Patriarhatul apocaliptic de Moscova

Am citit recent pe blogul Proortodoxia, articolul :  http://proortodoxia.wordpress.com/2008/05/20/cercetatorii-au-dovedit-ca-bolile-pot-fi-vindecate-cu-ajutorul-rugaciunii/#comment-138 , care face mult prea frecvent referire la minuni petrecute în bisericile pravoslavnicilor.

Cu tot respectul cuvenit, îndrăznesc să  spun aici că noi, ortodocşii români, nu trebuie să dăm totdeauna mult credit celor spuse în bisericile ruseşti care sunt  închinate partriarhiei de Moscova.  Pentru că în felul acesta negăm indirect drepturile noastre legitime româneşti, în primul rând acela de a fi moştenitori  ai sintagmei–sigiliu  Nova Roma*, sintagmă afirmată de conciliul  de la Constantinopol din anul Domnului 381. Lucrările acelui conciliu, realmente un think tank dacă spunem lucrurilor  folosind termenii cei mai moderni, au fost supervizate de Sfîntul Ierarh Grigore Teologul (ori Bogoslovul, dar această denumire este folosită abia după inventarea limbii artificiale şi sacre chemată  slavonica de către sfinţii cărturari bizantini Fotie, care aşeză principiile gramaticale, apoi fraţii Chiril şi Metodiu, care implementară acele principii ale umanismului bizantin).   Partriarhia  de Moscova, să nu uităm, pur şi simplu a furat ** de la noi sintagma–sigiliu  Nova Roma.  Motivele de putere pur politică, la început numai peste Rusii, apoi peste întreaga lume, au fost evidente. Să amintesc unele fapte vechi, în primul rând apocriful lui Filofei. Scrisoarea călugărului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei (ori Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor), Marele Cneaz Vassili al  III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul Pskov, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor  unite:  „Două Rome au căzut. Cea de a treia Romă s-a ridicat acum.” Scrisoarea este de fapt un text apocrif!  Pentru noi contează în mod absolut această această subliniere. Dar mai  contează, în sens relativ,  starea de spirit în Rusii care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei. În anul Domnului 1589, este foarte surprins de această  stare de spirit ignară şi agresivă, –acum este tot la fel!–,  patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, care  călătorea  în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Romă”. La început, marele teolog şi cărturar   Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate.  El ştia mult mai multe decât ruşii pravoslavnici. Anume că  epitetul “a treia Romă” avea  o semnificaţie apocaliptică!  Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă, fără să realizeze că vor chema Apocalipsa bolşevică peste ei. Grecul Ieremia al II-lea cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea patriarhului Iov la Moscova – “a treia Romă”. Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil,  Petru cel Mare detesta prostia, şi  desfinţează imediat prin ukaz  patriarhatul apocaliptic de Moscova.  Stalin reînfiinţează în anul 1941, nu prin ukaz  publicat ci în mod tacit***, patriarhatul apocaliptic de Moscova. Ortodocşii români nu trebuie să acorde credibilitate  patriarhatului apocaliptic de Moscova.  Iar pentru că a fost investit cu funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, unde a predicat pe vremuri Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, – teolog şi filosof, un geniu mai mare decât Albert Einstein–, patriarhul BOR este îndreptăţit să vorbească şi pentru pravoslavnicii ruşi.

*Denumirea Nova Roma se atribuie oraşului Constantinopol. Dar ea nu a fost dată de Constantin cel Mare, fondatorul oraşului la  anul Domnului 330 şi el însuşi decedat la  anul Domnului 337, ci de conciliul bisericesc din 381 AD, care a funcţionat ca un grup de reflecţie (think tank) din Romania Orientală.

