Posts Tagged ‘Montesquieu’

Creşterea demografică în Oikumena de nord

decembrie 26, 2007

Creşterea  demografică  a proto-românilor ce ară pământul cu plugul cel nou, supranumit şi ‘plugul thematic’,  va  genera  „masa critică” şi relativ omogenă  de protoromâni la nord de Dunăre,  şi pe istmul baltico-pontic. Pentru  secolele VII, VIII, IX, şi X , săpăturile arheologice arată  două  tipuri de populaţii şi de morminte pe istm: unele populaţii au lăsat morminte care conţin arme, alte populaţii au lăsat morminte cu unelte. Intuiţia lui Alexe Mateevici este totală. Chiar dacă nu argumentează, versul său exprimă cu  forţă de convingere copleşitoare:  „Limba noastră-i graiul pâinii”,. La noua Unire, aşa  va trebui să fie  ales Imnul.  Textul imnului ‘Deşteaptă-te române’  este invitaţie la  trezirea „naţiei române”  printr -o  gramatică generativă.   Pe istmul baltico-pontic avem „un orizont spaţial cu totul aparte”. Definit prin Doină. « În adevăr, doina, cu  rezonanţele ei, nu se înfăţişează ca un produs de-o transparenţă desăvîrşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice, sau al unui orizont spaţial cu totul aparte», afirma Lucian Blaga.  

Împrumutând din aceeaşi memorie veche, Nicolae Labiş scrie, într-un timp al kolhozului departe de a fi autarhic: „…se ară,/Se-nalţă gânduri, se sapă  fântânile,/ Se şuieră doinele de primăvară”. Extensia „pământului” se face  până la frontiera lingvistică  pe care „doina” românească difuzează în  „daina” lituaniană, o  graniţă determinată  mai curând de  concurenţa cerealelor: grâul roman şi secara varegă, şi de « răbdarea » lor diferită  la rigorile climei.  Şi eroul prozei eminesciene ‘Toma Nour în gheţurile siberiene’ călătoreşte aici, pe istmul baltico- pontic. Unde Toma Nour aude “calde doine de primăvară”.

Pâinea din secară  varegă  capătă  dreptul  de a se transforma în anaforă  abia   la  988. Când  un popă  roman, ori ‚bizantin’ cum îi numim cu  denotaţie negativă printr-un termen inventat de francezul Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), termen    fervent  popularizat de savantul englez Edward Gibbon, îl botează pe prinţul viking  Rus Vladimir cel Mare (980-1015). Atunci când Vladimir cel Mare al Kievului se căsătoreşte cu sora bazileului macedonean Vasile Bulgarohtonul, pentru a-şi ajuta cumnatul aflat  într-o criză de luptători de calitate,  Vladimir îi trimite la Constantinopol o gardă de 6000 de vikingi  în  soldă. Aşa s-a constituit Garda Varegă. Lăudată de Kira Ana Comnena pentru credinţa în luptă. Se vor înrola  multe generaţii de vikingi în Garda Varegă. Există  deci şi  explozia demografică varegă. Ce cauze ecologice au determinat apariţia acestei mase demografice de „oameni ai nordului” -vikingii ? Cred că  este vorba despre producţia agricolă  mare de secară  – o cereală  adecvată  climatului Scandinaviei. Secara  nu putea fi cultivată  decât cu plugul cel nou, care a călătorit spre Nord, într-o poveste lungă, ce se termină poate doar  atunci când Domnul Moldovei, Alexandru  cel Bun (1400 – 1432), se căsătoreşte cu o prinţesă lituaniană, sora  lui Vitold, Marele Duce.  