Aprehensiune şi intuiţie

David Hume, cu Tratatul său despre Natura Umană – din anul 1739 – îl determină pe Immanuel Kant a compune “Critica raţiunii pure”, publicată la 1781. Această superbă aventură a spiritului uman modern este analizată la anul 1926 de către cojanul brăilean Nae Ionescu în faţa tinerilor intelectuali români cu vocaţie de la Universitatea din Bucureşti pentru a se forma ca Noua Dăscălime (cea veche dispăruse în hecatomba din primul război mondial). Inspirat de Hume şi Kant, domnul Nae Ionescu le vorbeşte “băieţilor” despre cauzalitate. Ulterior, ideologia alogeno-cominternistă a bătut la noi multă monedă cum că “Prelegerile metafizice din 1926” au pus bazele doctrinei legionare. Mă feresc să comentez. Dar totuşi, lecţiile vechi din Hume şi Kant statuează o echivalenţă şi o continuitate între obiectul definit prin aprehensiune, termen definit încă mai înainte de către John Locke (denotaţia este redată corect în dicţionarul Merriam-Webster, dar nu şi în DEX, ce reţine doar conotaţia, prezentând-o eronat drept denotaţie!), şi obiectul definit prin intuiţie.
Titus Filipas

PETRE ROMAN şi cazul BERCEA MONDIAL

Este posibilă disocierea „revoluţionarului” PETRE ROMAN de cazul BERCEA MONDIAL? Dar să ne întrebăm mai întâi când încep studiile de „culturanaliză” asupra Realului la noi ? Şi nu vorbesc aici despre implementarea psihanalizei lui Jacques Lacan în România. Probabil că odată cu prelegerile din 1926 ale profesorului Nae Ionescu. Pe data de 12 februarie, metafizicianul Nae Ionescu le spunea ceremonios studenţilor săi, la Universitatea din Bucureşti: „Vă aduceţi, desigur, aminte [de] Psihologia de Găvănescul”. Poate că nu era cea mai fericită alegere. „Psihologia lui Găvănescul” a introdus o mare eroare în cultura română: Interpretarea empirismului Locke-an ca “realitate directă”. Această abordare a Găvănescului a condus la ceea ce s -a chemat ulterior ‚legionarismul de stînga’. El are în comun cu marxismul asertarea doctrinară a “realităţii directe”. Numai că, în vreme ce la marxişti “realitatea directă” era dialectică, justificată prin lupta de clasă, ‚legionarii de stânga’ considerau sistemul construit pe baza “realităţii directe” ca pe un adevăr apodictic. El însuşi, Nae Ionescu, nu a susţinut vreodată “realitatea directă” legionară. Cu atât mai puţin pe aceea marxistă. Prelegerile lui Nae Ionescu au fost de o calitate intelectuală excepţională, neegalată până acum în cultura română. Către sfârşitul primăverii anului 1926, filosoful Nae Ionescu ţinea o prelegere lămuritoare despre realitate studenţilor Universităţii din Bucureşti. Din epistemologia kantiană se ştie că sistemul construit prin atribuirea de realitate obiectivă doar percepţiilor goale este falacios. Prelegerea lui Nae Ionescu stârneşte entuziasmul unei generaţii noi. Acea prelegere “kantiană” privind constituţia realităţii a format un Ego naţional într-o naţiune rămasă practic fără învăţători – morţi luptând în primul război mondial. Ideile din prelegere descend fără condescendenţă în cultura română, influenţând mai ales „dăscălimea” tînără, ce îşi va construi altfel lecţiile. A fost un exemplu superb de „top-down approach”, de abordare conceptuală descendentă ce ar trebui reînvăţată de naţiunea noastră, căci numai aşa poate fi continuat un Ego naţional românesc. Să mai observ că mijloacele ideologice, deviante pentru că non-epistemologice, folosite azi pentru a combate arhetipurile culturale dezvăluite în acea prelegere a marelui Nae Ionescu, o prelegere ideologică primară, bazată pe epistemologia intelectualistă, sunt tendenţioase si lamentabile. ‚In f(x) Venenum’, superba expresie post-modernă în latina scolastico-matematică ne dezvăluie că găsim doar venin fără o cale pentru descifrarea dependenţelor cauzale. Problema a fost pusă în Epoca Luminilor de filosoful scoţian David Hume. Are un ecou în gândirea matematicianului elveţian Leonhard Euler, singurul matematician sanctificat. Leonhard Euler propune, în „descrierea naturală a mişcării particulei”, legea de mişcare s= f(t) ca un surogat matematic pentru discursul de cauzalitate. Leonhard Euler şi discipolii săi dezvoltă fizica matematică. „Ecuaţiile fizicii matematice” sunt înlănţuiri lacaniane de categorii ontice: timpul şi spaţiul. În toate facultăţile din România unde se studiau pe vremea comunismului ecuaţiile fizicii matematice exista un perete pe care scria: “Loc de dat cu capul”. Pentru că în ‚realitatea directă’ marxist- leninistă nu se putea explica topologia lacaniană a categoriilor ontice. Cum se poate păstra unitatea lacaniană a spiritului în lumea post-modernă, aflată într-o atât de radicală şi rapidă schimbare? Prin revenirea la filonul reprezentărilor ontologice în Limba Română, unde se află şi prelegerile lui Nae Ionescu. ‚Realitatea este rezultatul căutarii şi găsirii cauzalităţii’, ideea pe care o extragem din metafizica lui Nae Ionescu este opusă ‚realităţii directe’. Există, fără îndoială, o participare la construirea Spiritului prin racordarea lecţiei de realitate Ex Cathedra în Limba Română cu nenumăratele abordări conceptuale ascendente. Prin acea racordare, manifestată ca Mişcare Naţională, prelegerile lui Nae Ionescu au fost punct pivotal în discursul verbal românesc. Care începe să construiască liber şi deliberat ‚reprezentări ontologice’ depăşind frontiera copilărească a limbajului matern. După cum caută, pe aiurea, reprezentări ontologice alternative pentru căile realităţii. Acest îndemn îl trimite pe Mircea Eliade în India. În filosofia hindică, felul în care fiecare individ uman desluşeşte calea de cauzalitate se cheamă Karma. Pentru gândirea „omului comun”, cum spune poetul Nicolae Labiş, calea de cauzalitate nedesluşită se cheamă „Destin”. Constatam surprins, că în secolul XX, înainte de venirea comuniştilor internaţionalişti la putere în România, chiar şi elitele ţărăneşti de la noi se interesau de asemenea probleme. Când venea faza comunismului naţionalist şi cenzura se relaxa, cumpăram într-un anticariat din Craiova lucrarea intitulată „Karma, sau lumina pe cărare”, publicată de o editură sătească din Oltenia. Deci nu doar Mircea Eliade se arăta interesat de filosofia hindică. După 1989, când eram “de permanenţă” la sediul Alianţei Civice din Craiova, a sosit un fost ţăran chiabur, în tinereţe chiar patronul acelei edituri. L-am întrebat mirat: “Domnule, cum îţi plăteai autorii?”. “Nu-i plăteam deloc”, mi- a răspuns. “Erau studenţi legionari, care scriau numai din dragoste pentru ţară. Carol al II-lea i-a împuşcat pe toţi”. Colegii mei de atunci din Alianţa Civică m-au convins pe moment că acele cărţi nu aveau valoare. L-am auzit astăzi pe domnul Codrin Ştefănescu de la PSD spunând asertoric : “Acum 25 de ani au murit oameni în stradă ca noi să putem vorbi liber acum.” Sigur, era pe fondul discuţiei despre Băsescu. Doamne, un lider PSD-ist precum acest Codrin Ştefănescu nu poate construi o măcar o minimă judecată de valoare ? Pentru că “Toate-s vechi şi nouă toate.” Se întreabă frecvent în ultimele zile : “De unde are bani interlopul BERCEA MONDIAL?” De la PETRE ROMAN şi de la “revoluţia din decembrie 1989”. Văd că „revoluţionarul” PETRE ROMAN a fost totalmente albit şi transformat în respectabil „politician liberal”. Păi avem mintea chiar atâta de scurtă ? Discursul metafizicianului Nae Ionescu despre cauzalitate este valabil şi acum. Petre Roman, Traian Băsescu şi Mihai Răzvan Ungureanu au fost urcaţi în ASCENSORUL SOCIAL de către “tovarăşa academician doctor inginer” ELENA CEAUŞESCU. La “revoluţia din decembrie 1989” s-a murit degeaba. Singurul efect a fost distrugerea României. Ne aflăm exact de zece ani într-un haos construit de Traian Băsescu. Trebuie să ieşim din acest haos pentru a putea reface România. Situaţia evoluează pozitiv în favoarea noastră. Dar nu vom putea profita de aceasta dacă nu vom construi şi judecăţile de valoare corecte.
Titus Filipas

