iorga în cunoaşterea prudenţială. De exemplu, Crin Antonescu se pare că nu cunoaşte aforismul profesorului Nicolae Iorga: “Dacă ai jignit, ai pierdut disputa!”. Desigur, o dispută cu Viitorimea.
Titus Filipas

Istoria inductivă a românilor

ianuarie 9, 2014

Este necesar să fie scris acum, atâta vreme cât mai persistă generoasa ofertă de informaţie a Internetului, marele text de istorie inductivă a românilor ! Un text care să dezvăluie în detalii nenumărate complexitatea extraordinară a istoriei românilor. Trebuie să mai înţelegem că istoria inductivă pretinde să renunţăm, temporar şi tactic -iar nu strategic- la conceptul de naţiune. Este un concept folositor, dar în acelaşi timp este şi o nemulţumitoare lege de cut-off, adică de stabilire complet arbitrară de limite. Conceptul de naţiune ne cere să renunţăm la istoria inductivă. Deci să fim lipsiţi aproape complet de imaginea foarte utilă privind complexitatea evenimentelor din trecutul nostru. Doar Biserica Ortodoxă Română a depus un efort important, până la Patriarhul Teoctist inclusiv, şi a încercat să păstreze complexitatea în studiul istoriei noastre. Patriarhul Daniel, dimpotrivă şi din păcate, se comportă mai mult ca un soi de cardinal catolic. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2014/01/08/cum-si-cand-a-inceput-dosarul-politic-zambaccian/#comment-196503
Titus Filipas

Diaconul Coresi

decembrie 29, 2013

În general se consideră că meditaţia asupra limbajului a constituit coloana vertebrală a tradiţiei epistemologice occidentale. Însă Epilogul Psaltirei româneşti de la 1570 ne îndeamnă să considerăm tipăriturile lui Coresi ca fiind ordonate într-o adevărată Epistemologie a lui Coresi. Dacă Limba Română în Biserica noastră post-slavonă şi post-boscorodeală, adică Limba Română de pe vremea domnitorilor Vasile Lupu şi Matei Basarab, purcedea dintr-un act de voinţă politică (la fel ca şi Pohta Viteazului), la Diaconul Coresi alegerea Limbii Române ca platformă prioritară a discursului se bazează pe Epistemologie. Este evident că gândirea diaconului Coresi a fost influenţată direct de Epistemologia Reformei, el rămânând totuşi fundamental un creştin ortodox român. Nicolae Iorga spunea despre unul dintre cei mai mari reformatori religioşi, Martin Luther, de asemenea că el a fost „mai mult filolog, decât teolog”. Această Epistemologie culturală universalistă prezentă la Coresi explică perfect diligenţa, chiar starea de graţie ce îl vor ajuta pe mitropolitul Antim Ivireanul să înregistreze succese în definitivarea limbii române liturgice. Bizar, culturnicii elitişti de acum pun pe seama fanarioţilor tocmai această diligenţă şi stare de graţie ! Este aici numai altă mostră de anacronism culturnic care asmute premeditat Distopia peste condiţia noastră de rumâni. Era modernă poate fi marcată din momentul dihotomiei între literele ca semnătură pe scrisoarea fiduciară, şi literele ca tipăritură. Se ştie că tiparul cu litere metalice mobile este impus de Gutenberg abia după anul 1450, prima carte însemnând produs de masă ori produs industrial fiind celebra Biblie Mazarin de la 1455. Acest tip de capitalism este denumit de Benedict Anderson, în cartea ‚Imagined Communities’, „print-capitalism”. Peste un secol: „Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile [popoarele] au cuvîntul lui Dumnezeu în limba [lor] numai noi rumânii n-avăm, şi Hristos zise, Matei 109, cine cetéşte să înţeleagă; şi Pavel Apostolul încă scrie la Corinthu 155, că întru beserică mai vrătos cinci cuvinte cu înţelesulu mieu să grăescu ca şi alalţi să învăţu, decîtu întunerecu de cuvinte neînţelese într-alte limbi; începutu-s-au a se scrie aceste sfinte psaltiri în luna lui fevruarie 6 zile şi s-éu sfîrşit în luna lui mai 27 în cetate în Braşovu. Vă leato 7078 (1570). Epilogul Psaltirii românesti, tipărită de Coresi în 1570”. Tot după Benedict Anderson, din acest discurs în literă tipărită apare naţionalismul. Împotriva sa, pentru aneantizare, internaţionalismul foloseşte audio-vizualul. Revoluţia televizată din 22 decembrie 1989 a fost orientată contra naţionalismului românesc şi avea drept ţintă distrugerea României. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/12/28/in-vizita-la-brasov/#comment-195375
Titus Filipas

