Macedonia Vardarului

Ziaristul Dan Alexe scrie aici, http://www.romanialibera.ro/a140597/macedonia-slavi-si-albanezi-o-rivalitate-eterna.html , numai despre slavi şi albanezi aflători acum în republica Macedonia. Dar să ne amintim de călugărul Nicodim, ctitorul de la Tismana, originar din Prilep (Pîrleap sau Părleap), oraş în republica Macedonia de acum. Să nu uităm că Nicodim se născuse şi copilărise în acel teritoriu al arhiepiscopiei de Ohrid dăruită cu un hrisov special în marele plan strategic al lui Mihail al VIII-lea Paleologul de reconstrucţie pentru Romania. Şi toate faptele mari ale călugărului Nicodim de la Tismana urmează, strict în transcendenţa isihastă, din spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul. Tot itinerariul geografic foarte concret al călugărului Nicodim, mai întâi din Pîrleap la Muntele Athos, iar de aici în Oltenia, a fost ghidat de spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul pentru “strategia Romania”, precum şi de isihasm. La anul 1369, Vlaicu Vodă şi călugărul Nicodim (un văr al său mai îndepărtat) lămureau ostensiv faţă de regele Louis d’Anjou al Hungariei chestiunea „stăpânului natural”, întemeind mănăstirea Vodiţa, tocmai la extremitatea apuseană a banatului de Severin care ţinea de voievodatul muntean. Era, acolo, acelaşi tip de discurs al dreptului natural românesc ca şi la ctitorirea mănăstirii Tismana, unde în zidire sunt aşezate cărămizi vechi din castrele romane dinainte de împăratul Aurelian. Pentru a sublinia continuitatea şi identitatea în Romania. Pe un scurt răgaz istoric, Vlaicu-Vodã integrează şi viaţa românilor de la sud de Dunăre în viaţa statului românesc. Poetul Nichita Stănescu era invitat, ceremonios dar fratern, să-şi recite versurile la Struga de Ohrid, aşezare mirifică de pe Via Egnatia. Regiunea străbătută de Via Egnatia este supranumită uneori, fie pentru că Via Egnatia prelungeşte Via Appia, fie dintr-un exces de metaforă geografică : « Moldova Italiei ». Alteori denumirea « Moldova Italiei » este restrânsă numai la Macedonia. Ca entitate politică şi teritorială întreagă, Macedonia a existat numai câteva decenii în Evul Mediu, înainte de a fi ocupată de Bulgaria. Apoi, în campania militară din 1367, Vlaicu-Vodă creează o punte între sudul Olteniei şi Macedonia, unde altminteri el avea o mulţime de rude dinspre partea tatălui, Nicolae Alexandru Basarab. Dar după 1393/1394, Macedonia va sta sub jug otoman, împreună cu Bulgaria. Principatele moldav şi valah, pe de altă parte, se bucurau de tratamente extrem de diferite şi de favorizate din partea puterii osmanlâe. Aceasta este încă o premisă de plauzibilitate a ipotezei că la 1393 otomanii recunoşteau pentru principatele române toate drepturile decurgând din capitulaţii. La ora actuală, Macedonia este împărţită în trei: Macedonia Pirinului (aparţinând Bulgariei), Macedonia egeeană (aparţinând Greciei), şi Macedonia Vardarului (adică republica Macedonia, recunoscută de Grecia actuală doar sub sigla FYRM, de la Former Yugoslav Republic of Macedonia). Fiecare dintre părţi, (FYRM, Bulgaria, Grecia), încearcă să îşi aproprieze moştenirea statului macedonean antic.

Principalul stadion de fotbal din capitala republicii  Macedonia se numeşte Vardar. Poezia lui Dimitrie Bolintineanu subliniază inserţia  elementelor  macedo-române de pe Via Egnatia  într-o cultură comună tuturor românilor. Via Egnatia e tăiată lângă Salonic de râul Vardar ce vine din Macedonia, trecând şi prin capitala   Skopje a fostei republici iugoslave Macedonia. Fernand Braudel era  fascinat de drumurile de transhumanţă ale  păstorilor români, între Galiţia germană (Haliciul, ţinut pe bazinul hidrografic superior al râului Nistru), trecând prin România şi Macedonia,  ajungând până la Marea Egee spre  care curge Vardarul. Împăratul Vasile al II-lea (976-1025), fiul marelui împărat macedonean  Nekiforos Focas (963-969), fusese supranumit „Bulgarohtonul” după ce a  redeschis   în Anul Domnului 1018 libera cale  pe uscat între Via Egnatia şi zona ripariană a Dunării. Câţi dintre acei macedoneni despre care scrie istoria bizantină  erau de fapt români?

