Diaconul Coresi

În general se consideră că meditaţia asupra limbajului a constituit coloana vertebrală a tradiţiei epistemologice occidentale. Însă Epilogul Psaltirei româneşti de la 1570 ne îndeamnă să considerăm tipăriturile lui Coresi ca fiind ordonate într-o adevărată Epistemologie a lui Coresi. Dacă Limba Română în Biserica noastră post-slavonă şi post-boscorodeală, adică Limba Română de pe vremea domnitorilor Vasile Lupu şi Matei Basarab, purcedea dintr-un act de voinţă politică (la fel ca şi Pohta Viteazului), la Diaconul Coresi alegerea Limbii Române ca platformă prioritară a discursului se bazează pe Epistemologie. Este evident că gândirea diaconului Coresi a fost influenţată direct de Epistemologia Reformei, el rămânând totuşi fundamental un creştin ortodox român. Nicolae Iorga spunea despre unul dintre cei mai mari reformatori religioşi, Martin Luther, de asemenea că el a fost „mai mult filolog, decât teolog”. Această Epistemologie culturală universalistă prezentă la Coresi explică perfect diligenţa, chiar starea de graţie ce îl vor ajuta pe mitropolitul Antim Ivireanul să înregistreze succese în definitivarea limbii române liturgice. Bizar, culturnicii elitişti de acum pun pe seama fanarioţilor tocmai această diligenţă şi stare de graţie ! Este aici numai altă mostră de anacronism culturnic care asmute premeditat Distopia peste condiţia noastră de rumâni. Era modernă poate fi marcată din momentul dihotomiei între literele ca semnătură pe scrisoarea fiduciară, şi literele ca tipăritură. Se ştie că tiparul cu litere metalice mobile este impus de Gutenberg abia după anul 1450, prima carte însemnând produs de masă ori produs industrial fiind celebra Biblie Mazarin de la 1455. Acest tip de capitalism este denumit de Benedict Anderson, în cartea ‚Imagined Communities’, „print-capitalism”. Peste un secol: „Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile [popoarele] au cuvîntul lui Dumnezeu în limba [lor] numai noi rumânii n-avăm, şi Hristos zise, Matei 109, cine cetéşte să înţeleagă; şi Pavel Apostolul încă scrie la Corinthu 155, că întru beserică mai vrătos cinci cuvinte cu înţelesulu mieu să grăescu ca şi alalţi să învăţu, decîtu întunerecu de cuvinte neînţelese într-alte limbi; începutu-s-au a se scrie aceste sfinte psaltiri în luna lui fevruarie 6 zile şi s-éu sfîrşit în luna lui mai 27 în cetate în Braşovu. Vă leato 7078 (1570). Epilogul Psaltirii românesti, tipărită de Coresi în 1570”. Tot după Benedict Anderson, din acest discurs în literă tipărită apare naţionalismul. Împotriva sa, pentru aneantizare, internaţionalismul foloseşte audio-vizualul. Revoluţia televizată din 22 decembrie 1989 a fost orientată contra naţionalismului românesc şi avea drept ţintă distrugerea României. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/12/28/in-vizita-la-brasov/#comment-195375
Titus Filipas

ICR a cultivat “exotismul”

Aflăm de la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a142873/proza-romaneasca-merge-bine-la-export.html , că ICR (Institutul Cultural Român) a cultivat  “exotismul” românilor  cu banii strânşi de stat prin impozitarea rumânului.  “Exotismul” ICR al românilor  este de fapt aculturaţie crasă, românilor  li se spală creierele de către “intelectuali elitişti”, personaje incapabile să înţeleagă idei universale, citesc  numai provincialisme pe ideiindialog.ro, de exemplu “ansidic” în loc de  “ensidic”. “Exotismul” este  vernaculara promovată ca limbă română de Mircea Cărtărescu, vezi Levantul cu practicarea oximoronului pervertit. Dar timpul postmodern fără valori s-a  terminat! Am intrat în cea de a doua modernitate. Limba Română trebuie să îşi recâştige statutul de limbaj sacru din epoca primelor slujbe în bisericile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu! A fost abandonată atunci slavonica sacră, schelet spiritual pentru brutala elită militară slavă, doar pentru a se folosi Limba Română sacră. În care-i peste putinţă a spune prostii, ori minciuni împotriva neamului tău. După slavoneşte şi greceasca fanariotă în care eram forţaţi să îl lăudăm pe asupritor, trecem acum prin “exotism” ?  Eu resping neaoşismul. Dar exotismul promovat de ICR elimină discursul de apărare a teritorialităţii – joc strategic esenţial pentru supravieţuire. Exact pentru prezenţa elementelor acestui joc a primit Harold Pinter nobelizarea. Limba Română trebuie să incorporeze grabnic logica ensidică şi logica epistemică. În recent publicata “Istoria critică”, Nicolae Manolescu nici măcar nu aminteşte Umanismul de pe Via Egnatia (ultima perioadă de exprimare în forţă a umanismului bizantin) din care izvorăsc  literatura română şi cultul tropilor pentru tot umanismul European!

