Parangonii de modernitate auto-proclamaţi

Atunci când Michel Foucault vorbeşte (dar tot în cadrul Epistemei moderne) despre „juxtapunerea între ceea ce se află foarte aproape, şi ceea ce se află foarte departe“, cred că filosoful francez se referă la globalizare. Deci fenomenul de globalizare nu-i extrage pe „bieţii români“ din Epistema modernă, aşa cum cred – într-un mod complet eronat, opinia mea- parangonii de modernitate auto-proclamaţi Mark Gitenstein şi Klaus Iohannis.
Titus Filipas

Precipitarea anti- românească a „liderilor etnici maghiari”

Aş fi vrut ca această precipitare să fie exprimată printr-un discurs ideologic real. Chiar dacă ar fi vorba despre un discurs îndepărtat foarte mult de Ideologia noastră primară, dominantă în Sud, printre Mitici, aşa cum ne vorbeşte Ioan Eliade Rădulescu în celebrul său „Echilibru între antiteze”. Am mai zis că acelaşi acquis ideologic thermidorian a servit şi americanilor, pentru naşterea Jeffersonianismului (la ultima vizită a preşedintelui François Hollande în USA, atât domnia sa, cât şi preşedintele Barack Obama, au fost de acord cu această interpretare), tot după cum a servit şi ruşilor, pentru naşterea Dekabrismului (liberalismul rusesc). Totuşi, liderul etnic al UDMR ce are laleaua lui Soliman Magnificul de la Mohaci ca simbol politic de instituţie are tupeul nemaipomenit să ne admonesteze : „Construcţia naţiunii române a întârziat un secol faţă de vest-europeni. Alcătuirea naţiunii române n-a început la debutul secolului al XVIII-lea, ci, în cel mai bun caz, odată cu revoluţia din 1848-1849, adică începutul secolului al XX-lea.”
http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/kelemen-hunor-atac-dur-romania-nu-este-stat-natiune-dan-voiculescu-tumoarea-canceroasa-a-politicii-romanesti-289020.html Kelemen Hunor speculează chiar şi acum efectele negative ale epocii fanariote. Cât de negative au fost ele ? „Arheologia cunoaşterii” (vezi Michel Foucault) ne arată aceasta. În iarna 1785-86, filosoful moral utilitarian englez Jeremy Bentham traversa Valahia şi Moldova.Ţări ai căror autohtoni tăceau, în grai pierdut, sub oprimarea fanariotă. Jeremy Bentham era totuşi gata de conversaţie cu locuitorii autohtoni. Nu găseşte vreunul capabil de a purta un dialog. În Bucureşti („oraş cu multe turnuri înclinate, Pisa are doar unul şi este celebru”, remarca filosoful moral), Jeremy Bentham găsea atunci doar un grec capabil să discute despre filosofia lui Helvétius ! Despre autohtonii din Valahia şi Moldova, Jeremy Bentham va scrie apoi că aceştia erau nişte „legume” („vegetables”). Dar la începutul secolului XIX, pruncii români quintesenţiali, vorbesc despre Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru, îl citeau pe filosoful şi economistul Destutt de Tracy, discutau ideile sale chiar înainte de Revoluţia naţională de la 1821 condusă de Tudor. La această Revoluţie autentică, de fapt unica revoluţie autentică din România!, Petrache Poenaru a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Viaţa ne-a arătat cum în prima jumătate a secolului XIX, incorporarea ideologiei primare a lui Destutt de Tracy, ca un acquis în ideologia naţionalismului românesc, a permis locuitorilor autohtoni (reamintesc, autohtonismul cultural a fost cerut, ca obiectiv Aichi, şi în Protocolul recent de la Nagoya!) să depăşească stadiul de „legume” în discursul lor. Aş mai sublinia faptul că Ideologii primari sunt „generaţia pierdută a Iluminismului”! – după expresia filosofului Marc Regaldo. Ideologia primară (sau paradigma thermidoriană) a construit şi o metodologie de nation-building. Care se găseşte incorporată în ideologia naţionalismului românesc. Nu sîntem cu nimic mai prejos decât cei din MittelEuropa. Începând cu deceniul doi al secolului XIX, mişcarea asociativă generată de „pruncii români” avea să conducă la formarea Partidei Naţionale, mişcare modernă ce a condus la democraţie. Impulsionată endogen, dar totodată ajutată de ideologia primară a lui Destutt de Tracy asimilată ca acquis european. Revoluţia de la 1821 confirmă geneza ideologică a naţionalismului românesc. Ce permite rumânilor să învingă consecinţele nefaste ale epocii fanariote.
Titus Filipas