Este  surprinzătoare, spun oamenii de specialitate,  asemănarea între graiul românesc şi graiul unor popoare  baltice de pe istmul baltico-pontic. Voievodul Litvaniei, ţară între Marea Baltica şi Marea Neagră, deci controlând şi vămuind comerţul între cele două mări, dispunând  astfel  de resurse mai mari,  ajută   pecuniar domnul Moldovei să  construiască atât biserica din Lujeni, cât  şi Cetatea Hotinului.  Întâlnim arhetipul cultural chemat „Spicul viu”, creat după 600 A.D. de daco-românii în tranziţie pe istmul baltico-pontic, într-o predică a Sfântului Ioan de Kronstadt. În Nord, grâul este înlocuit  natural de secară, ce are nevoie de căldură solară mai puţină pentru a creşte în spic. Primul rigă suedez al dinastiei Vasa întemeiată la 1523 fusese chiar numit  ‚Gustavus, Rex-Seciae’. Riga purta spice  de secară pe scutul heraldic.   Şi mai cred că numai plecând de la formula  :  „Gustav, regele-secară”,  poetul român Ion Barbu va fi inspirat să construiscă  sintagma : „Crypto, regele-ciupearcã”, prinsă în versul baladei  hiperboreene „Riga Crypto şi Lapona Enigel”.   Aici tema din ‘Toma Nour în gheţurile siberiene’ se întîlneşte cu tema din ‚Nunta Zamfirei’. Ele sunt văzute  prin Noua Obiectivitate, inhalată  de Dan Barbilian în anii  studenţiei  din Germania. ‘Die Neue Sachlichkeit’  era  o mişcare  de idei în arta plastică.   Dan Barbilian învăţase bine lecţia  de estetică a  sclipitorului Paul Zarifopol: Valorile dintr-o artă pot  fi transferate uneori fericit  şi în alte arte.  Există o dovadă indirectă  că,  odată cu plugul, este purtată  spre Nord şi memoria despre Dacia. Ştim aceasta de la un alt „dascăl”, diaconul Dudo sau  Dudonis (965-1043) de la mănăstirea Saint Quentin, Franţa. În anul 986, acest  „dascăl” a fost trimis de Albert I, conte de Vermandois, cu o misiune la curtea normandă. Unde domnea  absolutist Richard I, ducele Normandiei. Prin învăţătura şi spiritul său, diaconul Dudo lasă  o  amprentă de congenialitate  la curtea ducală normandă. Unde petrece – un fel de a spune–  câţiva ani buni. La  a doua misiune, „dascălul” Dudo  fu ceremonios  invitat  de  voievodul Richard I să scrie istoria normanzilor. Plecând de la începuturile lor ca „oameni ai nordului”.  Între 1015 şi 1030, Dudo scrie  Historia Normannorum sau Gesta Normannorum. Dudo consemnează că vikingul întemeietor,  Rollon sau Rolf (860-933),  care prin Tratatul de la  Saint Clair-sur-Epte din 911 AD primea de la regele Franţei Charles al III-lea cel Simplu dreptul  de aşezare într-un ţinut ce se va chema Normandia, venea dintr-o Dacia hiperboreană! Vorbind despre legătura dintre Dacia tradiţiei antice şi Dacia hiperboreană din Evul Mediu, la care se ajunge după 600 AD cu brazda plugului  tractat de boii înhămaţi la jug, mi se pare semnificativ faptul că în Europa occidentală  jugul pentru boi a intrat sub denumirea  de ‚jug suedez’.  

‘Saga regelui Sverrir’  înregistrează cum la 1195, împăratul Alexius III Anghelos Comnenul (numit aşa pentru că făcea şi el parte din familia mai extinsă a Comnenilor) trimitea  mesager rapid din Constantinopol  în Scandinavia, cerând să vină de urgenţă 1200 oameni  pentru a fi angajaţi  în garda varegă. Or, se putea  călători iute numai pe un drum   bine cunoscut, traversând istmul baltico-pontic. 