Titus Filipas

La mulţi ani – Colegiului Naţional “Sfântul Sava”

Titlul este împrumutat de la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/12/05/la-multi-ani-colegiului-national-%e2%80%9csfantul-sava%e2%80%9d/ , unde am comentat.

Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, a fost   « Şcoala de la Sfântul Sava ». Despre care Ion Ghica mărturisea:  „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu  Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu  şi cu mulţi alţi  tineri din şcoala grecească.”  Ion Ghica  povesteşte despre obrăznicia  pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”.  Istoria  renaşterii naţionale româneşti,   spusă de Ion Ghica,   sprijină  titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985):  « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un  manual de istorie a  civilizaţiilor. Teoria gramaticilor lui Condillac şi Destutt de Tracy a fost  pusă în practică de „romanticul paşoptist” Ioan Eliade Rădulescu în lecţiile cu elevii sârguincioşi de la şcoala Sfântu Sava. Gramatica de la  Sfântu Sava  era tipărită în anul 1828 la Sibiu. „The good time will come”, era înscrisul profetic indefinit de pe  inelul romanticului  englez  Percy Bysshe Shelley (1792-1827). Romanticii pleacă  de la un  ingenium al limbajului, ori de la codul sursă, cum s-ar spune în terminologia  programatorilor de azi. Academicianul Alexandru Duţu avea dreptate: Sîntem romantici pentru a fi într-o continuitate românească, pentru a fi  şi pentru a rămâne într-o stare naturală de drept. Romanticul nostru întemeietor Ioan Eliade Rădulescu  explica  rosturile  „gramaticii româneşti” într-o scrisoare către Costache Negruzzi (1808-1868): „Am vrut mai întâi, să-mi fac şi să-mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă exprim şi să înţeleg aceea ce gândesc ; am vrut să-mi fac vocabularul termenilor tehnici şi m-am apucat de traducţii ; am început mai întâi gramatica şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbii şi ca să pot pune pe vocabularul meu termenii cei mai gramaticali şi să-mi formez limba gramaticei. Pe urmă am făcut sau am cules o geografie, am tradus cursul de matematică al lui Francoeur, logica lui Condillac şcl., câteva lecţii de literatură sau de poetică şi retorică. Prin urmare, eu a trebuit, vrând şi nevrând, a trece prin toţi termenii trebuincioşi în aceste ştiinţe, a-i boteza într-un fel, bine sau rău, şi a-mi îmbogăţi vocabularul meu.”  „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să mă pot folosi dintr’însa cugetând de mai multe ori asupra unui objet ce-am cugetat odată, m-am făcut apostat din casa părintească, care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiverniseli şi m’am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţtiva leuşori pe lună, înconjurat de câţiva şcolari săraci, hotărâţi şi fanatici în prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor. Am început lecţiile mele de la gramatică până am sfârşit cu dânşii un mic curs de matematice cu geografia împreună în limba naţională, în vreme de şase ani, fără să mă întrebe nimeni ce fac, fără  să vie cineva să încurajeze pe bieţii şcolari. Venea iarna, lemne de nicăiri, fiecare şcolar aducea câte un lemn de pe unde găsea, care abia era în stare să încălzească  preajma unei sobe sparte ce umplea casa de fum, şi să topească fulgii de zăpadă  ce vijelia îi repezea  pe ferestrele cele sparte. Tremurând, cu mâna îngheţată pe compas şi pe cretă, ne făceam lecţia şi Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre, care erau nişte minuni ale dragostei şi ale hotărârei”. În dezvoltarea limbii româneşti,  efortul educaţional şi gramatical depus de  Eliad  este catapultat  de modelul rugăciunilor create, păstrate,  de biserica română ortodoxă, în care elementul laic şi elementul ecleziastic se contopesc. Era şi racordarea ideologiei româneşti din secolul XIX, când „boierii deveneau rumâni” printr-o alegere hotărâtă de ei,  la tradiţia românească din „prima epocă de renaştere culturală  la noi – epoca lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu.” (apud  P.P. Panaitescu), când înceta „boscorodeala” slavonă a  popilor, îngăduiţi de acum să vorbească frumos româneşte.  