„Codificarea este un comerţ într-o nevoie disperată de ucenici”

În original pe englezeşte : „Coding is a trade in desperate need of apprentices”. Este titlul unui articol scris pentru Wall Street Journal de către domnul Christopher Mims. Dar mai întâi să vorbesc despre cele două sensuri ale cuvântului „comerţ”. În primul rând este acela de negustorie. Apoi, este acela de comunicare. În Oltenia este ştiut doar primul sens. În Basarabia, este (ori era) ştiut şi cel de al doilea sens, ajuns acolo printr-o influenţă dekabristă din perioada ţaristă. Oricum, filosoful şi pedagogul Bonnot de Condillac foloseşte amândouă sensurile în scrierile sale. Iar din cartea lui George Băiculescu despre Ioan Eliade Rădulescu, aflăm că acesta era un avid cititor al textelor lui Condillac. Gramatica filosofică a lui Bonnot de Condillac i-a servit lui Heliad pentru a scrie Gramatica de la Sibiu din 1828. Condillac era Ideolog primar avant la lettre. Cartea lui Antoine Destutt de Tracy despre Ideologie conţinea şi o Gramatică generală asociată cu Logica. Şi această Gramatică generală a influenţat scrierea Gramaticii de la Sibiu. De ce insist eu atâta de mult în prezentarea acestor idei? Este o arheologie a cunoaşterii (sintagma a fost inventată de către Michel Foucault) pentru cultura noastră. Şi nu doar atât. Este dovada unui sincronism cu universalismul, un sincronism prezent în cultura română încă dinaintea revoluţiei naţionale de la 1821. Într-adevăr, elementele pregătitoare pentru Gramatica de la Sibiu erau predate de către Ioan Eliade Rădulescu la şcoala de la Sfântu Sava, într-un sistem inspirat din cel monitorial-lancasterian, încă dinaintea revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu. Datorită influenţei masive a Ideologiei primare în lume, inclusiv cea actuală, este important să repet : Ideologia naţionalismului românesc se află în sincronism cultural cu Jeffersonianismul American şi cu Dekabrismul rusesc. Vezi şi articolul domnului Christopher Mims http://www.businessspectator.com.au/article/2014/8/8/technology/coding-trade-desperate-need-apprentices?utm_source=exact&utm_medium=email&utm_content=853461&utm_campaign=ts_daily&modapt=
Titus Filipas

Pierre Laromiguière

La vremea lui, Pierre Laromiguière (1756 – 1837) a fost cel mai bun propagandist al filosofiei Ideologilor primari (caracterizată drept “ultima dintre filosofiile clasice” de către Michel Foucault). Pierre Laromiguière adaugă el însuşi valoare la Ideologia primară, insistând asupra noţiunii de ATENŢIE. Herbert Simon (1916 – 2001) consideră ATENŢIA ca pe o resursă rară, deci ea are şi o valoare economică. Există şi conceptul managerial chemat ‘economia atenţiei’ (Attention economics) care aplică teoria economică.
Titus Filipas

Port – Royal

Aşa cum a demonstrat filosoful francez Michel Foucault, epistema modernă (aceea care a determinat la începutul secolului XIX intrarea noastră, a rumânilor adică, în curentul de gândire European prin Şcoala de la Sfântu Sava), îşi are sursele în gramatica, logica, şi cultura spirituală de la Port – Royal. Iar această mişcare spirituală a fost favorizată de către Contra Reformă. Care a favorizat ascensiunea lui Mihai Viteazu, totodată unirea palatinatelor neolatine orientale de la anul 1600. Borna de Răsărit a statului întemeiat de Mihai Viteazu se găsea la Olbia, pe vremuri stăpânită de Burebista.
Titus Filipas