Pazvante

decembrie 23, 2013

Articolul http://www.nytimes.com/2013/12/23/sports/demise-of-rowing-at-temple-is-harsh-blow-for-amateurs.html?hp îmi aminteşte canotajul academic amator pe care îl practicam în studenţia din Bucureşti. Evident, chiuleam de la ore ! Dar nu regret. Doamne, câte facilităţi ne pusese Gheorghiu-Dej la dispoziţie ! Era păcat să nu profit de acestea. Dar la ora 12 aveam grijă să fiu prezent la cantină. Mâncarea era excelentă. Nu se fura. Era o cantină întemeiată de legionari, şi exista încă un control studenţesc foarte riguros, care îl enerva pe activistul Dan Marţian. Discuţiile de la mese erau interesante, le urmăream cu atenţie. Nu reuşeam să identific sursa citatelor, deşi eram un tip citit. După 1989, am reuşit să le identific în Prelegerile lui Nae Ionescu din anul 1926. Atunci, domnul Nae Ionescu transformase Universitatea din Bucureşti într-un fel de Şcoală Normală Superioară din Paris, continuând parcă visul neîmplinit al lui Alexandru Odobescu. Tot după 1989, am aflat că eram eu însuşi urmărit acolo de către Securitate. Acum înţelegeţi de ce a plecat genialul Basarab Nicolescu din ţară ? Nu mai putea suporta atmosfera creată la Universitatea din Bucureşti de către politrukul Dan Marţian. La Craiova, după facultate, scăpam cumva de influenţa lui Dan Marţian. Însă intram sub puterea absolutistă a lui Oliviu Gherman. La fel ca şi Dan Marţian, acesta nu înţelegea nimic din ideologia naţionalismului românesc. După mărturia lui Ioan Eliade-Rădulescu (dascălul nostru incomparabil de rumânie combinată cu Epistemă, şi se poate face o legătură convingătoare cu Mihai Viteazu, cel atât de hulit acum de către istorici precum Marius Diaconescu şi Alin Ciupală care nu pricep noţiunea logică de agregare), Craiova este unul dintre cele două centre culturale din Sud unde s-a forjat ideologia naţionalismului românesc. Profesorul Oliviu Gherman venea la Craiova cu mandat belakunist să facă tabula rasa din ideologia naţionalismului românesc ! Sub influenţa lui am aruncat cărţile vechi pe care le strânsesem din anticariatele Bucureştiului în acţiunea mea independentă, însă imanent bine dirijată, de explorare pe linia de Arheologie culturală a Epistemei. Profesorul Oliviu Gherman îmi spunea nu doar foarte reprobator, ci chiar dispreţuitor : „Îţi place să te ocupi cu Dolce far niente!” Acum însă am căpătat ceva curaj văzând că însuşi marele Peter Thiel îl preţuieşte pe La Rochefoucauld. Sincer, eu nu reuşesc să fac vreo deosebire între acţiunea lui Pazvante şi acţiunea profesorului Oliviu Gherman la Craiova.
Titus Filipas

Mircea Eliade – adevărul proverbelor româneşti

august 17, 2013

Dan Culcer : “Am adesea impresia că ne învârtim în cerc, precum deținuții în curtea fără cer a pușcăriei. De aceea reproduc acest text de publicistică lucidă a lui Mircea Eliade. Diferența de epocă nu produce o diferență de situație. De unde ni se strecoară în minte această lepădare de sine.” +Mircea Eliade. A nu mai fi român / A apărut, acum de curând, o nouã modă printre tinerii intelectuali şi scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu umiversal şi etern”. Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creaţie artistică, şi aşa mai departe. Unul dintre ei se îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citeascã Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevãr s-au luptat vreodată românii cu turcii, şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toţi, dar absolut toţi sunt streini. Sunt slavi, evrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepti, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori. Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur cã e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se aflã ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări. Toti tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a disperării. Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilã structurii gândirii româneşti – tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană. Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprii. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” şi “Ideea europeanã” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile şi 46 mircea eliade – casus belli publicaţiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţãm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale. Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinţa şi îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditaţiei prin “probleme”; pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“aşa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). Intelectualii au despre eroi o concepţie morală sau magică; şi într-un caz, şi în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred şi despre personagiile biblice şi apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca şi în viaţă, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, aşa cum sunt înţeleşi de popor şi eroii aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viaţa asociată, ceilalţi concep un eroism etic, de probleme, de drame şi conflicte. Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A “crea” este o concepţie individualistă; a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului. În concepţia poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin şi pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie ruşine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski. [Publicat în Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6.]+ Sursa : Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 8/08/2013 03:20:00 PM
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Ortologie şi Ortofizică