Ştim că pe vremea Imperiului Otoman existau foarte mulţi români în Macedonia.  Iată   versuri doveditoare scrise  de un martor: Dimitrie Bolintineanu. Strofele, pe care le-am numerotat, sunt  extrase din poezia „San Marino”,  pe care ne-o recita extaziat, nouă, elevilor, profesorul Predică Petre de la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova : (1)’ San-Marino astăzi are / Sărbătoare de păstori, / O serbare / De plecare / La Vardar ce cură-n mare, / Alergând pe pat de flori. /(2) Se întinde masa dalbă / Pe un plai lângă  cătun, / Cu smântână / De la stână / Şi cu fagi de miere albă / Şi cu vin de la Zeitun. /(6) Popii binecuvantează / Şi  atunci toţi s-au mişcat / De plecare / Către mare, / Turmele înaintează, / Toţi cu totul le-au urmat. /(7) Caii poartă în spinare / Corturi, pături, aşternut, / Toată casa, / Toată  masa / Şi veşmânt de-mbrăcare, / Tot ce au, Tot ce-au avut. /(8) Mumele, în glugi pe spate, / Poartă prunci cu păr bălai / Sau mioare / Lîncezioare. / Clopotele, legănate, / Sună depărtat pe plai. /(9) Turma beagă, câinii latră, / Caii nichează  uşor ; / Mai departe, / La o parte, / Sub o măgură  de piatră, / Cântă-n fluier un păstor.’ Avem mărturia lui Mihail Sadoveanu  din „Anii de ucenicie” că macedonenii  vor influenţa prin norocul lor financiar cultura română, sprijinind editarea unor reviste literare superbe, chiar dacă erau  tipărite  în  tiraje homeopatice, aceasta  judecând lucrurile după normele „culturii de masă”. Olteanul Şerban Cioculescu era la un moment dat intrigat că niciun presupus „consătean” de la Sadova nu îl căutase vreodată pe Mihail Sadoveanu. Pentru că acei presupuşi „consăteni” olteni de fapt  nu existau, conchide Şerban Cioculescu:  bunicul dinspre tată al lui Mihail Sadoveanu venea de pe teritoriul traversat de Via Egnatia.  Să  amintim că tatăl macedonean al Bolintineanului venea la noi de pe un versant al muntelui Morav, iar bunicul lui Mihail Sadoveanu, trecut în actele româneşti cu porecla Corciali, venise de pe celălalt versant. Acei mireni macedo-români îl imitau pe călugărul macedonean  Nicodim  de la Tismana.

Titus Filipas

Istoria se rescrie acum

Pretutindeni în lume, istoria se rescrie acum. Cu intenţiile  grupurilor etnice sau religioase de a profita din aproprierea  nelegitimă  de  identitate  şi continuitate. Să furnizăm numai un exemplu cu  miză minoră,  foarte  departe de noi şi interesele noastre. Totuşi, o pildă.