„filosofia continentală” şi „filosofia analitică”

Alexandru Odobescu (iarăşi un excerpt din Note la Pseudokynegheticos): +„Filosofia absolută!” Această minunată ştiinţă nouă o cunosc şi o preţuiesc câţi au petrecut şi au râs în vesela societate a lui Iancu R. …, nepot al răposatului Eliad Rădulescu ; din feluritele daruri ale unchiului, dânsul a moştenit pe acela neaoş românesc de a şti minunat să păcălească cu vorba pe cei slabi de îngeri. Dintre nenumăratele anecdote glumeţe ale nepotului său [Iancu R.] , [domnul] Eliad [Rădulescu], într-un articol din „Biblioteca portativă” (vol. II, Bucureşti, 1860, p. 253 şi urm.), ne povesteşte cum el [adică nepotul Iancu R., n.n.] a dat pe bete, într-o zi, pe unul din acei lingăi, nătângi şi morocănoşi de ardeleni, care trec uneori dincoaci de munţi în calitate de profesori proaspăt scăpaţi din câte un păcătos de gimnaziu unguresc, lăudându-se că „li s-a fost succesu pe depleanu a absolvere prelectionile la filosofia, necum şi cursurile teologali ; ergo se recomândăluiesc că-s batăr teologi şi filosofi absoluţi”, numai buni ca să tâmpească cu neştiinţa lor fumurată pe bieţii copilaşi de pe aci. Cântărind numai dintr-o clipă arama filosofului său, păcălitorul nostru, viţă de târgoviştean bun de gură, îl luă la refec şi, lăudându-se că şi dânsul a studiat adânc filosofia, mai ales în limba engleză, începu, ca probă de ştiinţă şi de sistema sa filosofică, să-i toarne, cu o limbuţie modulată pe intonări de cele mai convingătoare, o vijelie de definiţiuni şi de formule cam de felul următoarei : „Pentru mine, domnule filosof, simţirea este un fluid individual, care, redus la cea mai simplă expresie printr-o impulsie comunicativă, şi făcând din hipotenuză o tangentă prin fibrele simţitive, străbate prin toate liniile paralele ce se unesc din natura lor într-un punct, şi prin simţibilitate produc toate senzaţiunile, toate simţimintele sentimentalismului celor cinci simţuri ce simţualmente funcţionă prin cele cinci simţuri şi cad toate în sinteza perpendicularei spre a se manifesta spiritului uman printr-o fosforescenţă supranaturală a intelectului simţitor …” Comentariile mele : 1/„Filosofia absolută” – este vorba despre ceea ce anglo-saxonii denumesc „filosofia continentală” ; peste timp, după primul război mondial, în Hronicul şi cântecul vârstelor, Lucian Blaga ne prezintă un fost student ardelean care încercase a învăţa „filosofie continentală” la universităţi vestite din Germania ; venise de acolo cu un cufăr de cărţi de filosofie şocăţeşti (adică germane), termen alternativ pe care îl folosea Alexandru Odobescu. 2/ „păcălitorul nostru, viţă de târgoviştean bun de gură” – este vorba despre ceva mult mai mult decât atât, anume despre Gramatica de la Sibiu din 1828 scrisă de Ioan Eliade Rădulescu pe baza gramaticii filosofice a lui Condillac (promotorul senzualismului filosofic al lui John Locke) ; după cum ştim de la Michel Foucault, o gramatică închipuită ca parte dintr-o filosofie constituie condiţiile discursului, adică epistema. 3/„lăudându-se că şi dânsul [adică Iancu R., n.n.] a studiat adânc filosofia, mai ales în limba engleză” – este vorba despre „filosofia analitică” ; să observăm că la Unirea cea Mare din 1918, ţara noastră prelua „in integrum” cele două tipuri de filosofie din Europa, adică „filosofia continentală” şi „filosofia analitică”, rămânea să realizeze sinteza între cele două filosofii ; pe această linie, unii dintre gânditorii etnici maghiari din Ardeal aduc reproşuri inutile gânditorilor regăţeni, exceptând poate reproşurile aduse lui Andrei Pleşu (dar acesta este realmente un filosof ?) în cazul „Meditaţia transcendentală” adică falsa credinţă îndrăgită şi de Gabriel Liiceanu, şi de Gabriel Andreescu ; doar Lucian Blaga a încercat să realizeze o sinteză românească genuină între cele două filosofii europene majore. 4/ „limbuţie modulată pe intonări de cele mai convingătoare” –adică simulări şi simulacre de fragmente ale discursului românesc. 5/ Domnul Iancu R., nepotul ideologului naţionalist Ioan Eliade Rădulescu, ironizează şi filosofia senzualistă a lui Condillac, tot după cum pune la încercare, prin formulări absurde, soliditatea cunoştinţelor geometrice ale interlocutorului său ardelean. 6/ „sinteza perpendicularei” – să fie oare aluzie la sinteza apriorică din filosofia lui Kant ?
Titus Filipas