Omul ca siluetă

Paul Morand (un intelectual francez apropiat de România, totodată adept al principiului “artă pentru artă” –la fel ca junimiştii- deci nu “artă cu tendinţă”, şi astfel era categoric împotriva ideologiei lui Dobrogeanu-Gherea) scria în perioada interbelică, anii 1920, astfel ne plasăm în aceeaşi epocă la care marele intelectual cojan (vezi semnificaţia termenului “cojan” la ziaristul Nicolae Carandino) Nae Ionescu îşi ţinea Prelegerile de Metafizică la Universitatea din Bucureşti, având Prelegerile acelea drept ţintă declarată să formeze Noua Dăscălime Română după hecatomba de învăţători şi dascăli de preuniversitar produsă în primul război mondial : „Omul ca siluetă” („l’homme maigre”) este un simbol al reacţiunii şi al revenirii la ordine. Sigur, Paul Morand nu a fost vreodată “politiceşte corect”. A fost mereu un contrarian. Dar este interesantă “proiectarea frugală” (“jugaad” se spune acum, termen din hindi) a „Omului ca siluetă”. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2014/02/06/statul-de-drept-instructiuni-de-folosire/#comment-198221
Titus Filipas

Tinerii Samurai

Articol http://www.nytimes.com/2013/12/26/business/international/japanese-entrepreneurs-receive-tentative-embrace.html?hpw&rref=technology despre Insula germenilor de întreprinderi (startups) create de Tinerii Samurai. Aceşti antrepreneori japonezi cu vârsta de 20 de ani, şi doar un pic în plus, preferă de multe ori să lucreze desculţi ! Fotografiile care sunt ataşate articolului documentează perfect ideea. Fotografiile în sine mai documentează ideea de trasabilitate numerică în care omul este cel mai important document ! Dacă mergem pe analogia europeană, atunci trebuie să ne concentrăm noi pe secolul XVIII (Epoca Luminilor). Şi să focalizăm atenţia noastră asupra marilor personalităţi europene (atât insulare, cât şi continentale) David Hume, Immanuel Kant şi Leonhard Euler. Dar să dăm totuşi Cezarului ceea ce este al Cezarului ! În cultura română, această primă focalizare a fost realizată de către cojanul Nae Ionescu, strălucit şi în Prelegerile sale din anul 1926 ţinute la Universitatea din Bucureşti pentru formarea Noii Dăscălimi Române (cea veche murise în hecatomba din primul război mondial). Îi datorez unui filosof oltean de la Drobeta-Severin, pe numele lui Costel Marghitoiu, lămurirea aceasta. Grupul de gânditori moderni de la Drobeta-Severin îi era cunoscut lui I.D.Sârbu, care îi preţuia sincer (datorez informaţia aceasta colegului meu de cancelarie de liceu pe nume Alexandru Mironov). Gabriel Liiceanu, prin cărţile sale despre “importanţa” fanarioţilor –sincroni în timp, dar nu şi în idei, cu David Hume, Immanuel Kant şi Leonhard Euler!- realizează o falsificare intenţionată a culturii române, şi aceasta-i o mostră de încercare tipică pentru propagandiştii de la GDS care au încercat mereu intens-malefic să ne spele creierele şi după 22 decembrie 1989. Noua discuţie europeană despre cauzalitate a fost propusă mai întâi de către David Hume, rafinată apoi de către Immanuel Kant, şi transformată în aplicaţie matematică mergând până la trasabilitate de către elveţianul Leonhard Euler, singurul dintre matematicieni care a fost sanctificat ! Dar să revin la tinerii antreprenori japonezi. O auto-responsabilizare esenţială pentru un antreprenor este asumarea de risc. Tinerii antreprenori japonezi se auto-denumesc samurai, pentru că asumarea de risc este în stilul curajos dar în acelaşi timp prudenţial (acesta este un mod de cunoaştere!) al samurailor.
Titus Filipas

Pazvante

Articolul http://www.nytimes.com/2013/12/23/sports/demise-of-rowing-at-temple-is-harsh-blow-for-amateurs.html?hp îmi aminteşte canotajul academic amator pe care îl practicam în studenţia din Bucureşti. Evident, chiuleam de la ore ! Dar nu regret. Doamne, câte facilităţi ne pusese Gheorghiu-Dej la dispoziţie ! Era păcat să nu profit de acestea. Dar la ora 12 aveam grijă să fiu prezent la cantină. Mâncarea era excelentă. Nu se fura. Era o cantină întemeiată de legionari, şi exista încă un control studenţesc foarte riguros, care îl enerva pe activistul Dan Marţian. Discuţiile de la mese erau interesante, le urmăream cu atenţie. Nu reuşeam să identific sursa citatelor, deşi eram un tip citit. După 1989, am reuşit să le identific în Prelegerile lui Nae Ionescu din anul 1926. Atunci, domnul Nae Ionescu transformase Universitatea din Bucureşti într-un fel de Şcoală Normală Superioară din Paris, continuând parcă visul neîmplinit al lui Alexandru Odobescu. Tot după 1989, am aflat că eram eu însuşi urmărit acolo de către Securitate. Acum înţelegeţi de ce a plecat genialul Basarab Nicolescu din ţară ? Nu mai putea suporta atmosfera creată la Universitatea din Bucureşti de către politrukul Dan Marţian. La Craiova, după facultate, scăpam cumva de influenţa lui Dan Marţian. Însă intram sub puterea absolutistă a lui Oliviu Gherman. La fel ca şi Dan Marţian, acesta nu înţelegea nimic din ideologia naţionalismului românesc. După mărturia lui Ioan Eliade-Rădulescu (dascălul nostru incomparabil de rumânie combinată cu Epistemă, şi se poate face o legătură convingătoare cu Mihai Viteazu, cel atât de hulit acum de către istorici precum Marius Diaconescu şi Alin Ciupală care nu pricep noţiunea logică de agregare), Craiova este unul dintre cele două centre culturale din Sud unde s-a forjat ideologia naţionalismului românesc. Profesorul Oliviu Gherman venea la Craiova cu mandat belakunist să facă tabula rasa din ideologia naţionalismului românesc ! Sub influenţa lui am aruncat cărţile vechi pe care le strânsesem din anticariatele Bucureştiului în acţiunea mea independentă, însă imanent bine dirijată, de explorare pe linia de Arheologie culturală a Epistemei. Profesorul Oliviu Gherman îmi spunea nu doar foarte reprobator, ci chiar dispreţuitor : „Îţi place să te ocupi cu Dolce far niente!” Acum însă am căpătat ceva curaj văzând că însuşi marele Peter Thiel îl preţuieşte pe La Rochefoucauld. Sincer, eu nu reuşesc să fac vreo deosebire între acţiunea lui Pazvante şi acţiunea profesorului Oliviu Gherman la Craiova.
Titus Filipas