august 5, 2013

Reamintesc, Limba Română în forma sa din epistema modernă (vezi conceptul acesta la Michel Foucault) este definită în primul rând prin Gramatica Românescă publicată la Sibiu în anul 1828. După cum subliniază, chiar în prefaţă, ideologul naţionalist român Ioan Eliade Rădulescu, apoi, în mai multe studii, filologul naţionalist român George Băiculescu, „Gramatica de la Sibiu“ folosea drept linii diriguitoare un acquis filosofic şi lingvistic occidental, anume Gramatica filosofică scrisă de către Etienne Bonnot de Condillac, precum şi Gramatica generală scrisă de Ideologul thermidorian Antoine Destutt de Tracy. În Gramatica Românescă din anul 1828 era adoptat punctul de vedere comun al celor doi autori mai înainte menţionaţi, anume respingerea substanţialismului metafizic. Or, aşa cum arătase filosoful german Leibniz cu un veac mai înainte, această respingere este extrem de periculoasă, întrucât poate conduce la psittacism (adică “a vorbi papagaliceşte”). Bineînţeles, chiar o discuţie imediat după publicarea Gramaticii de la Sibiu, o discuţie epistolară între Ioan Eliade Rădulescu şi Costache Negruzzi, arată o cale operaţională viabilă pentru prevenirea psittacismului. Toţi scriitorii noştri mari au descoperit singuri acea cale operaţională viabilă pentru evitarea psittacismului în Limba Română. Dar o subliniază pregnant şi în context metafizic, istoric, chiar protocronist! după un veac şi ceva de la acea discuţie capitală despre gramatica filosofică românescă, şi într-un mod total independent – aşa cred eu până acum- domnii Camil Petrescu şi Mihai Drăgănescu. De vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că Eliade Rădulescu era conştient de importanţa conceptului metafizic de “prezenţă” – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea cuvintelor – în limba română. Echerul este orto-gonal (are un unghi drept). “Prezenţa” era un echivalent pentru substanţialismul metafizic, altminteri abjurat vehement de către Ideologii primari francezi. Prezenţa substanţialismului metafizic apare la Camil Petrescu (1894 — 1957) sub forma termenilor Ortologia şi Ortogeneza, iar la Mihai Drăgănescu (1929 – 2010) sub forma termenului Ortofizica.
Titus Filipas