La lecţiile de gramatică generală, şcolarii de la Sfântu Sava repetau şi texte  paradigmatice de rugă pentru cultură, precum: „Fie binecuvântată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste dânsa ; slăvească-se naţia Românească, înmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stingă-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stingă-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească  cu repeziciune sfânta filozofie şi ştiinţele de la marginile pământului până la celelalte, întinză-se,  înmulţească-se şi în nenorocita noastră Patrie; fie bine primite ca să rămâie şi să se vecineze între noi!”, ori „Dea Domnul ca să sporească râvna culturii între Români şi să înceteze toate împotrivirile,  coboară-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea noastră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele îndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo mângâiere; împărăţească sfânta unire în braţele ei cele ostenite şi dreptatea însoţească toate pasurile şi săvârşirile Românilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile pământului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!… „  Nu era bigotism. Era sublinierea faptului că Limba Română, chiar  standardizată gramatical după sfaturile lui Condillac şi de Tracy, continua  să ofere  calea  spre Absolut. Prin încorporarea rugăciunilor, această carte de gramatică româneasca din 1828 construia o punte de retro-compatibilitate până în secolul XVII.  Să ne reamintim bine că în lipsa evidentă a unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta zeroului seamănă cu litera J mare), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor!
Titus Filipas

Legea plugarului

După uciderea împăratului Mauricius (Mavrichie îi spune Dosoftei într– o poezie epitaf),  progresul reorganizării lumii romane de răsărit va fi oprit   până la sosirea  lui  Heraclius (610 – 641), frumosul, viteazul, înţeleptul copil al exarhului din Cartagina africană. Sub presiunea avarilor şi slavilor ce atacau imperiul bizantin dinspre nord, Heraclius, descumpănit, doreşte să mute capitala Romaniei din Constantinopol la Cartagina. Patriarhul Sergios, care ştia mult mai multe despre civilizaţia din Romania Orientală, îl opreşte pe tînărul Heraclius. Îi aminteşte despre reforma începută   de  împăratul Mauricius.  Domnul Heraclius,   care insista  că  „puterea împărătească trebuie să lumineze prin dragoste, nu să întunece prin teroare”, rămâne în memoria populară a vlahilor sub numele Iraclios. Mesajul său de lumină a fost păstrat  în majoritatea basmelor noastre  despre împăraţii cei buni. Insistăm că arhetipul fiului  de împărat  îndemnat de spiritul creştin la fapte de vitejie  şi la dovezi de mărinimie, arhetip ce poate fi desluşit  atât de frecvent în basmele românilor, este tocmai acest Iraclios – Heraclius.  