Nae Ionescu despre chestiunea cauzalităţii

Nu-i chiar aşa de simplă chestiunea cauzalităţii. Vedeţi în continuare ce spunea metafizicianul Nae Ionescu în celebrele sale Prelegeri ţinute în anul 1926 la Universitatea din Bucureşti, care devenea pentru acea perioadă cât vorbea Nae Ionescu pentru a forma Noua Dăscălime Română (cea veche murise, cea mai mare parte a ei, în hecatomba din primul război mondial, mărturie mai stau tablele de marmură Erehteia aflate în holurile liceelor şi ale şcolilor normale de învăţători), un fel de Şcoală Normală Superioară care pregătea dascăli pentru învăţământul preuniversitar : +1. Aţi văzut cum, cu ajutorul persistenţei uniformităţii, noi am putut să construim, aproximativ, conceptul de lucru şi conceptul de substanţă, arătând care este funcţiunea şi ce rol îndeplinesc aceste două concepte în operaţiunile ştiinţifice în general. Vasăzică, plecasem tot de la vechea idee a regularităţii [pe] care, pe urmă, o analizasem şi în forma ei ceva mai absolută, anume în forma ei de lege. Dacă urmărim această idee de lege, de regularitate, nu în domeniul persistenţei sale, ci în domeniul succesiunii evenimentelor, atunci se ridică o altă problemă, şi anume, aceea a raporturilor dintre diferitele momente ale succesiunii. Cu alte cuvinte, faptul că noi constatăm o regularitate în urmarea diferitelor evenimente ridică întrebarea dacă această urmare a evenimentelor este pur şi simplu întâmplătoare sau dacă este determinată de o legătură intimă între diferitele momente ale acestei succesiuni. Dacă, de pildă, succesiunea zilei şi a nopţii este determinată de însăşi natura zilei şi a nopţii sau dacă această succesiune, această regularitate, această uniformitate este hotărâtă de alte elemente din afară de natura însăşi, de structura intimă a momentelor ce se succed. Aceasta este întrebarea. Cu alt termen, întrebarea aceasta este identică cu aşa-numita problemă a cauzalităţii. Vasăzică, faptul brut de la care pleacă problema cauzalităţii este noţiunea unei succesiuni regulate, previzibile între două şi, mai pe urmă, evident, între mai multe evenimente. 2. Condiţiunea pe care spiritul de cercetare o pune acestei succesiuni este, în afară de regularitate, care este presupusă, caracterul de imediat, de nemijlocit. Cu alte cuvinte, pentru ca să presupunem că între două evenimente, între două fenomene, este o legătură intimă, pe care noi o vom numi mai târziu legătură cauzală, trebuie ca între aceste două evenimente să nu se interpună nimic, să fie imediate, nemijlocite. Ce însemnează acest imediat, acest nemijlocit? Este – trebuie să o recunoaştem de la început, pentru ca să nu ne lungim prea mult vorbirea – un fel al nostru de a vorbi. Pentru că succesiunea aceasta în timp trebuie să presupună neapărat o prelungire a fenomenelor în timp, nu o suprapunere a lor – căci, dacă ar exista suprapunere, atunci evident că fenomenele s-ar confunda. Ce însemnează imediat? Însemnează perfect alături în timp. Dar perfect alături în timp, adică fără nici un fel de distanţă în timp înseamnă pur şi simplu în acelaşi moment. Dacă însă înseamnă în acelaşi moment, nu mai este, propriu-zis, succesiune, ci este contimporaneitate. Şi atunci, din ce se construieşte succesiunea aceasta, din ce se construieşte lanţul evenimentelor, dacă nu există această dimensiune în timp? O să spuneţi: da, dar un eveniment se întinde pe o distanţă de timp oarecare, adică pe un spaţiu de timp, să zicem A-B, iar cel de-al doilea, pe un [alt] spaţiu de timp, C-D. Ce afirmă, propriu-zis, această contiguitate în caracterul de nemijlocit? Afirmă că C-D urmează imediat lui A-B şi spune că C şi cu B se confundă, se suprapun, adică sfârşitul unui eveniment este suprapus cu începutul evenimentului următor. Explicaţiunea aceasta nu este valabilă, pentru că evenimentul acesta pe care-l însemnăm cu distanţa A-B este un eveniment fictiv, însemnarea aceasta pe care o facem este o însemnare fictivă, pentru că, de fapt, evenimentul A-B se poate descompune într-o mulţime de subevenimente, care pot fi împinse la infinit şi, putând fi împinse astfel, înseamnă că acel C care se suprapune lui B din schema noastră este o operaţiune care se aplică unor elemente infinitezimale. Şi, aplicându-se operaţiunea aceasta unor elemente infinitezimale, înseamnă că se suprapun perfect toate momentele acestea, adică înseamnă, propriu-zis, că nu putem să ieşim dintr-un anumit moment. Vasăzică, acest caracter de imediat pe care noi îl atribuim celor două evenimente ce sunt într-o anumită legătură, pe care noi o numim cauzală, este numai un fel al nostru de a vorbi. Ce însemnează, de pildă, că două evenimente se succed în timp, la o distanţă de timp egală cu a milioana parte dintr-o secundă? Pentru percepţiile noastre, această a milioana parte dintr-o secundă nu însemnează nimic. Înseamnă că momentul C şi momentul D în adevăr se suprapun de facto; de drept însă, nu, oricât de mică ar fi această parte dintr-o secundă. Vasăzică, de fapt, între două evenimente, dacă presupunem evenimentele de sine stătătoare, trebuie să fie o distanţă, şi atunci evenimentele nu mai pot să fie presupuse ca imediate, ca nemijlocite. O să vedeţi mai târziu de ce insist asupra acestui lucru. Cauzalitatea aceasta sau legătura aceasta constantă între două evenimente spuneam la început că ne face să presupunem că există de fapt o legătură intimă între evenimente. Dacă presupunem că apariţiunea unui eveniment A va trebui neapărat să provoace apariţiunea unui alt eveniment, B, atunci noi spunem pur şi simplu că A şi B sunt într-o legătură de cauzalitate. Noi spunem pur şi simplu, adică cu oarecare aproximaţie: faptul că două evenimente se urmează nu înseamnă deloc că ele sunt într-o legătură de cauzalitate. Adică, vreau să spun că este un fel al nostru de a vorbi atunci când deducem cauzalitatea din succesiunea regulată a două evenimente. Mai drept, poate că ar trebui să spunem că avem de-a face cu cauzalitate atunci când această legătură ineluctabilă ar fi determinată de însăşi natura evenimentelor. Dar asupra acestei probleme o să revenim mâine. În genere, simţul comun, raţiunea omenească în formele ei simple şi nealambicate, neştiinţifizate, în genere, raţiunea aceasta omenească crede că legătura cauzală de care vorbim acum închide într-însa un element, hai să zicem, mistic, necunoscut, imponderabil, în sensul că este ceva în evenimentul A care face ca, după acest eveniment A, să urmeze evenimentul B. 3. În legătură cu această concepţiune generală, există în istoria filosofiei şi în teoria cunoştinţei mai multe teorii ale cauzalităţii. O primă teorie este aceea care crede că tot ceea ce se întâmplă în natură constituie o activitate; că, prin urmare, evenimentele din natură nu sunt pur şi simplu succesiuni de întâmplări, ci sunt acţiuni, activitate, [că] este ceva care condiţionează însăşi această întreagă apariţie. După cum vedeţi, este foarte uşor: toată această teorie se clădeşte pe o analogie. Analogia se face între existenţa cosmică în general şi existenţa omului. Omul este o existenţă aproximativ de sine stătătoare, în sensul că este o individualitate care închide într-însa [o] anumită iniţiativă de activitate, prin urmare, un anumit grad de spontaneitate. Acest grad de spontaneitate a omului este izvorul a o mulţime de mişcări, de întâmplări. Toate mişcările acestea şi toate întâmplările acestea cari se întâmplă în legătură cu omul sunt considerate ca activitate a omului. Prin urmare, toate aceste mişcări trebuie să fie reduse, în ultimă analiză, la izvorul de la care pleacă, la om, la spontaneitate, în măsura în care el este spontaneitate umană. Aşadar, există o legătură între întâmplare şi originea acestei întâmplări. Întâmplarea se are către originea, către izvorul întâmplării, ca ceva făcut la ceea ce face, ca fapta la izvorul de acţiune. Omul ar fi izvorul de acţiune, rezultatul acestei acţiuni este fapta. Ei bine, această faptă, constatată de experienţa umană în legătură cu omul, este transpusă, printr-o simplă operaţiune de analiză, în existenţa cosmică şi atunci orice întâmplare este redusă, în ultimă analiză, la un izvor de acţiune. Cum însă acest izvor de acţiune trebuie să fie – natural, prin reduceri logice ajungem la concluzia aceasta – unul singur, atunci evident că legătura cauzală dintre evenimente este tocmai legătura dintre acţionari şi acţiunea însăşi; sau, cu alte cuvinte, este legătura de la substanţă, de la resortul intim, de la izvorul central de energie a existenţei, la existenţă. Evident, părerea aceasta este o părere fundamental substanţialistă; se presupune că sub toată realitatea cosmică este ceva, un nu ştiu ce oarecare, determinant pentru întreaga apariţiune, şi acest ceva se numeşte substanţă, [ceva] care, evident, trebuie să fie de cele mai multe ori, adică pentru cei mai mulţi cugetători, de natură substanţială. Aceasta este o formă a principiului cauzalităţii. Mai este însă şi o altă formă, în imediată legătură cu ea. Este, anume, părerea că evenimentul B, care urmează evenimentului A, nu este, propriu-zis, altceva, ci este o continuitate a evenimentului A. În cazul întâi era ceva distinct, era principiul creator sau principiul de activitate şi acţiune, faptul. Eu, omul, am o activitate. Eu pot să fac, de exemplu, o pălărie, dar pot să fac în acelaşi timp, dacă vreau, şi hârtie, care este cu totul deosebită de pălărie; şi cari, şi una şi alta, sunt cu totul altceva decât eu însumi. Ce însemnează, în cea de-a doua teorie, [că] evenimentul B, care urmează primului eveniment, A, nu este considerat decât ca un fel de continuare a primului eveniment? Cum, continuare? În acelaşi fel în care considerăm noi, de pildă, o substanţă radioactivă. O astfel de substanţă are anumite proprietăţi fizice, ea iradiază anumite emanaţiuni, cu anumite efecte. Substanţele acestea radioactive nu sunt decât continuări, pur şi simplu, ale substanţei radioactive, felul de manifestare a substanţei acesteia; sunt însăşi substanţa radioactivă într-un aspect particular al ei. Este, după cum vă amintiţi din alte studii aprofundate pe cari le-aţi făcut, teoria substanţei spinoziste, care are această particularitate faţă de cea dintâi, că universul care se explică prin acest concept al cauzalităţii este un univers static sau este un univers, aş zice, de structură matematică. Cu alte cuvinte, orice eveniment este o proprietate a unui obiect şi, fiind o proprietate a obiectului, nu este decât înfăţişare, apariţiune a obiectului. El este însă, propriu-zis, conţinut în acel obiect. Aceasta este o teorie foarte răspândită în filosofie, pentru că, de fapt, aceeaşi teorie stă la baza metafizicei carteziene, care spune că este în efect tot atâta realitate sau ficţiune câtă este în cauză. Este, adică, afirmaţiunea pe care el o întrebuinţează la fundarea argumentului ontologic pentru dovedirea [existenţei] lui Dumnezeu – teorie care este foarte curentă astăzi încă, pentru că sunt filosofi cari o întrebuinţează şi încearcă să o pună în concordanţă chiar cu datele actuale ale ştiinţei. Aceasta este însă o teorie care are prea mare asemănare cu teoria logică, adică este o teorie care nu se grefează de-a dreptul pe realitate, ci se grefează pe raţionamentul logic. Dacă, în adevăr, fiecare efect nu este decât [o] proprietate a unui obiect, atunci efectul este, cel puţin, conţinut în virtualitatea obiectului acela. 