Recordul steagului naţional

mai 28, 2013

Să comentez ceva despre recordul steagului naţional consemnat în Guinness Book. Înălţarea steagului naţional din 27 mai 2013 era desemnată să coincidă în crug de an cu 27 mai 1600, amintind Unirea principatelor neolatine din Romania Orientală proclamată de Mihai Viteazu în marele proiect european Romania Neoacquistica. Finanţarea pentru acest proiect venea de la Patriarhul Apusului. Pentru ce a fost aleasă de Voievodul Mihai data lunară de „27 mai” ? Reamintesc aici fraza atribuită foarte şcolitei principese „bizantine” Martha Bibescu : “Căderea cetăţii Constantinopol este o durere personală ce parcă ni s-a întâmplat săptămâna trecută”. Căderea cetăţii Constantinopol s-a întâmplat pe 29 mai 1453. Mihai Viteazu fusese angajat de Patriarhul Apusului pentru a recuceri Stambulul şi a-l transforma iar în Nova Roma, capitală a Bisericii Universale. Nicolae Iorga îl blamează pe Mihai Viteazu pentru neîmplinirea aceasta. Militar perfect, Viteazul analizează şi se înspăimântă de imensitatea sarcinii logistice ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”, pentru întreţinerea oraşului. Chiar seneşalii de Romania, toţi latini, îşi dovediseră după anul 1204 incompetenţa administrativă la Constantinopol. Din cauza aceasta, la 27 mai 1600 Mihai Viteazu anunţă un Latium Novum, în loc de Nova Roma eliberată. Dar a fost o idee genială a lui Mihai Gâdea să o roage pe celebra cântăreaţă de operă Angela Gheorghiu să interpreteze, pe 27 mai 2013, imnul „Deşteaptă-te, române!”. Care nu este o „aiureală şcolită”, aşa cum afirmă domnul Mădălin Voicu. Se ştie că imediat după 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice, cântecul „Deşteaptă-te, române!” a fost interzis, intonarea sau fredonarea lui fiind pedepsite cu ani grei de închisoare. Muzica imnului este religioasă şi veche (cântecul medieval se chema Din sânul maicii mele), cu autor necunoscut. Versurile şi aranjamentul imnului modern „Deşteaptă-te, române!” aparţin lui Andrei Mureşanu (1816 – 1863). Morala îndemnului pare numai fiziologică. Spiritualitatea transpare din parcurgerea integrală a strofei: “Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/În care te-adânciră barbarii de tirani!/Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!” Sublimul „acum ori niciodată” este prezent şi în paeonul luptelor de la Marathon şi Salamina. Imnul „Deşteaptă-te, române!” mai este supranumit „Marseilleza românească”. Să explicăm semnificaţia versului : „Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină”. Este cunoscută doctrina lui Barbu Catargiu (1862 – 1862) despre inexistenţa feudalismului de tip vest-european în România. Mi se pare că aceasta a fost o contribuţie majoră în dezvoltarea ideologiei naţionalismului românesc. Aristocraţia franceză, conducătoarea pe 1000 de ani a Occidentului European, se forma după victoria de la Poitiers (anul Domnului 732) împotriva arabilor. Nu putem să căutăm, pentru că nu putem să găsim, afirmă ideologul conservator Barbu Catargiu, nimic similar în istoria noastră. Ungurii, care veneau de foarte departe, pentru a supravieţui între două imperii, Romania şi Sfântul Imperiu Roman, se integrează în paradigma occidentală şi creează aristocraţia exact în tiparul francez de la Poitiers. Din acest motiv, vesticii îi vor adopta pe maghiari, cu nenumărate încuscriri regale. Însă latinii orientali, care sunt nişte autohtoni „socii”-alizaţi de fapt, recunoscuţi ca atare prin sintagma-sigiliu Nova Roma de la 381 AD, respectă ierarhia bisericească ortodoxă şi o consideră forţa conducătoare, similară aristocraţiei occidentale numai în acest rol de conducere unanim recunoscut. „Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină” scria poetul Andrei Mureşan, surprinzând acest adevăr istoric. Putem înţelege acum, pe baza principiului Barbu Catargiu, de ce sunt respinşi atât de categoric neoprotestanţii, atunci când ei vin să facă prozeliţi într-o zonă populată de români ortodocşi. Mai amintim că Sfântul Nicodim de la Tismana venea în Ţara Românească pentru a propovădui isihasmul lui Grigore Palamas (supranumit „cel de al patrulea Sfânt Ierarh”). În supranume vedem teza lui Giambattista Vico despre „corsi e ricorsi storici”. Ne limităm, profund nemulţumiţi, să amintim doar numele primilor doi Sfinţi Părinţi Ierarhi ai Bisericii universaliste (ecumenice). Însă citarea numelui celui de al treilea Sfânt Părinte Ierarh este acum intens prohibită, ea fiind considerată „nepoliticeşte corectă”. Sfântul Părinte Ierarh Vasile cel Mare şi Sfântul Părinte Ierarh Grigore Teologul sunt asociaţi cu binomul de moarte a vechii conduceri politice din Romania Orientală (la 378 AD, în bătălia de la Adrianopole cu Vizigoţii), şi naştere a noii conduceri politice fundamentaliste (la 381 AD) din Romania Orientală. „Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.”
Titus Filipas

nimic nu este “post-factum” aici

august 2, 2012

Sabina Fati :”Până unde pot merge Ponta&Antonescu” http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/pana-unde-pot-merge-ponta-antonescu-sau-de-ce-se-intoarce-romania-cu-66-de-ani-in-urma-272323.html Dar în ce măsură îi mai putem convinge noi acum pe domnii Ponta&Antonescu să continue acest efort absolut colosal de transformare politică majoră, cu emergenţă totalmente benefică pentru naţiunea română? Pentru mine, aceasta este problema principală pe ziua de azi. Dintr-un principiu strămoşesc (sînt din neam de răzeşi), eu refuz defetismul. Apoi, chiar nimic nu este “post-factum” aici. Constituţia scrie despre referendum, dar nu scrie nimic despre cvorum la referendum. USL cere să fie respectat textul Constituţiei.
Titus Filipas