Regalitatea românească

Să nu exagerăm, regalitatea românească a avut doar un rol marginal în dezvoltarea României moderne. Rolul esenţial l-a jucat achiziţionarea paradigmei thermidoriene şi, prin această epistemă modernă (vezi definiţia la Michel Foucault), geneza discursivă a ideologiei naţionalismului românesc. Şi un rol aparte în dinamica procesului l-a avut revoluţionarul paşoptist republican Ioan Eliade Rădulescu (el scria expres la anul 1850 că “la români, Rege înseamnă clown!”). Avea o putere de persuasiune fabuloasă, prin discurs. În exil a avut o întâlnire cu lordul Palmerston. Ştim precis că dinspre partea românească a mai fost de faţă masonul paşoptist slavofil Christian Tell. Deci trebuia să mai fie încă altcineva de faţă, şi dinspre partea britanică, măcar stenograful. Exprim aici conjectura că există o stenogramă, istorică în toate privinţele, care consemnează convorbirea dintre Ioan Eliade Rădulescu şi lordul Palmerston. Heliad îl convingea pe lordul Palmerston să abată după 1848 interesul politicii britanice de la interesul său din anul 1774 (când se decidea “pacea de la Kuciuc Kainargi” care nega Capitulaţiunea din 1740 ce stabilea legitimitatea frontierei estice a României pe Bugul pontic). În cel de al doilea război mondial, premierul britanic Winston Churchill (vezi Memoriile sale pentru care a primit premiul Nobel de la Academia Suediei) adera la această interpretare pe care o făcea lordul Palmerston în urma persuasiunii exercitate asupra sa de Ioan Eliade Rădulescu.
Titus Filipas

Post-structuralismul în filosofia istoriei

Referinţa cea mai notorie, mai  curând fugară, la una dintre cărţile post-structuralismului (anume „Simulacra and Simulation”, de Jean Baudrillard), apare în primul film al trilogiei Matrix realizată de fraţii Larry şi Andy Wachowski. Metoda de bază în post-structuralism se admite că este deconstrucţia. Germenii conceptului sunt prezenţi la Martin Heidegger, în Sein und Zeit, cu focalizarea clară asupra manierei în care experienţa timpului a fost acoperită de metafizică. Pe aceeaşi linie post-structuralistă care atacă timpul, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de Ioan Cassian, unul dintre călugării “sciţi” născuţi în Romania Orientală.

„Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit pe Jacques Derrida. Pseudo – cărturari români din ziua de astăzi, intim conectaţi cu puterea politică,  îşi  bat joc, ignari, atât de  filosofia lui Jacques Derrida  cât şi de toţi cei care studiază textele sale. Dar ei nu vor  putea  pricepe,   –şi alţii nu vor putea accepta–,  evenimente majore din istorie şi cultura română fără a recurge la post-structuralism. Chiar la teoria lui Jacques Derrida conţinând  elemente  ce sprijină protocronismul blamat în ură feroce de anti-culturalul  Raport Tismăneanu.