4. Aceasta înseamnă – şi aşa face chiar Spinoza – că, dacă eu aş cunoaşte obiectul, aş şti să-i deduc imediat efectul adecvat. Dacă am clar în minte conceptul de masă, pot să deduc din acest concept toate efectele, toate notele lui. În adevăr, efectul nu ar fi decât [o sumă de] proprietăţi ale obiectului respectiv, adică note ale acelui obiect. Efectul ar fi conţinutul obiectului, hai să zicem, realizat. Dar nimic nu se poate realiza, decât ceea ce există virtual deja în obiect. Prin urmare, noi am putea, cunoscând precis un obiect, să prevedem toate efectele lui şi, cunoscând perfect substanţa iniţială, ca să vorbim trecând în planul spinozist, eu pot să văd toate întâmplările din univers, adică să prevăd tot ceea ce se întâmplă, pentru că tot ceea ce se întâmplă în univers se întâmplă în virtutea unei legi, nu a unei legi de desfăşurare, ci a unei legi de existenţă a universului însuşi. Aceasta, pentru că efectul este conţinut în existenţă în acelaşi fel în care, să zicem, suma unghiurilor unui triunghi este determinată dinainte de triunghiul însuşi. Acesta este aspectul matematic, aş zice eu, al spinozismului în general şi al acestei teorii a cauzalităţii. D-voastră ştiţi că această teorie a spinozismului a fost, ca să zicem aşa, bătută în breşă de filosofi, de David Hume şi de la el încoace. Vă daţi seama că ceea ce am spus noi până acum este cam acelaşi lucru cu vechea discuţiune, cu cunoscuta discuţiune despre cauzalitate: este [ea] un proces analitic sau un proces sintetic? D-voastră ştiţi că Hume a fost unul dintre cugetătorii însemnaţi, cari au pus problema caracterului sintetic al cauzalităţii. El a spus că acest caracter sau cauzalitatea nu se poate înţelege decât prin experienţă; că singură experienţa este aceea care poate să dea posibilitatea de a stabili legătura de cauzalitate dintre două evenimente. Faptul că am pe masă două bile de biliard şi că am intenţia să izbesc o bilă cu cealaltă nu-mi dă dreptul să spun, prin această teorie sintetică a cauzalităţii, nu-mi dă posibilitatea să prevăd, să ştiu dinainte ce se va întâmpla în momentul în care aceste două bile se vor ciocni. Imediat după Hume, d-voastră ştiţi că tot o asemenea teorie sintetică a cauzalităţii, de altă formă, dar tot o teorie sintetică, înfăţişează [şi] Kant. Iată, prin urmare, două aspecte. 5. În afară de aceste două aspecte: cel dintâi, de cauzalitate, cel de-al doilea, de legătură, [de] spontaneitate, mai este încă unul: aspectul de identitate a cauzalităţii. Acesta este, propriu-zis, cam acelaşi lucru pe care l-au spus celelalte teorii, numai altfel expuse, sau privite lucrurile dintr-un alt punct de vedere. Există în ştiinţă – sau, mai bine zis, exista, căci acum s-au făcut oarecari corective – o aşa-numită lege a identităţii, acţiunii şi reacţiunii, care nu este decât, într-o altă formă, tot afirmarea carteziană că în efect şi în cauză este închisă întotdeauna o aceeaşi realitate, că [ea] conţine acelaşi grad de realitate. Pentru ca să poată stabili, aşa au crezut cel puţin, că pot stabili această echivalenţă între acţiune şi reacţiune, mai ales oamenii de ştiinţă au crezut că pot să facă o teorie a cauzalităţii sprijinită pe acest principiu al echivalenţei. Eu am o bilă de biliard şi arunc această bilă cu o anumită forţă, iar această forţă pe care o imprim bilei se transformă în mişcare. Legea spune că această mişcare – care a fost, prin urmare, un fel aproximativ de transformare a forţei aplicate mobilului respectiv – este rezultatul [forţei]. Dar rezultatele pe cari le are mişcarea sunt întotdeauna echivalente cu mişcarea însăşi; adică, [altfel spus], cantitatea de energie pe care am imprimat-o bilei mele de biliard nu se pierde deloc, nimic dintr-însa nu se pierde, ci se transformă numai. Este, prin urmare, teoria care seamănă foarte mult cu teoria spinozistă de adineauri, că nimic nu se creează în natură, ex nihilo, nihil. Vasăzică, plecând de la acest principiu al lui ex nihilo nihil, se construieşte o teorie a identităţii dintre cauză şi efect: cauza şi efectul sunt identice. Cum? Reprezintă, propriu-zis, două forme ale aceleiaşi realităţi. Tot energie este şi într-un caz şi în altul, şi în mişcarea bilei de biliard, şi în transformarea acestei mişcări, în mişcarea bilei A, plus mişcarea bilei B, plus cantitatea de forţă emanată etc. În această teorie se spune deci: trebuie să deducem cu absolută stringenţă logică [faptul] că nu există, propriu-zis, cauzare a unui eveniment prin altul, ci există altceva, şi anume, există aspecte diferite ale aceleiaşi realităţi. Dovadă că aceste evenimente: A, B, C, D etc. nu sunt decât aspecte diferite ale uneia şi aceleiaşi realităţi este că A, B, C şi D au o măsură comună, să zicem cantitatea de energie, care este identică la toate. De la această teorie care, după cum vedeţi, seamănă foarte mult cu cele dintâi, s-a trecut la un fel de fundare logică a principiului cauzalităţii; adică, s-a spus că, de îndată ce identitatea există între aşa-numita cauză şi aşa-numitul efect – şi trebuie să existe, căci nu sunt, propriu-zis, decât acelaşi lucru, adică două aspecte diferite ale aceluiaşi lucru -, aceasta înseamnă că şi cantitatea de energie este aceeaşi. Şi atunci s-a întrebat: ce este aci la bază? Este tocmai principiul logic al identităţii. Mărturisesc că eu nu văd cum, sprijiniţi pe simplul principiu al identităţii, am putea să înţelegem legătura dintre două evenimente. Noi trăim, într-un spaţiu de timp determinat, o mulţime de evenimente. După teoria aceasta a identităţii, ar însemna că toate aceste evenimente sunt identice, că ele reprezintă o aceeaşi cantitate de energie. Dar, vedeţi, noi stabilim, de pildă, legătura dintre A şi B şi nu o stabilim şi între A şi N, să zicem. Adică, între diferitele evenimente pe cari noi le cunoaştem, sunt unele cărora le negăm cauzele şi altele cărora nu le negăm cauzele. Dacă, în adevăr, principiul acesta al identităţii ar fi suficient pentru lămurirea cauzalităţii, ar trebui ca, în virtutea unei simple identităţi, să afirmăm cauzalitatea; ar trebui ca A să fie cauza, să zicem, şi pentru N, şi pentru B, şi pentru C etc. Dar cauzalitatea, aşa cum o întâlnim noi, este oarecum unilineară şi bine determinată: fenomenul A este cauza lui B, pentru noi, şi totuşi, fenomenul acesta A nu poate să fie cauza lui D. 6. Dar, din principiul identităţii nu putem să scoatem cauzalitatea încă pentru un alt motiv: ce înseamnă, propriu-zis, identitate? Nu o ştiu filosofii înşişi sau, mai bine zis, fiecare dintre ei are o concepţie proprie, a lui, pentru identitate. Identitatea aceasta funcţională nu este identitate. Indentitatea propriu-zisă este existentă. Atât şi nimic mai mult! Identitatea logică este existenţă logică. Dar dacă identitatea logică este existenţă logică, aceasta înseamnă că A este identic cu A; înseamnă, pur şi simplu: A este A, adică este aşa cum este şi nu este altfel; adică, A este, pur şi simplu, A. Dacă aceasta este identitatea, şi nici nu văd cum ar putea să fie altfel, identitatea a două obiecte este o contrazicere. Cum? Dacă sunt două, nu mai sunt identice, căci, dacă ar fi identice, nu am mai putea să deosebim că sunt două. Ori sunt identice, şi atunci nu le mai putem deosebi, ori sunt două, şi atunci nu mai sunt identice. Ceva trebuie să fie deosebit între ele, ca să putem spune că sunt două. În adevăr, noi întrebuinţăm foarte aproximativ termenul acesta al identităţii; zicem: acelaşi sau identic este cam acelaşi lucru. Te întâlneşti cu un prieten şi îi spui: “Ai aceeaşi pălărie cu mine!” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că amândoi purtaţi aceeaşi pălărie? Nu. Pălăriile seamănă între ele, aceasta însemnează. Prin urmare, înţelesurile asupra cuvântului acesta identitate nu sunt precise. Identitate precis concepută, pentru mine, este identitatea de care vorbeam adineauri, care are o consecinţă, şi anume că, prin identitate, nu poţi construi nimic, cu ajutorul principiului identităţii nu poţi ieşi dintr-un obiect: obiectul este A, A rămâne veşnic. În momentul în care A se transformă, nu mai este identic, ci se continuă în altceva. Principiul identităţii este principiul încremenirii logice. Prin urmare, nu poate să ne dea socoteală de succesiunea, de transformarea ce se întâmplă sub ochii noştri în univers. Dar, o să spuneţi: principiul identităţii, după unii logicieni, nu este în contrazicere cu cauzalitatea?. Eu am arătat că este în contrazicere. Dar să presupunem că nu este, că acesta este un argument care s-a adus. Însemnează aceasta că putem deduce principiul identităţii din cauzalitate? Nu. Căci tot aşa de bine poţi să spui – şi este şi mai exact decât principiul identităţii: da, dar principiul identităţii nu este în contrazicere cu principiul contradicţiunii! Şi nu este! Nu izbeşte deloc în principiul contradicţiunii. Înseamnă însă aceasta că se poate deduce cauzalitatea din principiul contradicţiunii? Aceasta nu a spus-o nimeni. Dar atunci, ce valoare are argumentul acela? Vasăzică, vedeţi că această încercare de a funda cauzalitatea prin deducerea ei din principiul identităţii, al identităţii logice nu este valabilă. 7. Mai este încă o încercare, o altă formă a principiului cauzalităţii, iarăşi o formă substanţialistă, care pleacă de la un principiu tot logic, şi care spune că, propriu-zis, legea cauzalităţii sau principiul cauzalităţii nu este decât apariţiunea în ordinea reală a principiului logic al raţiunii suficiente. Principiul logic al raţiunii suficiente se formulează într-o mulţime de feluri. El înseamnă cam următorul lucru: că tot ceea ce este are o explicaţiune, că tot ceea ce este este aşa pentru anume motive. Nu există un lucru care să fie şi pentru care să nu avem, cum se zice, o raţiune suficientă a lui. Lucrul este aşa cum este, dar este aşa din anumite motive. Se zice: apreciaţi d-voastră această atitudine în domeniul realităţii şi atunci această devenire, tot ceea ce se întâmplă în natură se întâmplă în virtutea unor anumite elemente, în virtutea unor anumite motive. Motivele acestea sunt numite de noi cauză. Existenţa pe care o reduce la această cauză se numeşte efect. Dacă este vorba să considerăm numai partea a doua, doar cauză şi efect, [ele] sunt două lucruri cari stau în raportul cutare, atunci evident că nu avem prea multe de zis. Dacă este însă vorba de a judeca această afirmaţiune în legătură cu principiul logic al raţiunii suficiente, trebuie să ne întrebăm asupra îndreptăţirei analogiei: pe ce mă sprijin când stabilesc această analogie, ce-mi dă dreptul mie la operaţiunea aceasta? Ce însemnează, propriu-zis, principiul logic al raţiunii suficiente? Eu zic: oamenii sunt muritori. După aceasta spun: şi Socrate a fost muritor. De ce? Este foarte natural, Socrate este muritor nu este decât o urmare a afirmaţiunii mele dintâi: oamenii sunt muritori. Fundamentul raţiunii suficiente a afirmaţiunii mele “Socrate este muritor” stă în afirmaţiunea generală “Oamenii sunt muritori”, pentru că, natural, de îndată ce “Toţi oamenii sunt muritori”, evident că, dacă principiul se aplică totalităţii, el trebuie să cadă şi asupra părţii. Prin urmare, se vede imediat apropierea: este o legătură logică pur şi simplu, o fundare logică, o calitate a totalităţii [ce] se răsfrânge şi asupra părţii. Este cam acelaşi lucru pe care l-am spus şi în prima, şi în a doua, şi în a treia teorie. Foarte bine, aşa este! Dar ce legătură există între prima afirmaţiune şi aceasta? Principiul acesta al raţiunii suficiente se aplică el, propriu-zis? Aceasta este întrebarea. Se aplică el la fapte? Nu. Se aplică la judecăţi, nu la întâmplări. El se aplică la judecăţi, pe cari le priveşte sub raport logic, nu ca [pe] o întâmplare (căci şi judecata poate să fie o întâmplare; psihologiceşte vorbind, este un eveniment), iar logiceşte vorbind, principiul raţiunii suficiente îşi are domeniul bine stabilit, bine limitat în acest cadru logic. Fundarea unui adevăr particular printr-un adevăr general este conceptibilă, să zicem, prin conţinutul particularului în general. Putem noi să trecem fără nici un comentar această schemă de judecată [şi] să o aplicăm realităţii înseşi? Aceasta este întrebarea. Cu alte cuvinte, efectul se raportează la cauză după cum se raportează partea la general? Sau, [altfel spus], nu este efectul decât parte a cauzei? Dacă lucrurile sunt aşa, afirmaţia teoriei este aproximativ exactă. Dar tocmai punctul acesta este în discuţiune! Dacă voim să ne dăm seama de natura cauzalităţii, tocmai aceasta trebuie să stabilim: în ce raport stă efectul faţă de cauză? Iau o afirmaţie valabilă în planul logic şi o pun pur şi simplu în planul realităţii concrete. Dar fundarea unde este? Nicăieri! Ar fi fundare, dacă în adevăr raportul în cadrul realităţii ar fi acelaşi cu cel din cadrul logic. Dar tocmai aceasta este de dovedit. Şi atunci, deducerea sau fundarea principiului cauzalităţii prin principiul acesta al raţiunii suficiente nu este valabilă, pentru că valabilitatea nu ar fi posibilă decât numai în momentul în care noi am fi stabilit anterior analogia între aceste rapoarte. Dar această analogie nu este stabilită, ci este însăşi întrebarea noastră. Vom vedea în lecţia viitoare cum se rezolvă această problemă.+
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Mircea Eliade – adevărul proverbelor româneşti