Titus Filipas

Invenţia ‚plugului mare’

decembrie 10, 2007

În anul 1864, filosoful Titu Maiorescu folosea la societatea  Junimea  cele mai puternice proceduri ale expunerii logice  pe româneşte în prelegerea “Ce scop au cursurile populare?”. Pe două decenii de discurs  românesc, titlurile şi conţinutul  “prelecţiunilor”  societăţii  Junimea  relevă  extensia  temelor de  importanţă vitală  din cultura noastră.  Una din “prelecţiunile” de la Junimea era intitulată  „Plugul”. Şi din principiile foarte generale promovate la Junimea pentru societatea românească, şi din această “prelecţiune”, conchidem că doctrina economică a junimiştilor incorpora principiul fiziocrat  din secolul XVIII, acela că terenul agricol este cea mai importantă sursă producătoare de valoare economică. Asertarea ulterioară : „România este o ţară eminamente agrară”,  trebuieşte interpretată numai în cadrul  acestei doctrine economice a iluminiştilor francezi, preluată de junimişti. Dacă pierdem terenul agricol, pierdem cea mai importantă sursă de valoare pentru noi. Este o învăţătură care ne vine din Epoca Luminilor. Noi  încercăm aici, cu umilinţă şi respect, numai continuarea prelegerii junimiste  despre „Plug”. Lamentaţia  imperatorului de pe Tibru:  „Penuria Hominum !”,  arăta  indirect  lipsa de hrană în Imperiul Roman. Se ştie că grâul era adus în Roma antică din Egipt. Vă imaginaţi la ce preţ!  Septimius Sever spunea în germene  ceea  ce vor explicita Montesquieu, Turgot, şi cugetătorii economici ai Scoţiei:  Când  încerci să explici istoria, caută modul de subzistenţă.  Una dintre ipotezele foarte dragi Occidentului,  privitoare la plugul cu bârsă şi cormană, ‚plugul  mare’  la noi în colinde  spre a- l deosebi de „pluguşor” (distincţia adaugă   adevăr) este aceea de inovaţie folosită   prima oară pe luturile fertile de pe Valea Loarei, în jurul anului 600 AD. Oricum, există o documentare foarte sigură că  papa Grigore cel Mare (590-604)  umplea hambarele Romei cu grâne aduse din Sicilia şi Egipt. Dovadă    plugul  de mare productivitate agricolă  nu fusese inventat în Occidentul Europei. În cartea medievală despre faptele papei  Grigore cel Mare  găsim consemnat şi un episod despre pâinea de grâu: „Cumque illa venisset se communicare de manu Dei hominis atque illum audivit dicentem: ‘Corpus Domini nostri Ihesu Christi conservet animam tuam’, subrisit. Quod vir Domini videns, clausit manum suam contra os eius, et nolens ei dare sanctum corpus Domini, posuit super altare, eiusque vestimento ut sibi placuit abscondit. Missa vero peracta, sibi advocans interrogavit cur subridaret quando communicare debuit. Illa respondens, ait: Ego ipsos panes meis feci manibus, et tu de illis dixisti quia corpus Domini essent.”  Dar este vorba  numai despre miracolul transformării  pâinii în trupul Domnului. Nu aflăm aluzii la trupiţa ‚plugului mare’. Mai există un argument extraordinar de puternic împotriva probabilităţii  inventării occidentale a ‚plugului mare’ în fenomenul ‘jacqueriilor’. Petrecute  destul de frecvent în Franţa medievală,  jacqueriile sunt incompatibile cu sistemul thematic,   teoretizat ca strategie de politică economică nouă, şi  instituţionalizat  în germene  de împăratul bizantin Mauricius  în ‚Romania timpurie’. Papa Grigore cel Mare, fondatorul unei  ‘Schola Cantorum’ unde se  compune  muzica „gregoriană”, a fost  prieten spiritual al  împăratului  Mauricius. Grigore cel Mare aparţinea unei vechi familii senatoriale din Roma. Corespondenţa lui voluminoasă  include scrisori adresate nu doar lui Mauricius, ci şi reginei  longobarzilor, Theodolinda, care va  converti  poporul ei la  crezul Trinităţii în Unitate. Astfel teologia cappadocienilor, care fundamentează  crezul Trinităţii în Unitate, doctrină ce va genera şi progresul viitor al Europei, stăpâneşte toată Italia. Sfântul Anselme  (1033 – 1109),  născut la Aosta din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cea mai clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V. VI. Grigore cel Mare  se interesa şi de legătura vechii Rome cu Dacia. Cea mai  temeinică documentare a subiectului o găsea pe Columna dintre cele două biblioteci din Forum. În anul 1826, romanticul  englez William Wordsworth  remarca într-un  poem despre Columnă : „Firm in its pristine majesty hath stood /A votive Column, spared by fire and flood” („Robustă-n măreţia- i genuină rămase în picioare/ O coloană votivă, salvată de la foc şi de la apă.”) Era exprimarea uimirii omului de litere în faţa duratei artefactului  şi persistenţei simbolului pe care îl poartă. Datorăm papei Grigore cel Mare salvarea Columnei lui Traian. În Dialogurile lui  Grigore cel Mare  aflăm preţuirea pentru faptele Sfântului Benedict. Ce  la rându -i  recomanda lecturile din textele cărturarului scit Ioan Cassian. Din alte surse accesibile pe vremea aceea, pontiful Grigore cel Mare ştia despre Ioan Cassian că venise pe lume într- o localitate apropiată de Via Traiana Nova. Grigore cel Mare scruta insistent scenele de pe Columna lui Traian încercând să afle mai multe detalii despre acea Via Traiana Nova? Nu ştim. Dar ştim că, prin serendipitate, Grigore cel Mare  identifică  pe Columnă o imagine  care serveşte pentru mântuirea sufletului împăratului Traian. O  scenă-l arată  pe împăratul Traian  justiţiar  pentru o  sărmană văduvă al cărei fiu fusese ucis de oamenii răi. Găsim povestea întreagă consemnată de   cronica ‘Liber beati et laudabili viri Gregorii pape urbis Rome de vita atque virtutibus’, alcătuită  de clerici cu multă ştiinţă de carte din provincia engleză Humbrensia – Northumbria  : „Quidam quoque de nostris dicunt narratum a Romanis Sancti Gregorii lacrimis, animam Traiani imperatoris refrigeratam vel baptizatam, quod est dictu mirabile et auditu. . . . Nam die quadam transiens per forum Traianum, quod ab eo opere mirifico constructum dicunt, illud considerans repperit opus tam elemosinarium eum fecisse paganum, ut Christiani plus quam pagani esse posse videretur. Fertur namque contra hostes exercitum ducens propere pugnaturus, unius ad eum voce vidue misericorditer mollitus, substetisse totius imperator orbis. Ait enim illa: ‘Domne Traiane, hic sunt homines qui filium meum occidearunt, nolentes mihi rationem reddere’. Cui, ‘cum rediero’, inquit, ‘dicito mihi, et faciam eos tibi rationem reddere’. At illa: ‘Domine, ait, si inde non venies, nemo me adiuvet’. Tunc iam concite reos, in eam fecit coram se in armis suis subaratam ei pecuniam componere quem debearunt. Hoc igitur sanctus inveniens Gregorius, id esse agnovit quod legimus; ‘Iudicare pupillo et defendite viduam et venite et arguite me dicit Dominus’. Unde per eum quem in se habuit Christum loquentem ad refrigerium anime eius quid implendo nesciebat, ingrediens ad sanctam Petrum solita direxit lacrimarum fluenta, usque, dum promeruit sibi divinitus revelatum fuisse exauditum, atque ut numquam de altero illud presumpsisset pagano.”  Deci   în   secolul VIII, călugări din Northumbria   foloseau   formula verbală extraordinar de românească :” Domne Traiane”.Dante Alighieri (1265- 1321) descrie în Divina Commedia succesiunea de întâmplări (Cântul X, Purgatoriul): 73 « Quiv’era storïata l’alta gloria/ del roman principato, il cui valore/ 75     mosse Gregorio a la sua gran vittoria;/  i’ dico di Traiano imperadore;/ e una vedovella li era al freno,/  78     di lagrime atteggiata e di dolore./ Intorno a lui parea calcato e pieno/di cavalieri, e l’aguglie ne l’oro/ 81     sovr’essi in vista al vento si movieno./ La miserella intra tutti costoro/   pareva dir: „Segnor, fammi vendetta/  di mio figliuol ch’è morto, ond’io m’accoro” » Ştim că George  Coşbuc a tradus: 73 “Înalta glorie-n faţă –aici