Numai prin deconstrucţia filosofică putem înţelege  extraordinarul binom de moarte şi de naştere a Istoriei din Romania Orientală în secolul Sfinţilor Părinţi. La anul 378,  se întâmpla lângă Adrianopole moartea ultimilor romani din partea răsăriteană a imperiului clădit de ei. Un Imperiu Roman care se transformase deja în Romania prin două secole de creare a jurisdicţiei romane a statului de drept şi prin romanitas acordată de Constituţia Antoniniană la 212 AD. Iar la 381 AD se recunoştea,  în conciliul ecumenic  de la Constantinopol,  ‘socii’—alizarea populaţiilor autohtone, distincte de greci,  şi trăitoare în partea răsăriteană a imperiului  devenită Romania Orientală prin acţiunea transformaţională iniţiată de împăratul Diocletian la 285 AD.

Şi prin acest studiu de caz, în aplicaţia metodei, post-structuralismul confirmă, din nou!, că este o filosofie continentală europeană.

Titus Filipas

Actualitatea lui Ioan Cassian

Există în psihologia omului, –definit ca „animal social”–, o componentă etologică: omul este un „animal”,  precum şi o componentă culturală. Prin cultură  înţelegem, într- o  primă zicere sau abordare a explicaţiei,  un sistem de valori, simboluri, credinţe. Scrierile lui Ioan Cassian spun ceva important despre componenta etologică a firii umane universale. Cassian susţine că deşi omul este prin natura lui păcătos, totuşi  ceva etic bun subzistă  în firea lui. Deşi pogorârea graţiei divine produce o imediată salvare a sufletului, convertirea omului poate de asemenea începe prin exerciţiul voinţei lui. Aceasta pentru că, subliniază Cassian, Bunul Dumnezeu va acorda mereu graţia  celui care este în căutarea ei. Chiar şi celui care nu cere, uneori. Aici Ioan Cassian îl contrazice pe Sfântul Augustin  (354-430),  creştinul berber care sublinia greutatea absolută a Păcatului Originar căzut  peste  sufletul omului. Conciliul de la Orange (din 529 AD) îi va da dreptate Sfântului Augustin.  Abia în secolul XIX  este restaurată dreptatea (despre  natura  psihologică a omului universal)  afirmaţiilor lui Ioan Cassian. Se mai poate adăuga  de noi că  aproape tot romanul francez al veacului XIX este influenţat de această psihologie a omului real, subliniată prima oară de scriitorul creştin Ioan Cassian. Iar în secolul XX, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele religioase  vechi  dar frumoase, scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de   Ioan Cassian.

Scriitorul  călugăr „scit” (daco-român) de limbă latină  Ioan Cassian,  ori pe latineşte      Joannes Eremita Cassianus, s -a născut  cândva în jurul Anului Domnului 360, –dar poate chiar exact la 360 AD–,  într- o localitate aflată pe drumul roman chemat Via Traiana Nova. Acum, nu este mai puţin adevărat că bunul nostru împărat Traian a fost  un  harnic constructor  de noi căi romane. Ele chemându- se, alternativ, fie Via Nova Traiana, fie Via Traiana Nova. Imperatorul spaniol este remarcabil pentru lipsa lui de imaginaţie,  din cauza aceasta nu s- a păstrat cartea lui tratând despre războiul dacic  (plictisitorul  text intitulat „De bello Dacico”). Dar pentru acel  latin  Cassianus de ‚natione Scytha’,  adică născut în  Scythia Minor,  provincia pe care noi o desemnăm acum cu numele slavonic Dobrogea, – reamintim că slavona este o limbă artificială, inventată de cărturarii bizantini Photius, Kirilus şi Metodius odată cu Oikumena slavonică, un concept geopolitic controlat spiritual de la Constantinopol–,  această Via Traiana Nova trebuie să fi dus obligatoriu la Tropaeum Traiani. Deci putem aserta că, foarte plauzibil, era acolo un drum care conducea înspre localitatea chemată acum Adamclissi.