Dan Culcer : “Am adesea impresia că ne învârtim în cerc, precum deținuții în curtea fără cer a pușcăriei. De aceea reproduc acest text de publicistică lucidă a lui Mircea Eliade. Diferența de epocă nu produce o diferență de situație. De unde ni se strecoară în minte această lepădare de sine.” +Mircea Eliade. A nu mai fi român / A apărut, acum de curând, o nouã modă printre tinerii intelectuali şi scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu umiversal şi etern”. Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creaţie artistică, şi aşa mai departe. Unul dintre ei se îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citeascã Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevãr s-au luptat vreodată românii cu turcii, şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toţi, dar absolut toţi sunt streini. Sunt slavi, evrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepti, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori. Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur cã e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se aflã ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări. Toti tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a disperării. Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilã structurii gândirii româneşti – tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană. Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprii. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” şi “Ideea europeanã” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile şi 46 mircea eliade – casus belli publicaţiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţãm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale. Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinţa şi îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditaţiei prin “probleme”; pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“aşa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). Intelectualii au despre eroi o concepţie morală sau magică; şi într-un caz, şi în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred şi despre personagiile biblice şi apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca şi în viaţă, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, aşa cum sunt înţeleşi de popor şi eroii aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viaţa asociată, ceilalţi concep un eroism etic, de probleme, de drame şi conflicte. Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A “crea” este o concepţie individualistă; a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului. În concepţia poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin şi pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie ruşine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski. [Publicat în Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6.]+ Sursa : Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 8/08/2013 03:20:00 PM
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Alt exemplu de remarcabil model al erorii