îmi stete, / a prinţului roman, valoarea cui/ izbândă mare lui Grigorie-i dete./ Eu de -mpăratul, de Traian vă spui, /şi -o  văduvă -ntr-un plâns amar, şi-al gurii, /şi-al ochilor, s -a prins de frâul lui./Vuia tot câmpu -n  goana călcăturii/de roibi şi –oşteni, şi –n vânt, peste Cezar/ stindarde de –aur îşi mişcau vulturii,/şi biata, ea–ntre–atâţi, plângând amar: /‘Răzbună– mi, doamne, dup- a ta putere/pe  fiul mort, să nu plâng în zadar !” Împăratul Traian răspunde cunctator  : «  […] : „Or aspetta/ tanto ch’i’ torni”; e quella: „Segnor mio”,/ come persona in cui dolor s’affretta,/ „se tu non torni?”; ed ei: „Chi fia dov’io,/ la ti farà”; ed ella: „L’altrui bene/  a te che fia, se ’l tuo metti in oblio?”;/ ond’elli: „Or ti conforta; ch’ei convene/ ch’i’ solva il mio dovere anzi ch’i’ mova:/ giustizia vuole e pietà mi ritene”. » Ceea ce, în traducerea lui George Coşbuc, este : Aşteaptă acum, muiere, /pe când mă ntorc.’ Iar ea : ‚Stăpâne bune!’, /ca cel [ce] n –are astâmpăr în durere./ ‘Dar dacă nu te –ntorci?’. ‘O să –l răzbune/ urmaşul meu!’ Iar ea : ‘Al altui bine / ce– ţi este bun, când uiţi pe– al tău?’, şi– i spune Traian : ‚Fii  mângâiată, se cuvine/ să fac ce– mi ceri, acum şi  nu apoi,/dreptatea vrea şi mila mă reţine!’Apoi, în Paradisul, Cântul XX, Dante Alighieri ne descrie un împărat Traian post – mortem, care a depăşit truda Purgatoriului fiind rostuit printre ‚Principii înţelepţi şi drepţi’ (rânduiţi pe inelul ochiului unui vultur): 43 „Dei cinque che mi fan cerchio per ciglio,/colui che più al becco mi s’accosta,/ la vedovella consolò del figlio:/ora conosce quanto caro costa/ non seguir Cristo, per l’esperïenza/  di questa dolce vita e de l’opposta.” George Coşbuc a tradus : 43„Din cinci acei ce -alcătuiesc sprânceana,/cel mai aproape de -al meu cioc făcuse/să nu- şi mai plângă pe al ei fiu vădana./ El ştie-acum ce- amar lui i s -aduse, /că n- a urmat pe Christ, prin conştiinţa/ şi -a dulcei vieţi de- aici şi- a cei opuse.”  Poeta americană Emily Dickinson (1830–1886)  era convinsă că bunul nostru împărat Traian  va veni să îngenunchieze la mormântul ei: „Unmoved, she notes the chariot’s pausing/ At her low gate;/Unmoved, an emperor is kneeling/ Upon her mat.” („Cu chip de piatră observă faetonul oprind/ La poarta ei  de vamă;/ Cu chip de piatră  un împărat îngenunchie/ Pe rogojina sepulturii.”) Criticul literar american T.S. Eliot (1888-1965) scria, privind  reliefurile Columnei lui Traian : +Sîntem cu toţii, în măsura în care moştenim civilizaţiile Europei, cetăţeni ai Imperiului Roman.  Vergilius are încă dreptate să afirme că „pentru realizările poporului roman nu există nici frontiere spaţiale, nici limite în timp”+. Iată  că împăratul Traian i-a romanizat nu doar pe daci, ci şi pe cărturarii americani! Acestea sunt totodată şi exemple de ispită latină, ca să folosim aici conceptul inventat de cugetătorul român Mircea Vulcănescu (1904-1952). Plugul cel nou va duce la eliberarea unui nou tip de resurse din teren.  Pe vremea papei Grigore cel Mare şi a papilor imediat următori, nu exista vreun brutar la Roma care să fie mai puternic decât papa.  Cu grâu abundent, cei care  vor exploata la Roma mijlocul de producţie chemat brutărie  se vor îmbogăţi. Aceasta este originea averii familiei Frangipani, brutari la origine, care în secolul al X-lea dobândiseră putere pentru a  controla chiar şi alegerea papilor de la Roma! Mulţi oameni din Roma Evului Mediu au încercat, în  diverse  rânduri,  să câştige puterea politică reînviind câte ceva din tradiţia  antică, dar numai aceşti Frangipani au reuşit, implementând prima parte a dictonului de politică urbană latină :  „Panem et circenses”. În perioadele de secetă şi de foamete la Roma, familia Frangipani dovedeşte iscusinţa politică şi diplomatică de a distribui gratuit pâine săracilor. Acest talent politic şi diplomatic