Ioan Cassian învăţă o limbă latină simplă, fără rafinamente, în mediul  său cultural şi creştin de acasă, centrat pe  o biserică, poate deja ascunsă, protejată de agresiunea barbară, poate deja biserică tăiată în creta subterană a ţinutului natal. Faţă de ceea ce  învăţă de acasă, Ioan Cassian mai prinse  latineşte  imersând  în  textele creştine Vetus Latina ce premerg Vulgata Sfîntului Ieronim. Se recunoaşte că Ioan Cassian putea să îşi exprime direct şi  foarte veridic gândurile pe latineşte.  Ceea ce mulţi dintre autorii latini şi de mare rafinament, contemporani cu el,  nu reuşiră  într-un  grad similar. De aceea textele lor nu supravieţuiră. Ştim acum, din teoriile lingvistice ale lui Tarski Alfred (1902 -1983), un evreu polonez convertit la romano- catolicism, că există o scală şi o gradaţie a limbajelor şi a metalimbajelor, care se pot (ori te pot) apropia sau îndepărta de adevăr. Iar în general, –este poate un adevăr neplăcut acesta pentru scolastici–, limbajul creştinesc aspru te apropie  de adevăr cel mai mult. Ioan Cassian vorbea limbajul  agrest învăţat în acel Latium Novum care proteja dinspre nord-vest  cetatea Nova Roma a împăratului Constantin cel Mare (280-337).

Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină,  Ioan Cassian peregrină  cu alt tovarăş,   pe nume Germanus, poate  şi el tot din Scythia Minor, în „Romania Hierosolymitana”, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine.

Peregrinii aceia se opriră o vreme la o abaţie aflată  lângă  Vicleim – Betleem, nume ce înseamnă  Casa Pâinii  în limba  ebraică. Insoţit de acelaşi Germanus,  Ioan călători apoi în Egipt. Unde  ucenicii  trăiră învăţând credinţa şi viaţa intensă întru spirit de la anahoriţii din Tebaida, asceţii deşertului care împrejmuie mănoasa Vale a Nilului. Mai  târziu, şi aflat  pe tărâmul galo – roman unde şi  muri la 433 AD, –alţii zic că ar fi trăit mult mai mult–, Ioan Cassian scrise, codifică şi transmise înţelepciunea învăţată de la sfinţii părinţi creştini din deşertul Egiptului. Aceste opere latineşti de literatură patristică, tratând în esenţă ‚antrenamentul omului lăuntric şi  perfecţiunea inimii’,  se cheamă: Una  „De institutis coenobiorum”, cealaltă  „Collationes”, şi au fost scrise la rugămintea Sfântului Castor (nu se ştie când s- a născut, dar se ştie precis că a murit la 420 AD), titularul vechii episcopii din Apt, localitate aflată acum în dioceza de Nîmes.

Dintr – un timp când ştim că se afla  în Palestina şi în Egipt, îl găsim pe Ioan Cassian în anul  403 la Constantinopol. Viaţa creştină din oraş era dominată atunci de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi, filosofii-teologi cappadocieni Vasile cel Mare şi Grigore Nazianzus, urcaseră deja la cerurile simbolice ale credinţei. 

Patriarhul Ioan Gură de Aur îl face pe Cassian diacon, şi îl trimite cu o însărcinare diplomatică la episcopul din Roma. Este posibil ca în acel timp să accepte şi invitaţia de a fonda o mănăstire în stil egiptean sau „deşertic” la Massalia, în Galia sudică. Oricum, se ştie că imediat după anul 410, Ioan Cassian ctitoreşte abaţia Saint Victor de lângă Marsilia. Reglementările de vieţuire spirituală instituite de Ioan Cassian pentru Saint Victor vor fi adoptate mai târziu şi la faimoasa mănăstire benedictină de la Port Royal. Unde alături de învăţătura teologică  se instituie, se perpetuează şi se accentuează cultura  gramaticii filosofice. Era de fapt acel Trivium sau ‚Arta construirii discursului’, absolut necesar pentru orice timp, chiar şi în cel de acum. Dar pentru noi, românii, care nu am trecut în Evul  Mediu prin experienţa  unui  Trivium scolastic latinesc, spiritul şcolii de calitate  este resuscitat abia în secolul XIX  de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu la Sfântu Sava. Unde se implementează Ideologia Şcolilor Centrale ce îi formează în România pe oamenii politici ai ‚partidei naţionale’.

Titus Filipas