** În acel grup de reflecţie, conciliul bisericesc din anul Domnului 381 AD, chiar se gîndea extrem de intens asupra unei situaţii de criză din Balcani. Astfel, la anul Domnului 378  muriseră  în bătălia de la Adrianopole “ultimii romani autentici”  din Balcani alături de împăratul Valens. Dar imperiul roman trebuia menţinut, aşa gîndea şi Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, care murea la anul Domnului 379 (vezi şi lucrarea lui G.F. Reilly, Imperium and Sacerdotium According to St. Basil the Great. Washington, DC, 1945). Colegul său la facultatea de filosofie din Atena, Sfîntul Ierarh Grigore Teologul, îndeamnă conciliul  din 381AD să lucreze pentru salvarea imperiului roman.  Aşa apare sintagma – sigiliu  Nova Roma chiar la acel conciliu.  Să interpretăm prin analogie semnificaţia sintagmei. Dacă Roma adevărată era în Latium, atunci Nova Roma se găsea  în Novum Latium. Această sintagmă – sigiliu  Nova Roma era de fapt recunoaşterea fenomenului ‘socii’- alizării traco – daco- moesilor şi ilirilor din Balcani (vezi şi denumirea Romanaţi, ca teritoriu şi populaţie). Moscova expansivă nu a îngăduit niciodată menţinerea unui Novum Latium în spaţiul carpato–  danubiano – pontic.   După ce Suvorov trece Bugul, începea  rusificarea  masivă şi forţată a populaţiei majoritare româneşti locuitoare  a teritoriului dintre  Bug şi Nistru. De altminteri oştenii suedezi care l–  au însoţit pe regele Carol al XII în anul 1709 în campania  militară pe istmul baltico–  pontic vor mărturisi că atunci populaţia majoritară între Bug şi Nistru era românească. În arhivele din Stockholm se păstrează acele documente doveditoare ale drepturilor noastre istorice asupra teritoriului dintre Nistru şi Bug. Nu întâmplător mareşalul Antonescu ţinea să negocieze armistiţiul cu URSS  tocmai la Stockholm, şi sub medierea diplomaţilor suedezi, care ştiau ce documente se află în arhivele lor, după cum, bineînţeles, ştiau şi sovieticii. Dar copii bine autentificate ale acelor documente se păstrează de asemenea în cancelariile din Londra şi Washington DC. Astfel, Winston Churchill, despre care– i greu să bănuim că era simpatizant al mareşalului Antonescu, scrie în memoriile sale pentru care a primit premiul Nobel la Stockholm, că anglo –americanii recunoşteau drepturile istorice ale românilor pînă la rîul Bug. Deci, în acord cu textul lui Winston Churchill, marea greşeală a lui Antonescu nu a fost trecerea Prutului, nici măcar trecerea Nistrului, ci trecerea Bugului!

***pentru mobilizarea energiilor ruşilor pravoslavnici în lupta contra “ocupanţilor fascişti”.  

Titus Filipas

Umanism bizantin în Mişcarea Rugul Aprins

Observaţia domnului Marius Vasileanu: ‘În cei câţiva ani cât a fost posibil,  Pr. Ioan Kulaghin a devenit elementul central al Mişcării Rugul Aprins iniţiată de Sandu Tudor.’ (excerpt din Încercările sfinţilor, în  România liberă de la 16 Noiembrie 2007), mi se pare a fi un gând extraordinar care ne  permite legarea unor date aparent disparate din cultura română.

Ştim că Mihai Eminescu  arăta un deosebit respect (sau poate interes intelectual special) faţă de  gramatica generativă bizantină instituţionalizată  în textele din  Oikumena slavonică. Această  gramatică va fi  şi nucleul de autentificare pentru ideologia panslavistă din secolul XIX, care apare practic în acelaşi timp cu ideologia sionistă, ea însăşi născută prin sciziparitate din ideologia comunistă ce nega Haskala. Mihai Eminescu primise inspiraţia pentru poemul Luceafărul din prima carte a lui Enoh. Mihai Eminescu îşi schiţase un program de lectură a textelor  din  Oikumena slavonică, începând cu  a doua carte a lui Enoh,  text apocaliptic pseudoepigrafic evreiesc ce exista numai în slavonă. 

Să  nu uităm că  ‘limbajul slavonic’, strălucită  victorie a ‚gramaticii generative’,  a fost la origine un limbaj  artificial, creat prin iniţiativa patriarhului Photius care îi va antrena ulterior pe fraţii Kiril şi Metodiu la  întreprinderea  Reformei  Cirilice. Această gramatică generativă propagată  prin Reforma Cirilică  printre  triburile slave dezbinate  le va unifica într-o foarte mare măsură, în detrimentul masei de protoromâni sau de români novaci. Numai gramatica generativă a Reformei Cirilice va injecta cimentul stabilităţii în bariera slavă din jurul României, rupând mare parte a peninsulei balcanice din masa de neo-latinitate creată  prin ‘socii’-alizarea  populaţiilor  locale non-eline de sorginte antică. Multe câştiguri de civilizaţie din Romania Orientală (secolele IV, V, VI) se pierd atunci. Astfel, cu toate că proveneau ei înşişi dintr- o veche populaţie balcanică  ‘socii’-alizată, liderii Asăneşti ai celui de al doilea Ţarat bulgar, sertizaţi  în montura elitei militare bulgare de extraordinară cruzime, dăduseră ordin să se taie limba popilor care ţineau slujba în limba română. Popii români refuzau să citească slavoneşte, mimau numai, de unde a apărut şi expresia ‘boscorodeala popilor’.