În anul 2005, Marina  naţională franceză a reperat la Vanikoro, în arhipelagul  Salomon din  Pacificul de  sud,  fregata  mitică a lui La Pérouse, chemată «la Boussole», care  naufragiase  acolo la 1788, de asemenea fregata  «l’Astrolabe». Se ştia vag că ar fi  existat nişte  supravieţuitori ai naufragiului. Dar misterul despre ce  anume s-a întâmplat  exact rămânea intact. În expediţia de căutare tardivă din anul 2005, se afla şi lingvistul  Alexandre François, specializat în limbajele Pacificului de Sud. În primul rând în lingua franca pidgin, unde întrebarea principală: « Ştiţi ceva despre La Pérouse ? », suna : « Yu savé lapérus? ». Pe  ostrovul  Vanikoro locuiesc două  populaţii cu înfăţişări fizice distincte, sunt populaţii ce trăiesc fără să se amestece. Este  majoritară etnia  melaneziană, dar trăiesc  acolo  şi  coloni  polinezieni cu neamuri  pe insula Tikopia, aflată la  sud-est de Vanikoro.  În urma  migraţiilor din  Samoa (arhipelag chemat Insulele Navigatorilor,  în primele vremuri când occidentalii ajungeau  acolo),  tikopienii  au început procesul de implantare la Vanikoro. Şi doresc foarte mult să îl  continue. Pe această insulă se vorbesc actualmente patru limbaje diferite. Alexandre François a hotărât să studieze  prioritar cele trei limbi  melaneziene locale, prea puţin descrise de oamenii de ştiinţă, în ciuda caracterului original  şi al interesului pe care îl prezintă pentru istorie,  abordând abia  pe ultima fază  dialectul  tikopian local, altminteri tikopiana fiind un limbaj polinezian bine studiat.

În Melanezia există o mare fragmentare  lingvistică. Limbile ancestrale de pe Vanikoro sunt :  teanu,  lovono,  tanema, posedând  gramatică identică, dar prea puţin vocabular comun. În general este necesar să treacă foarte multe veacuri ca să se genereze limbi atât de  distincte una  de alta, şi totodată îndeajuns de  similare pentru a se putea reconstitui o geneză  ancestrală dintr-un trunchi comun. Dovada primordialităţii populaţiei melaneziene pe insula Vanikoro se află tocmai aici. Totuşi, ultimele zile ale misiunii de studiu  pe urmele lui La Pérouse au rezervat cercetătorilor o surpriză. În ancheta  istoriei tikopienilor  din Vanikoro, Alexandre François  pune întrebări unui bătrân şi respectat demnitar de origine tikopiană, asupra amintirilor despre  naufragiul fregatelor lui  La Pérouse. În vreme ce  versiunile melaneziene vorbesc despre supravieţuitori care au improvizat o ambarcaţiune şi au plecat pe mare,  ­ încercând să ajungă  în  Franţa­,  bătrânul demnitar de pe Vanikoro declară că strămoşii lui i-au invitat pe acei supravieţuitori  să vină  în sat, şi i-au omorât. Îngropându-i într-un loc despre care nimeni nu mai ştie.  Aici apare o discrepanţă. Strămoşii lui erau canibali. Aşa că  falangii ar fi fost mâncaţi fripţi, şi oasele lor sparte pentru a le dezghioca măduva. 

 

Alexandre François mărturiseşte că a rămas   în primul moment perplex:  « De ce să  te lauzi cu o crimă aşa de abominabilă  a  strămoşilor tăi? »  Cu atât mai mult cu cât nicio informaţie de acest gen nu a fost înregistrată  de către  expediţiile mai timpurii plecate în   căutarea urmelor  escadrei lui La Pérouse, între  1791   şi 1828.  Misterul s-a risipit când machiavelicul demnitar tikopian a terminat  foarte rotund povestea aceea groaznică, pretinzând  o populare polineziană pe Vanikoro anterioară sosirii melanezienilor! Împotriva oricărei evidenţe istorice, demnitarul  tikopian  declara că străbunii  lui au fost « primii locuitori ». Astfel, eliminarea prezenţei  melanezienilor la naufragiul fregatelor lui La Pérouse, şi plasarea tikopienilor ca martori în istoria lui La Pérouse,   erau premise pentru  clamarea  identităţii de « primi locuitori ». Scopul ?  Legitimarea drepturilor asupra pământului Vanikoro. Iată, aşadar, cum chestiunile legate de „împământenire” sunt vitale şi sensibile oriunde în lume, nu doar în România lui « Numerus clausus ».

Tot la fel,  dar mai aproape de noi decât Vanikoro, masca antică descoperită în septembrie 2003 într-un mormânt de lângă Ohrid, vechea aşezare Achrida de pe Via Egnatia,  este  considerată  de istoricii din fosta republică iugoslavă a Macedoniei, drept « dovada că a  existat o legătură directă   între triburile ce au ocupat  teritoriul actualului stat Macedonia, şi marii strămoşi bine legitimaţi  ai Macedoniei : Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare. » Mormintele din  apropierea sepulturii cu masca datau dintr-un  mileniu  extins din secolul V înainte de Christos, până în secolul V după Christos, mormântul cu masca de aur  fiind cel mai vechi. Alte patru măşti de aur fuseseră descoperite lângă Ohrid la începutul secolului  XX. Motivele ce  ornează  masca de aur sunt similare ‘soarelui de la Verghina’,  descoperit de arheologul grec Manolis Andronikos în mormântul regelui Filip al Macedoniei. Pentru specialistul francez  Bernard Lory, cercetător la Inalco (‘Institut national des langues et civilisations orientales’ din Paris), accentul deosebit pe care îl pun istoricii macedoneni  asupra asemănării cu  ‘soarele de la Verghina’ este legat de necesitatea unei  embleme  naţionale  pentru  republica Macedonia.

Când republica Macedonia şi-a câştigat independenţa la dezmembrarea fostei Iugoslavii, guvernul din FYRM a făcut apel la o echipă de  esteticieni invitaţi să creeze  un drapel naţional pentru FYRM. Ei au propus  un motiv stilizat al ‘soarelui de la Verghina’. Provocând  vehementa reacţie de protest a Greciei. Tot atât de  adevărat este că niciun cetăţean al Macedoniei nu cunoştea acest motiv solar antic înaintea descoperirii mormântului de la Verghina. Dar aproprierea ‘soarelui de la Verghina’ produce  identitate, legitimitate, continuitate, şi drepturi istorice !

Ca entitate politică şi teritorială întreagă,  Macedonia a existat numai câteva decenii în Evul Mediu, înainte de a fi  ocupată de Bulgaria. Apoi, în campania militară din 1367, Vlaicu-Vodă creează o punte între sudul Olteniei şi Macedonia, unde altminteri el avea  o mulţime de rude dinspre partea tatălui, Nicolae Alexandru  Basarab. Dar după 1393/1394, Macedonia  va sta  sub jug otoman, împreună cu Bulgaria. Principatele moldav şi valah se bucurau de tratamente diferite  şi favorizante din partea puterii osmanlâe. Este încă o premisă de  plauzibilitate a ipotezei că la 1393 otomanii recunoşteau  pentru principatele române  toate drepturile decurgând din capitulaţiile pentru Romania.

La ora actuală, Macedonia este împărţită în trei: Macedonia Pirinului (aparţinând Bulgariei), Macedonia egeeană (aparţinând Greciei), şi Macedonia Vardarului (adică republica Macedonia, recunoscută de Grecia actuală doar sub  sigla FYRM, de la Former  Yugoslav Republic of Macedonia). Fiecare dintre părţi,  (FYRM, Bulgaria, Grecia),  încearcă să îşi aproprieze moştenirea statului macedonean antic.  Dar înainte de 1989, profesorul Ioan Dima  de la Facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti, pe vremea când efectua  o vizită semi-oficială  în Macedonia Pirinului, el ocupând poziţia unui înalt demnitar în statul român, a fost în permanenţă filmat, –aflând  ulterior aceasta–, de serviciile secrete din Bulgaria, care credeau că a fost trimis de Nicolae Ceauşescu pentru a lua legătura cu aromânii. În sala unui muzeu, Ioan Dima a fost contactat de un macedo-român, care i-a spus într-un  mod expres că macedo-românii vor o punte către România. Prudent, Ioan Dima a răspuns numai în termenii cei mai diplomatici cu putinţă, dar în acelaşi timp foarte româneşti,  – trebuie să recunoaştem că şi dictatorul Nicolae Ceauşescu stăpânea la perfecţiune arta aceasta, pe care internaţionaliştii o condamnă acum –, temându-se de o înscenare. Dar, chiar dacă era numai o „provocare”, această înseamnă că ideea respectivă plutea în aer, probabil cel puţin de pe vremea războaielor balcanice, când primul-ministru român Titu Maiorescu liniştea peninsula dintre Marea Neagră şi Adriatica. 

Titus Filipas