+Pentru un alt exemplu de remarcabil model al erorii, gândiţi-vă la ideea avantajului comparativ, despre care se presupune că a fost descoperită de Ricardo şi care stă în spatele globalizării. Ideea spune că ţările ar trebui să se concentreze – cum ar zice un consultant – asupra a „ceea ce fac mai bine”(mai exact, asupra a ceea ce nu implică cel mai mic număr de oportunităţi pentru ele). Aşa că o ţară trebuie să se specializeze în vinuri şi alta în haine, cu toate că una dintre ele s-ar putea să fie mai bună la ambele. Dar să recurgem la câteva perturbări şi scenarii alternative: gândiţi – vă ce s-ar întâmpla cu ţara care se specializează în vinuri, dacă preţurile oscilează. O simplă perturbare legată de această presupunere(…) ne face să ajungem la o concluzie opusă celei trase de Ricardo. Mama Natură nu iubeşte supraspecializarea, pentru că limitează evoluţia şi slăbeşte animalele. Acest lucru explică şi de ce cred eu că ideile actuale privitoare la globalizare (…) sunt puţin cam prea naive şi prea periculoase pentru societate, dacă nu luăm în considerare efectele secundare. Globalizarea ar putea lăsa impresia eficienţei, dar instrumentele cu care operează şi nivelurile de interacţiune între părţi vor face ca fisurile mici dintr-un anumit loc să se întindă în tot sistemul. Rezultatul ar fi asemănător unei crize de epilepsie într-un creier, provocată de numărul prea mare de celule care activează în acelaşi timp. Gândiţi-vă la propriul creier – sistem complex care funcţionează foarte bine – care nu este „globalizat”, cel puţin nu în mod naiv. Deocamdată, las la o parte tema globalizării și mă voi referi la exemplul pe care-l dă: ideea avantajului comparativ, pe care, interesant, o vede că stă în spatele globalizării. Ilustrarea exemplului, cum că o țară ar trebui să se specializeze în vinuri și alta în haine, este, de fapt, luat din istoria economică. E vorba de tratatul de liber schimb dintre Anglia și Portugalia, din anul, nota bene, 1703, în care se specifica că Portugalia se specializează în produse agricole, vinuri, iar Anglia în produse manufacturate, textile, adică. Acest tratat este dat exemplu de David Ricardo, pentru a susține teoria/ideea avantajului comparativ. Acordul însă este criticat de economistul german Friedrich List (1789- 1846), în lucrarea sa Sistemul național al economiei politice. El afirmă că astfel este negată situația inegală care există între națiuni. Astăzi, am putea spune că această situație este ocultată ideologic, funcție de un interes de putere. List, în limbajul epocii, formulează altfel: mereu cosmopoliți și filantropi în cuvinte, ei au fost, în mod constant, monopoliști în intenție. Se referă, evident, la liberalismul englez, pe care-l numește teoria cosmopolită engleză. Că există o continuitate între liberalism și globalizare, e evident. Interesante sunt însă stadiile intermediare: anarchism (să-i zicem terorism!?), socialism, comunism, reacțiile istorice la acestea, și, mai ales, trecerea aproape obligatorie a națiunilor europene prin aceste stadii. Liberal a rămas numai centrul de putere, însă în măsura în care a funcționat acest decalaj sau situație inegală între națiuni, altminteri, s-a ajuns la război. Ceea ce vreau să arăt este că, deși Eminescu cunoștea opera lui List – ca, de altfel, și economistul Dionisie Pop Marțian, mort în 1865, la 36 de ani, în Germania, la Munchen – și chiar o folosește, el are o cu totul altă filosofie în gazetăria sa. Această altă filozofie este disipată în acele texte și e cea, cred, remarcată de Nae Ionescu. Ea este făcută în răspăr cu tradiția filosofică de școală, din epoca sa, atât ca formă: nu scrie tratate de filozofie, cât și în conținut: nu ”construiește” sisteme, viziuni despre lume, nu elaborează ”metode” de înstăpânire asupra adevărului, ci, desfășoară, cum spune Nae Ionescu, o gândire vie, originală, crescând din realitatea sufletească a rasei noastre.+ Sursa http://omulsicetatea.wordpress.com/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Cristian Preda vs. Constantin Rădulescu-Motru