Trebuie să mai înţelegem  că şi acum este necesară construirea unei punţi culturale până la Rusii. Istoria vrea o reconcilire echilibrată. Nicolae  Titulescu a căutat -o. Dar nu trebuie să facem greşeala lui de a coborî garda. Uitând ca în Rusii se ascund predatorii care se cred  ‘poporul ales’ în tradiţia vetero-testamentară. În surfing pe discurs, reamintim că trecea un an până  când  papa Inocenţiu al III-lea,  după ce preluase puterea ecleziastică supremă în catolicism, ordona după priorităţi  documentele cancelariei papale. În  decembrie  1199, el dicta ca răspuns  scrisoarea pentru ‘nobilul bărbat Ioannitsa’, fratele cel mic al vlahilor Petru şi Asan.  Conţinutul scrisorii arăta că se adresează  unui latin oriental, nu unui bulgar. Este posibil ca prima scrisoare, accentuând  un arbore genealogic roman, să  fi fost trimisă la Roma de Petru şi Asan, care nu se simţeau cu nici un deget bulgari.  În scrisoarea lui Ioniţă, acesta se intitulează  singur:  ‘Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum.’  Dar Caloianul descântecelor noastre nu  este acest Caloiohannes. Există un detaliu relevant.  Textul   era traducerea unei epistole greceşti,  care la rându-i translata  textul iniţial în slavonă, limbaj artificial inventat de primul umanism bizantin. În toate scrisorile, Ioniţă accentueaza  înrudirea sa cu vechii ţari bulgari, cu  Simeon şi Samoilă. Nu este mai puţin adevărat că Ioniţă introduce şi o informaţie despre vechea arhiepiscopie pentru latinii orientali: ‘Deus qui reduxit nos ad memoriam sanguinis et patrie nostre a qua Descendimus’ dar certamente  pasajul  acesta fusese iniţial redactat în slavonă. Inocenţiu al III–lea, care a fost cel mai puternic dintre suveranii pontifi, în sensul puterii lumeşti absolutiste, comite marea greşeală de a cere doar reînfiinţarea arhiepiscopiei latinilor orientali, fără să contracareze măiastra lucrare gramaticească a lui Fotie, Kiril şi Metodiu, o lucrare gramaticească pentru limbile slave care a creat nucleul logic cel mai dur  pentru panslavism. Să fie limpede, ţarii (Imperatorii, secretarii generali, preşedinţii) Rusiei, cei vechi şi cei noi (din secolul XXI) nu erau şi nu sunt puternici  doar  prin forţa armată, cât prin sinergia argumentului logic : în această zonă unde vor să conducă, prima gramatică de vernaculară a fost gramatica romanilor Kiril şi Metodiu pentru slavonă, o limbă creată artificial, cărturăreşte, la fel ca sanskrita, şi tocmai din aceste motive un  limbaj extraordinar  de puternic. Pentru noi, românii de azi, Bizanţul are semnificaţie negativă doar pentru faptul că, prin gramatica generativă cirilică instituţionalizată şi sprijinită, Doamne! pe atâta amar de cultură elină, o alfabetizare extrem de rapidă în Oikumena slavonică pe care a creat-o în ţinuturile noi de la nordul imperiului roman de răsărit a învins gramatica generativă sălbatică şi spontană,  –trăsături proprii  actului inteligent genuin–, primitivă  în sensul sincretic, propagată de românii novaci  prin brazda plugului mare ce defrişa noi pămînturi în nord şi in răsărit de ceea ce numim acum România. Eu tind să consider că Părintele  Ioan Kulaghin a putut deveni elementul central al Mişcării Rugul Aprins iniţiată de Sandu Tudor, numai prin amprenta acestei gramatici instituţionalizate bizantine. Spiritul  acestui umanism al lui Fotie, Kiril şi Metodiu a creat  o adevărată Academie cu fond printre cărturarii  români din grupul Rugul Aprins.  După experienţa Rugului Aprins, în care un rol l-a jucat şi influenţa bizantină a lui Ioan Kulaghin, toţi acei cărturari vor scrie altfel în limba  română. Pot să fie date multe exemple, să ne oprim numai la cazul Vasile Voiculescu. Însuşi G. Călinescu, extrem de atent la fenomenele literaturii române, aude că Vasile Voiculescu a început să practice un nou tip de  scriitură. Despre care noi putem zice, umili, că este de o calitate care egalează scriitura lui Mihai Eminescu. Cel puţin doar  în sensul descris văd eu influenţa Părintelui  Ioan Kulaghin asupra culturii române. Titus Filipas