se va transmite de la  o generaţie  la alta. Poetul toscan Dante Alighieri afirma că se trage dintr -o familie de veche stirpe romană. Dar cercetările biografilor săi  îl plasează numai pe arborele genealogic al familiei Frangipani. Ceea ce nu este câtuşi de puţin dezonorant. Plugul care taie şi răstoarnă brazda nu a fost inventat în Apus pe vremea lui Grigore cel Mare,  ci el doar ajunge în Apus, plecând din imperiul lui Mauricius. Căci  în acel timp, invenţiile şi inovaţiile tehnice nu aveau ca loc de naştere Occidentul fostului mare imperiu roman, ci mai curând partea lui răsăriteană. Astfel, putem să cităm : arhitectura antiseismică a bisericii Aghia Sofia din Constantinopol, « focul grecesc » (documente istorice despre prima utilizare a acestei invenţii arată cu mare certitudine 678 AD, dar invenţia trebuie să fi venit cel puţin cu un deceniu mai devreme), catafracţii (armurile metalice pentru cavaleria grea), şi tratatul despre măsurarea masei,  ce s-a păstrat doar ca un ecou arab codificat de Geber, medic  al Califului Harun al Rashid. Multe minuni din „O mie şi una de nopţi”  sunt probabil numai ştiri voalate, scrise de cărturari mutazili  în cifruri pierdute,  despre alte  invenţii rămase pentru noi complet necunoscute, ale ştiinţei greceşti târzii, de după cappadocieni, văzute prin ochii  beduinilor  ignari. Putem bănui că o parte dintre poveştile celor „O mie şi una de nopţi”, printre care şi artefactul chemat Lampa lui Aladin,  sunt descrieri islamice ale invenţiilor  din Romania Orientală care a creat o civilizaţie a excelenţei.  O asemenea inovaţie din  răsăritul Oikumenei  a fost plugul cel nou, ‚plugul thematic’. Invenţia   nu -i niciodată singură. Este acest plug legat de vreo altă invenţie?  Certamente de catafracţi,  în esenţa lor tehnologică  ei fiind ‚trup acoperit cu tablă de fier’. Trupiţa este de asemenea piesa ‚plugului mare’ acoperită cu tabla  de fier arcuită  sau cormana. Plugul thematic sau ‚plugul mare’ îngăduie  o mare productivitate  agricolă şi constituie totodată confirmarea principiului fiziocrat  din Economia politică a lui Quesnay, medicul doamnei de Pompadour. Cu aura lui de semnificaţii, plugul mare permite înţelegerea continuităţii  din istoria noastră. Dar din perspectiva actului decisional imperial, nu ‚plugul thematic’ contează cel mai mult în sistemul thematic, ci ‚armata thematică’ formată  din   localnicii themei. Primul exemplu a fost armata lui Comentiolus, unde se vorbea proto-româna: “Torna, torna, fratre!”,  desprinsă insuficient din trunchiul latin al ordinelor de comandă militară păstrate ca glosar în Strategikon. Concură multe pentru a spune că plugul thematic a fost inventat în acea parte din Oikumena acoperită de bazinul hidrografic pontic. Marea Neagră era lac intern al imperiului roman de răsărit, şi ce era inventat pe un ţărm  putea fi regăsit pe celălalt. Există documente juridice  serioase ce atestă că  în ‚thema’ Anatolia se folosea un tip nou de plug  care dusese  la apariţia unui  nou fermier. Cărţile şcolare  numesc în istoria  noastră veche numai doi împăraţi romani importanţi: Traian (98-117) şi Aurelian (270-275). Erau imperatori latini cu sediul oficial în Roma de pe Tibru, erau imperatori ale căror decizii au influenţat trecutul în pânza căruia  sîntem prinşi. Dar au mai existat şi doi împăraţi bizantini  ale căror decizii de organizare a teritoriului,  cum şi de weltpolitik,  ne-au  determinat şi continuă să ne determine cursul destinului de neam. Unul a fost  Mauricius  Tiberius August (582-602),  împărat neobişnuit chiar pentru timpul său de spiritualitate intensă: pe de o parte poseda cunoştinţe enciclopedice şi teologice, – se spune că împăratul Mauricius a tradus pe greceşte faimoasa Regula Pastoralis scrisă latineşte de Grigore cel Mare  –, iar pe de altă parte s-a arătat strateg iscusit în războaie. Dacă