Posts Tagged ‘Marin Sorescu’

Prosopografia la Marin Sorescu

martie 12, 2013

Prosop, Prosopoeia şi Prosopografia fac parte din aceeaşi familie de cuvinte. În legătură cu primul cuvânt, care înseamnă șervet, ștergar, obiect de uz casnic pentru ștersul feței, aflăm din DEX că provine din elinică sau vechea limbă greacă, unde prosopon însemna faţă. Iar Prosopoeia este o figură de retorică propusă de Quintilian. În fine, Prosopografia descrie trăsăturile comune ale unui grup de oameni care au trasat Istoria. Pentru noi, românii, exemplificare poate fi poezia lui Marin Sorescu : „Eminescu n-a existat./A existat numai o ţară frumoasă/La o margine de mare/Unde valurile fac noduri albe/Ca o barbă nepieptănată de crai./Şi nişte ape ca nişte copaci curgători/În care luna îşi avea cuibar rotit.// Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli/Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,/Sau mai simplu : ciobani şi plugari,/Cărora le plăcea să spună/Seara în jurul focului poezii -/”Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea a III-a”.//Dar fiindcă auzeau mereu /Lătrând la stâna lor câinii,/Plecau să se bată cu tatarii/Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii/Şi cu turcii.//În timpul care le rămânea liber/Între două primejdii,/Aceşti oameni făceau din fluerele lor/Jgheaburi/Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,/De curgeau doinele la vale/Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei/Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei/Şi ai altor ţări româneşti.//Au mai existat şi nişte codri adânci/Şi un tînăr care vorbea cu ei,/Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt ?//Acest tînăr cu ochii mari, /Cât istoria noastră/Trecea bătut de gânduri/Din cartea cirilică în cartea vieţii,/Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,/Care îi ieşeau mereu fără soţ.//Au mai existat şi nişte tei,/Şi cei doi îndrăgostiţi/Care ştiau să le troienească toată floarea/Într-un sărut.//Şi nişte păsări sau nişte nouri/Care tot colindau pe deasupra lor/Ca lungi şi mişcătoare şesuri.//Şi pentru că toate acestea/Trebuiau să poarte un nume,/Un singur nume,/Li s-a spus /Eminescu.”
Titus Filipas

„Concentraţia poeziei”

noiembrie 2, 2009

Juriul Nobel a explicat foarte clar preferinţa pentru Herta Müller aflată la concurenţă cu un gigant al literelor  ebraice, un “posedat” de verva spirituală precum  Amos Oz. Este amuzant că Nicolae Manolescu  lansează doar “Este, fara doar si poate, un tilu de mandrie pentru Romania, nu putem uita ca este romanca. Evident ca exista o legatura cu Romania in opera ei”*, fără să prindă motivul de pură critică literară al juriului : „concentraţia poeziei”.  Exact pentru acelaşi motiv  au fost nominalizaţi, –la vremea lor–, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. „Concentraţia poeziei” arată prezenţa tropilor, influenţa umanismului bizantin care nu a murit.  Termenul “bizantin” este impropriu şi denigrator, de fapt termenul a fost inventat de triada iluminiştilor Montesquieu-Voltaire-Gibbon, pentru a obtura din istorie termenul ROMANIA, cum se chema de fapt acel “bizantinism” cu nume pocit. Von Keyserling, în perioada interbelică, surprindea mai bine aceste aspecte de viaţă literară nouă pentru Romania. Dacă socotim că scrisul românesc liber începea de pe vremea domnitorului Vasile Lupu care venea de pe Via Egnatia, ei da, este vorba despre influenţa umanismului bizantin de pe Via Egnatia. Sîntem, poate, în ontologia lui Castoriadis, născut în cel mai important oraş de pe Via Egnatia. Să gândim în mentalitatea matricială, nu în mentalitatea siloz, cum ar fi dacă vom insista că Herta Müller  aparţine strict culturii germane.

*http://www.romanialibera.ro/a166966/scriitoarea-de-origine-romana-herta-muller-a-primit-premiul-nobel-pentru-literatura.html

Titus Filipas

Faptă de arme dintr-o cruciadă ortodoxă

septembrie 12, 2008

Ca într-o cruciadă a patra inversată, umanismul post-bizantin impune cu agresivitate intelectuală Europei ultimului secol renascentist  tropii, sfredele pentru realitate, figuri ale vorbirii. În  literatura spaniolă, Miguel de Cervantes construieşte un roman întreg ca trop pentru un cavaler realist ce ştia că Bizanţul a căzut. În Venere şi Madonă, Mihai Eminescu foloseşte decisiv metafora şi anunţă naşterea umanismului românesc. Dar prosopopeia este folosită abia în secolul XX de către Marin Sorescu într-o magnifică faptă de arme ortodoxă  : „Eminescu n-a existat./A existat numai o ţară frumoasă /La o margine de mare/ Unde valurile fac noduri albe, /Ca o barbă nepieptănată de crai/Şi nişte ape ca nişte copaci curgători /În care luna îşi avea cuibar rotit./ Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli / Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,/      Sau mai simplu: ciobani şi plugari,/ Cărora le plăcea să spună,/ Seara, în jurul focului poezii /-      „Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea III”./ Dar fiindcă auzeau mereu /Lătrând la stâna lor câinii, / Plecau să se bată cu tătarii/Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii /Şi cu turcii./ În timpul care le rămânea liber/ Între două primejdii,/Aceşti oameni făceau din fluierele lor /Jgheaburi/Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, /De curgeau doinele la vale/Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei /Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei/Şi ai altor ţări româneşti./Au mai existat şi nişte codri adânci/Şi un tânăr care vorbea cu ei, /Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?/ Acest tânăr cu ochi mari, /Cât istoria noastră, /Trecea bătut de gânduri/ Din cartea cirilică în cartea vieţii,/Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, /Care îi ieşeau mereu fără soţ./ Au mai existat şi nişte tei, /Şi cei doi îndrăgostiţi/Care ştiau să le troienească toată floarea /Într-un sărut./Şi nişte păsări ori nişte nouri /Care tot colindau pe deasupra lor /Ca lungi şi mişcătoare şesuri./Şi pentru că toate acestea /Trebuiau să poarte un nume, /Un singur nume,/Li s-a spus Eminescu.”

Titus Filipas