Şcoala dâmboviţeană de politicianism fusese blamată de Constantin Rădulescu- Motru (1868 – 1957)  în lucrarea  ‘Cultura română şi politicianismul’, de la anul 1904. Noua “democraţie”   instalată după 1989 a creat condiţiile  optime pentru reapariţia germenilor politicianismului  dâmboviţean şi înflorirea sa  la nivelul pseudo- academic cel mai înalt!  Reprezentantul  cel mai impertinent* al noii şcoli dâmboviţene  de politicianism este universitarul bucureştean Cristian  Preda (născut în 1966). Personajul acesta de o mediocritate intelectuală crasă este găsit de unii a fi atât de tipic pentru o nouă clasă de activişti ideologici universitari din România (Dan Marţian făcea parte din vechea clasă)  post revoluţionară, şi care se bucură  de un salt atât de incontestabil în stratosferă cu ascensorul social, încât i se dedică un articol întreg  pe Wikipedia. Aici găsim scris şi ceva care merită să fie reamintit: “Cristian Preda a fost membru al partidului Comunist Român între anii 1987-1989.” Când toată lumea ştia, la nivelul anului 1987, că regimul comunist se va prăbuşi în scurt timp, să te chemi viitor filosof  cu diplomă şi totodată să depui adeziune la un PCR ineluctabil tras de gravitaţia lagărului socialist  în mişcarea de free fall mi se pare fie   probă de naivitate, fie de avid carierism. Cred că în cazul actualului profesor universitar  Cristian  Preda, cea de  a doua  caracterizare este mai potrivită. Mai departe, articolul din Wikipedia continuă:   “După Revoluţie, el nu s-a mai înregimentat în nici un partid. “  În Wikipedia  ar  fi trebuit să urmeze un citat adecvat din opera filosofului  şi poetului romantic  englez Samuel Taylor Coleridge (1772 –1834) : “Once a Jacobin, always a Jacobin.” Mai aflăm că domnul Cristian  Preda a  isprăvit specializări la un număr de  universităţi prestigioase din Occident. Acestea nu îl fac să depăşească ori să transgreseze categoria numită prin cuvântul nou inventat : “intelectualimea”. Găsim a fi mai relevantă  informaţia privitoare la documentarea ascensiunii lui sociale : “La data de 15 martie 2007, prin decret prezidenţial, Cristian Preda a fost numit în funcţia de consilier prezidenţial.”  Am avut dovada prestaţiei sale de consilier prezidenţial,  în tenta mediocrităţii intelectuale de un servilism total, pe data de  3 octombrie 2007, într – o dezbatere pe canalul de televiziune Antena 3. Abordarea complexităţii  chestiunii a fost contrazisă de domnul consilier prezidenţial  Cristian Preda ce a repetat de câteva ori pe un ton de suficienţă peremptorie:  “Politica e simplă!” Prima carte îndrumătoare de filosofie politică apărea după căderea Bizanţului şi încerca să facă transparente aspecte bizantine din politica dusă oriunde.  Opul fusese scris de Niccolò Machiavelli (1469-1527).   Universitarul politolog Cristian Preda îl contrazicea totuşi flagrant pe Machiavelli afirmând pe tonul certitudinii  că “Rezolvarea ecuaţiei politice nu este dificilă”. Sancta Simplicitas! Imberbul  (desigur, comparaţia este  numai în raport cu Aristotel!) profesor  al Universităţii din Bucureşti, domnul Cristian Preda, aşa crede. Domnul Cristian Preda este membru al Grupului pentru Dialog Social (GDS). Apartenenţa aceasta i-a adus domniei sale incontestabile avantaje:  burse şi călătorii de studiu  în străinătate, publicarea unor articole în reviste peer reviewed din Occident, într- un cuvânt facilitarea edificării unui foarte impresionant Curriculum Vitae academic adaptat la cerinţele universităţii în viziunea IMPERIULUI. În planul evoluţiei spirituale, apartenenţa la  GDS i- a impus un cert blocaj intelectual lui Cristian Preda. Astfel, universitarul Cristian Preda a fost nevoit să adopte şi el abordarea depreciativă faţă de personalitatea şi opera marelui  metafizician român din epoca  interbelică Nae Ionescu (1890 – 1940).  Or, aceasta se răsfrânge negativ în şansele construcţiei discursului său de cauzalitate de acum. Hilaritatea “prescurtărilor de gândire “  ale lui Cristian Preda este vizibilă şi în presupunerea domniei sale că toţi oamenii îşi construiesc obligatoriu în acelaşi fel discursul de cauzalitate. Or, în secolul XVIII, unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai Iluminismului scoţian, David Hume, atrăgea atenţia că nu acesta este cazul omului real. Germanul Immanuel Kant a remarcat imediat în textul iluministului scoţian noutatea raţională a legăturii dintre imaginea despre realitate,  şi retorica de cauzalitate. Ei bine, şi domnul Nae Ionescu atrăgea atenţia auditoriului intelectual român asupra viabilităţii acestei probleme  perene. Totuşi, profesorul de  filosofie Cristian Preda de la Universitatea din Bucureşti nu îi acordă  minimum de credit. De aici şi situaţia hilară pe care singur a creat- o :  Domnul Cristian Preda crede că poate rezolva uşor ecuaţia politică dacă impune adversarilor să adopte automat propriul său construct simplist al discursului de cauzalitate! O tempora! Unde a dispărut fineţea discuţiilor filosofice din perioada interbelică de la Universitatea din Bucureşti ? Oricum, aceasta nu se regăseşte în abordările “ştiinţifice” şi în textele semnate de Cristian Preda. Profesorul universitar   Cristian Preda  a îngrijit ediţia volumului  de la editura Nemira  purtând titlul  ‘Scrieri politice’,  care cuprinde o duzină , –vreau să spun 12, căci ele nu sunt texte „de duzină”—dintre lucrările  filosofului român Constantin Rădulescu- Motru. Titlul  evaziv ar fi trebuit însoţit de o sintagmă  de caracterizare. Faptul că domnul Cristian Preda  n-o scrie, pentru că nu o găseşte!, este altă dovadă a mediocrităţii sale intelectuale. Se pare că pentru promovarea actuală  pe piramida ierarhică a Universităţii din Bucureşti este suficient a fi  mediocru, însă imperios necesar a fi politiceşte corect. Ceea ce  reprezentantul cel mai de frunte al intelectualimii  dovedeşte că este cu prisosinţă,  când scrie cu  maximă virulenţă  în prefaţa volumului   amintit : “Constantin  Rădulescu-Motru face parte din familia spiritelor totalitare româneşti, victime şi călăi ale propriilor ideologii.”  Prima lucrare inclusă în această culegere este ‘Cultura română şi politicianismul’  (din 1904).  Aici Constantin  Rădulescu-Motru  are fraza: „Cultura este o condiţiune indispensabilă  pentru dezvoltarea popoarelor ieşite din starea de barbarie**.”, ce  îl răzbună  amplu de impoliteţea barbară  proferată la adresa lui de către titularul de azi al unei catedre de filosofie de la Universitatea din Bucureşti! Să nu uităm că domnul Rădulescu-Motru este unicul creator de sistem filosofic din cultura română! Filosoful Constantin  Rădulescu-Motru  reface, pe un parcurs scolastic -anselmic, un postulat absolut quintesenţial pentru o cultură de maximă eficienţă. Este vorba despre principiul identităţii din logică. Descoperim că o mediocritate intelectuală plasată  pe o poziţie de  vîrf  în sistemul universitar românesc nu îi descoperă  nici rostul,  şi nici valoarea  pentru cultura română de azi, aflându- se în totală contradicţie cu evaluarea făcută de profesorul Constantin  Rădulescu-Motru  la anul 1904.