a tradus Regula Pastoralis, mai putem bănui că pe  împăratul Mauricius  şi  papa Grigore cel Mare  îi unea  spiritul  lecturilor  din Ioan Cassian. Pe vremea împăratului Mauricius se întâmplă  în armata generalului Comentiolus (un proto-român ?) confuzia  dintre cuvintele unei  vernaculare   neolatine din Balcani, –putem să-i zicem proto-româna–,  şi terminologia militară romană oficială. Întâmplare povestită  abia la anul 630,  de cronicarul Theophylactus Simocatta. Mauricius  Tiberius August angajează imperiul pe calea unor reforme militare şi reorganizări administrative, cerute atunci ca soluţii pentru rezolvarea problemei « navetei »  armatei atunci când trebuia să lupte pe două fronturi îndepărtate unul de altul. Lucrul în istorie al împăratului Mauricius arată  faptul că  transformările societale profunde se produc prin idei reformatoare,  nu prin revoluţii. Sistemul ‚thematic’ a fost inventat de împăratul Mauricius, autorul unui tratat enciclopedic în douăsprezece cărţi intitulat „Strategikon”, unde în masa grecească a cuvintelor sacre aflăm inserate, fireşte numai cu statutul explicitat şi delimitat al  unor ordine de comandă militară,  cuvinte latineşti  ce se vor păstra în limba română. Găsim  în Strategikon o informaţie tainică despre ‚romanii hoinari’. Înclin să cred că aceasta este prima înregistrare a prezenţei ‚românilor novaci’.  Aceşti ‚romani hoinari’ se aflau dincolo de frontiera nordică a imperiului bizantin,  dar ei se  înrolau cu plăcere  în armată, dezertând  temporar când îi reclamau  muncile câmpului. ‚Romanii hoinari’ aveau o comportare de ţărani liberi în toată  legea! Numele ‚romani’ arată    vorbeau o vernaculară  neolatină. ‚Romanii hoinari’ constituiau pentru Imperiul Roman o nesperată   resursă  umană   ce rezolva vechea problemă   de  care se plângea Septimius Sever (193-211), şi formulată  lapidar ca  „Lipsă de oameni”. Împăratul Mauricius observă emergenţa acestei resurse umane şi o foloseşte în reorganizarea imperiului prin ‚sistemul thematic’. Se pare că  avarii migratori  nu îi ucideau imediat pe  ‚romanii hoinari’  când îi prindeau la muncă pe câmpuri agricole. Îi  arestau,  cerând imperiului să plătească preţul  răscumpărării. Mereu mai ridicat, deşi exista o  „inflaţie” de ‚romani hoinari’.  La un moment dat, avarii solicită împăratului Mauricius o sumă de-a dreptul imensă pentru 12000 de ‚romani hoinari’ prinşi pe ogoare  aflate pe latură stângă a Dunării.  Fără îndoială că  Mauricius ţinea un  bilanţ  exact  al  trupelor sale, unde  romanii acestia hoinari, sau „novaci”? prinşi de avari nu figurau. Probabil că dintr-o lipsă temporară de fonduri, Mauricius nu plăteşte imediat. Avarii îi ucid  atunci pe ‚romanii hoinari’, oşteni potenţiali ai Imperiului Roman. Duşmanii lui Mauricius de la Constantinopol speculează  întâmplarea aceasta nenorocită pentru toţi, şi pentru ‚romanii hoinari’, şi pentru imperiu.   Mai există şi  altă  variantă, dar probabil că reflectă altă  faţă  a  conglomeratului  de întâmplări ale timpului. Se pare că  împăratul Mauricius  vroia să instituţionalizeze o ‚armată  thematică’  la nord de Dunăre. Înainte de enunţurile lui Fernand Braudel despre arealul ecologic al unei populaţii umane,  istoricul Jules Michelet scria despre „drumurile eterne” aflate  la nord de Dunăre. Acestea erau drumurile romane înfăţişate pe Tabula Peutingeriana. La fel ca şi Constantin cel Mare, împăratul Mauricius dorea ca „drumurile eterne”  să fie parcurse din nou de armatele romane. Ceea ce provoacă nemulţumiri interne. O revoluţie de palat condusă de tiranul Phocas (602-610) îl va ucide pe Mauricius şi pe fiii acestuia. Istoricul şi poetul bizantin   Gheorghe din  Psidia evită  intenţionat să  consacre un paragraf de istorie  acestui  uzurpator, comentând doar cu nesfârşită   durere: „A vorbi despre suferinţă înseamnă  suferinţă.”   