Până  la Iraclios, enumerarea titlurilor împăratului începea cu termenul „Augustus”. După Iraclios, „Augustus” dispare din uzul titlului imperial, fiind înlocuit cu titlul de Basileus. Presiunile duşmanilor externi asupra lumii moştenite de bazileul Iraclios  au fost extraordinare  şi aproape fără număr. Astfel, în anul 624  vizigoţii reuşesc să  îi alunge  pe romanii bazileului Iraclios  din Spania lui ‘bădica Traian’. Dintre ţinuturile spaniole, numai insulele Baleare mai rămâneau  în stăpânirea Imperiului. Iar în anul 626,  forţele combinate ale perşilor şi avarilor atacă oraşul Constantinopol. Dar  Iraclios controla  marea, imperiul său era încă esenţialmente mediteranean, adică un imperiu „între pământuri”. Iraclios introduce în armata sa catafracţii, adică invenţia  cavaleriei grele, şi ‚tactica cavaleriei’ va schimba destinul luptelor viitoare ale Imperiului, chiar dacă evoluţia spre bine va fi în realitate mult mai lentă. Urmând sfaturile bune ale patriarhului Sergios, imperatorul Heraclius va continua reforma lui  Mauricius. Care  începuse decuparea   administrativă   a imperiului   în theme,  thema fiind unitatea teritorială  de  bază  pe care se exercita guvernarea, având şi  armată thematică, prin definiţie  armată locală recrutată din ţărani liberi. În tratatul Strategikon  compus de Mavrichie este magnific explicată  această  instituţie. Răzeşia atât de puternică a Moldovei este şi ea doar  o caustică, luminiţă vie a învăţăturilor scoborâte –cu sensul foarte apropiat lui  ‚downloaded’–  din  Strategikon. „Fecior de moşnean”, cum subliniază Alexandru Vlahuţă, Tudor Vladimirescu acţiona intuitiv în arhetipul cultural din Strategikon.   Într-o thema,  gestionarea administraţiei civile şi comanda militară aparţineau aceleeaşi persoane. Dar Mauricius  prevenea  creşterea exagerată  a puterii liderului thematic, o putere  ce putea genera  forţe centrifugale în imperiu, introducând principiul “rotaţiei cadrelor”: un conducător de thema trebuia înlocuit periodic, indiferent de performanţele sale.  Pentru ţăranii liberi ai themelor, imperiul elaborează în secolul  VII o legislaţie specială,  chemată  ‚Nomos Georgikos’ – « Legea plugarului ». Aflăm mai multe detalii din articolul „The Farmer’s law”,  publicat de W. Ashburner, în Journal of Hellenic  Studies, 32 (1912), 87-95. Cităm fraze în sprijinul aserţiunii noastre că de fapt acolo era vorba despre un tip cu totul nou de agricultură, cu un tip nou de plug. “Există  anumite indicaţii ca în Anatolia bizantină, marile proprietăţi funciare ale antichităţii târzii sunt înlocuite printr-un sistem de ferme ale ţăranilor liberi. Aceşti plugari liberi îşi plăteau impozitele  către stat, şi permiteau ca o armată  funcţională local să opereze în tot imperiul [evident, atunci când acesta era acoperit de theme, n.n.]. Deşi sublinierea acestui fapt pare excesivă, totuşi situaţia agriculturii din Anatolia se afla într-un remarcabil contrast cu situaţia agriculturii din Europa apuseană. În vest, statul ca funcţie a societăţii fie dispăruse, fie se contractase până la proporţii  insignifiante, iar distincţiile dintre puterea publică şi puterea privată  erau la un minimum.” Aici este necesar, totuşi, să aducem amendamente, sprijiniţi pe textele  istoricilor francezi. În zonele francilor foederati, începea să  se practice o agricultură cu un nou tip de plug, care va conduce la prosperitate combinată cu o creştere demografică. Opinia  noastră este aceea că influenţa  vine după  anul 600, şi provine din tipul de agricultură practicată pe câmpiile de  la Dunărea de Jos. De altminteri francii erau convinşi că strămoşii lor au urcat în Europa Occidentală plecând din  luncile (zona ripariană)  de  la Dunărea de Jos.  Din textul legislaţiei bizantine pentru ţăranii individuali extragem alineatul semnificativ în discuţia noastră. « Fermierul care îşi ară proprietatea  trebuie să  fie corect, şi să nu intre peste brazda vecinului.» Conceptul de ‘brazdă’ este clar subliniat, ceea ce în sine constituie o indicaţie revelatoare. Într-adevăr, vechiul tip de plug,  –pluguşorul–,  era o săpăligă tractată ce  zgâria  suprafaţa solului, nu exista brazdă ca atare.  Brazda este  rezultatul  secţionării  pe verticală a stratului superficial de sol cu  ‘fierul lung’, a tăierii  pe orizontală cu ‘fierul mare’, şi răsturnarea stratului de sol  sub acţiunea cormanei. ‘Fierul mare’ şi cormana sunt unite prin bârsa plugului mare.   Dimitrie Cantemir este primul cărturar ce exprimă ideea că părţi importante din Nomos Georgikos au fost incorporate în Pravila lui Vasile Lupu. Nicolae Bălcescu aderă integral la această opinie, adăugând faptul că şi Pravila lui Matei Basarab are aceeaşi factură. Nomos Georgikos constituie sursa  legislativă  cea mai importantă  pentru ceea ce tradiţional  se cheamă la noi “obiceiul pămîntului”, cu o semnificaţie aproape ad litteram. Deşi medievală, Pravila lui Vasile Lupu are şi semnificaţie modernă, căci incorporează în chip firesc un principiu agrarian de Economie politică enunţat abia de către francezul Quesnay în secolul XVIII. Atunci când vorbesc despre istoria veche a României, unii dintre istoricii străini atribuie  proporţii de Exodus retragerii fiscalilor imperiali. Administraţia este legată întotdeauna de o populaţie de la care se pot colecta impozite. Dacă statul nu mai poate colecta impozite, legătura se rupe  şi administraţia  pleacă. Mi se pare de domeniul evidenţei faptul că impozitarea nu este categorial-ontică. Putem conjectura că numai 10% din acea populaţie dacică,  imediat înainte de  momentul retragerii aureliene,  mai plătea impozite. Să zicem că ei  au însoţit administraţia fiscală la retragerea peste Dunăre. Însă  90% din totalul populaţiei a rămas. Nu aveau să plece din locul  unde se sustrăgeau plăţii impozitelor, ca să  ajungă într-un loc unde impozitarea putea fi riguroasă. De altminteri fiscalul imperial Zosimus nici măcar nu aminteşte retragerea aureliană în Historia Nova. Dacă el este în minoritate faţă de restul opiniilor, nu înseamnă că Zosimus greşeşte.  Atunci când  vin pe lume imperiile, populaţia este legată şi de o infrastructură.  Tabula Peutingeriana înfăţişează acea  infrastructură. Tabula Peutingeriana este  copia unui fragment dintr-un mare ‘itinerar roman’, o hartă  a drumurilor imperiale romane din secolul IV AD.  Tabula Peutingeriana arată  prezenţa unei infrastructuri romane la nord de Dunăre mult timp după  „retragerea aureliană”.  Aceiaşi istorici nu spun  nimic despre explozia demografică a proto-românilor ce arau pământul cu noul tip de plug, îi zicem thematic  pentru că îl întâlnim în legea plugarului din themele bizantine.   Alt lucru ce se uită despre istoria noastră veche este faptul că în secolul al II-lea după Christos, Imperiul Roman, ce număra atunci peste cincizeci de milioane de locuitori, folosea deja sisteme de producţie industriale, adică IMM-uri cu producţie de serie. Astfel, doar ca să dăm un exemplu, menţionăm că în  acel timp şi într-acel imperiu, se fabricau anual 100 de  milioane de obiecte de sticlă. Deci istoria Daciei Felix după retragerea fiscală şi a facilităţilor administrative trebuie privită şi din perspectiva „sistemelor de producţie”, o perspectivă dezvoltată şi fundamentată teoretic mai ales în Economia Politică şi în Ecologia Industrială de azi, dar  teorie ale cărei începuturi discursive pot fi  trasate în antichitatea elină, în filosofia lui  Aristotel.  În analiza sistemelor  de producţie din orice domeniu şi din oricare timp, un concept esenţial este acela de „unitate funcţională”, un reper al sistemelor de produse care evoluează de asemenea istoric, dar care incorporează conceptul de „funcţie a produsului”.  Iar funcţia sistemului de producţie este  legată,  aici şi pretudindeni, de  „calitatea ontică”. „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de ‚pluguşor’: ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.  Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme ‘de producţie’ – în sensul că funcţia este provocată,  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Iar calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător, aşa cum se şi cuvine de altminteri în Ecologia Industrială. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.  Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.  Imediat după chestiunea ‘brazdei’, ce pare prioritară şi vine în sprijinul tezei noastre, în legislaţia agrară bizantină din secolul VII  urmează înscrise reglementări pentru “chestiunea boilor”.  Chiar şi în enigmatica legendă  a nodului gordian este vorba în esenţă despre o legătură între un mijloc de tractare pus în mişcare de boi, şi un mijloc tehnic care opune o foarte puternică rezistenţă. Poate că  Alexandru Macedon nu a rezolvat enigma nodului gordian.  Poate că plugul tractat de boi a fost inventat de multă  vreme, în Frigia. Operaţiile de tractare a noului tip de plug, de tăiere adâncă  a pământului şi de răsturnare a brazdei necesitau aplicarea unei  forţe considerabile, şi aceasta nu putea fi exercitată  decât de boi. Astfel, pentru plugar, boul devine atunci animalul domestic cel mai important pentru subzistenţa lui. Aflu pentru prima oară citind un text al domnului  Napoleon Săvescu,  totdeauna   cu  informaţie  bogată, că  jugul pentru boi a fost inventat de populaţia carpato-danubiană. Pe celălalt  ţărm al Pontului Euxin faţă de Anatolia, după  600 AD  trebuie luată  în  calcul creşterea demografică  necontenită  adusă  de plugul cu bârsă şi cormană, care trasa „brazda lui Novac”.  În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă. Întâlnim legenda Novacilor pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  ce  mai avem ne dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile ce întreţin rîul  Sluci şi Bugul superior (de altminteri Winston Churchill scrie că Bugul este  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor care vor fi viitoarele Rusii, vaduri  care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit.  Astfel, găsim încă la Nipru, în  raionul Dnepropetrovsk, regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe, numele însemnând,  pentru martorii slavi : «al (a) valahilor ». Numele de familie Voloşin, frecvent întâlnit în Rusia şi Ucraina, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Ei sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au efectuat primele desţeleniri în marea câmpie  chemată  mult, mult  mai târziu « stepa rusească ».  Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’. Bineînţeles, „Signatura” nu este brazda agricolă,  ci interpretarea iterabilă, primăvară după primăvară,  a brazdei, a pămîntului.  Plugul cel nou este şi  metaforă pentru civilizaţia modernă. Căci  o ‘problemă intratabilă” este de fapt o „problemă intractabilă”, adică o problemă pentru care nu există soluţia „Tractatus”.  Păstrarea numelui ‚pământ’ chiar şi pe spaţii ce nu fuseseră în trecut ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –ca să o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat dreptul popoarelor–, arată şi păstrarea spiritului roman. Este deci plauzibil că propagarea plugului thematic, care începe în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastică timpurie. Pentru « pământul » românesc, aşa cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic, varianta iconoclastă  a creştinismului va permite şi înflorirea acelei variante de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă  „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează    poate şi percepţia  populară  despre succesul gramaticii generative care permite formularea şi enunţarea judecăţilor de valoare. Titus Filipas