*vezi şi articolul de la adresa URL http://stiri.kappa.ro/actualitate/sluga-devotata-caut-satrap/stire_190092.html, din care ne permitem să redăm : +Cristian Preda a pariat pe tiranie si a castigat o pozitie de sluga. N-a avut taria sa se impotriveasca timpurilor si s-a facut comunist,             justificand cu spusele lui Popper ca dictaturile te pun in situatii care etic sunt imposibile. N-a iesit din front si a aprobat tacit politica personala a lui Ceausescu, l-a girat moral, a ridicat mana             cand trebuia sa voteze la unison cu masina de aplaudaci a partidului si a cautionat un regim criminal, asa cum au procedat toti posesorii de carnet rosu. Dupa revolutie, a identificat stereotipul conducatorului intr-un obscur secretar de birou de organizatie de baza a PCR de la             facultatea de pietre din Capitala, pe care l-a slujit cu inima indoita, intuind ca il va invinge Securitatea. Pentru ca nu s-a putut apropia niciodata de despotul luminat, pe care il admira si             acum in secret, s-a pripasit intr-un alt loc unde se tace si se executa ordinele, in care un satrap pe stil nou nu va fi invins niciodata de Securitate, deoarece este o epifanie a Securitatii. Devenit sfetnic al satrapului, Preda s-a intors in timp, intr-o sala de congrese unde se voteaza unanimitatea. Cand declara ca un consilier loial nu dezvaluie secretul relatiei sale cu cel pe care-l             sfatuieste, revad imaginea unui sclav domestic din Guinea-Bissau, pe care l-am intalnit in casa unui inalt demnitar din Mauritania, care nu scotea un cuvant, marcandu-si prin mutenie statutul.            Pariez ca cel mai loial consilier nu va avea niciodata curajul sa-i zica barosanului – sef, te rog io, spune-i fiicei matale sa nu candideze, ca mai bine s-ar duce la alfabetizare. Fac ramasag ca un            sfatuitor plecat precum Preda nu-i va atrage niciodata atentia bastanului, in calitate de consilier pe probleme de educatie ca, in ciuda CV-urilor doldora de masterate si doctorate, membrii PD-L au cele mai severe carente de educatie si cultura. Ca orice sluga smerita, cu restul lumii, Preda se poarta ca o fiara. Cand sleahta de marunti slujbasi si randasi ai maharului ii asigura spatele, se transforma in vanator si ia aerul amenintator al unui mecanic de tancuri din Wehrmacht. Privind la Preda, stiu cat de departe este libertatea.+ Sursa: Gardianul (Cornel Ivanciuc)

**Este şi o aluzie la Constituţia Antoniniană de la 212  AD, aluzie ce era prezentă de altminteri şi în poezia lui Andrei Mureşanu.

Titus Filipas

Noua „dăscălime română”

Pe data de 12  februarie 1926, metafizicianul  Nae Ionescu   le spunea  ceremonios studenţilor săi de la Universitatea din  Bucureşti  veniţi acolo pentru o specializare în pedagogie*: „Vă aduceţi, desigur, aminte [de] Psihologia de Găvănescul”. Nu era  cea mai fericită alegere. „Psihologia  lui Găvănescul”  a introdus  o  mare eroare în cultura română: Interpretarea  empirismului  Locke-an  ca “realitate directă”. Această abordare a Găvănescului  a condus  la  ce s -a chemat  ulterior  ‚legionarismul  de stânga’. El are în comun cu marxismul  asertarea doctrinară a “realităţii directe”.  Numai că, în vreme ce la marxişti “realitatea  directă” era dialectică, justificată prin  lupta de clasă, ‚legionarii de stânga’  considerau  sistemul  construit pe baza “realităţii directe”  ca pe un adevăr apodictic. El însuşi, Nae Ionescu, nu a susţinut vreodată  “realitatea directă” a legionarilor de stânga. Cu atât mai puţin “realitatea directă” marxistă. Prelegerile lui Nae Ionescu   au fost de o calitate intelectuală excepţională, neegalată până  acum în cultura română. Către sfârşitul primăverii anului 1926, filosoful Nae Ionescu  ţinea  o prelegere lămuritoare despre realitate şi cauzalitate studenţilor Universităţii din Bucureşti veniţi pentru  specializarea în pedagogie. Din epistemologia kantiană  se ştie că sistemul construit prin  atribuirea de realitate obiectivă percepţiilor este falacios. Prelegerea lui Nae Ionescu  stârneşte  entuziasmul unei generaţii noi. Acea prelegere “kantiană” privind constituţia realităţii a format un Ego naţional într-o naţiune  rămasă practic fără învăţători – morţi luptând  în primul război mondial. Ideile din prelegere  descend  fără condescendenţă  în cultura română,   influenţând mai ales „dăscălimea” tînără, ce îşi va construi altfel lecţiile. A  fost un exemplu superb de „top-down approach”,  de abordare conceptuală descendentă ce ar trebui reînvăţată de naţiunea noastră, căci  numai aşa poate fi continuat un Ego naţional românesc. Să mai observ că mijloacele ideologice,  deviante pentru că non-epistemologice,  folosite azi pentru a combate arhetipurile culturale dezvăluite în acea prelegere a marelui Nae Ionescu, o prelegere ideologică primară, bazată pe  epistemologia  intelectualistă,  sunt tendenţioase si lamentabile. Există, fără îndoială,  o participare la construirea Spiritului prin racordarea lecţiei de realitate Ex Cathedra în Limba Română cu nenumăratele abordări conceptuale ascendente. Prin acea racordare,  manifestată ca  Mişcare Naţională,  prelegerile lui Nae Ionescu au fost punct pivotal în discursul verbal românesc. Care începe să construiască liber şi deliberat ‚reprezentări  ontologice’ depăşind frontiera copilărească  a limbajului matern. Vedem după acea salutară şi decisivă intervenţie a metafizicii în cultura română, nu într-o publicaţie ezoterică şi editată cu tiraj  homeopatic sau confidenţial, ci prin discursul public în Academia gândirii tinere,  o evoluţie uriaşă în folosirea cotidiană a Limbii Române. Chiar şi celebra întrebare din ‘Moromeţii’ lui Marin Preda: „Pe ce te bazezi?”, decurge din prelegerea despre realitate şi cauzalitate a lui Nae Ionescu, transformată prin prisma  „dăscălimii” române,  transmisă de la profesori şi învăţători, la elevi. Fratele mai mic al lui Marin Preda aude întrebarea la şcoală, îi prinde repede greutatea şi o repetă, chiar şi în  mediul stressant de acasă, folosind-o, poate, ca armă de apărare împotriva celorlalţi fraţi. Marin Preda aude mostra de Limba Română  în acea abordare conceptuală  din întrebarea mezinului. Marin Preda încastrează  interogarea ca  piatră de boltă în textul  celebru printre  români. Dar este o expresie creată de noua  „dăscălime română”.

* „pentru o temeinică pregătire a cadrelor didactice a fost înfiinţată, [la începutul anului] 1926, Secţia Pedagogică Universitară, pe lângă Universitatea Bucureşti”, ne informează domnul Adrian Bucurescu. Citeşte mai mult la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a145510/invatamantul-romanesc-la-inaltime.html

Titus Filipas