Iar într-o  poezie îl numeşte : „Leviatanul Pământului”, şi „chipul  de Gorgonă”. „Mărturisitorul” despre vorbirea proto-românilor, Theophylactus Simocatta,  va comenta despre tiranul Phocas că acesta era pe jumătate barbar, că era un „ciclop” şi un „centaur”, vorbe  ce probabil pe scala de valori a timpului constituiau cumplite jigniri. Iar în secolul IX,  iconoclast şi  cu oameni de neînchipuită  luciditate,  „cronograful” Theophanos, care  înregistrează  prima frază  autentic românească, precum şi dascălul Leon Gramaticul, profesorul călugărului Kiril la Universitatea din Constantinopol, vor trasa cauza decăderii Imperiului tocmai la acţiunea uzurpatorului   Phocas  ce întrerupea brutal curgerea naturală  a lucrurilor în istoria romană. Dosoftei se alătură lui Theophylactus Simocatta şi „cronografului” Theophanos,  plângându-l   pe  Mavrichie.  În literatura română din secolul XVII, Dosoftei compune epitaful pentru mormântul soţiei lui Mauricius : „Aice-s eu, ticăloasa, den doi împăraţ stemită,/Lui Tiverie sunt fiică, lui Mavrichie-s fimeie,/ Împărăteasă-n cuconi mulţ, să-m domnească-mpărăţie./Zac aici cuconii miei şi cu-al mieu soţior drag,/ Din a nărodului ură ş-a ostaşilor urgie./Las’ pre tatăl că-l tăiară, dară pruncii fără vină,/Ce nu ştiu de răutate, şi cu deşert i-au tăiatu-i./De-ale noastre de-acmu frunză nu să va mai umbri Râmul,/Că s-au tăiat rădăcina de vânturi de la Trachíe.” Titus Filipas

Ideologia Şcolilor Centrale

decembrie 8, 2007

„Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol  

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o „ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate „senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în „Éléments d’idéologie” din 1801 : „la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, „cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip „laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa „Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de „Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi „Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi „Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : „Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate „senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea „viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la „răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă „încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, „les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia „ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare „par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a „înlănţuirii cunoştinţelor”, „l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o „serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii „l’héritage de Lumières”, adică „moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul „neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : „Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică „Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala „vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate „de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut „ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic „des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, „şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, „Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, „Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat „stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, „degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, „ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al „încremenirii în Proiect”. Sigur, „încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de „gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea „încremenirii”, se poate face cu „mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas