O ştire privitoare la “coridorul levantin”

Rusia este o ţară care supraveghează cu foarte mare atenţie cooperarea Americano-israeliană privitoare la “coridorul levantin” ce se deschide plecând de la zona de litoral mediteranean oriental şi ajungând până la Marea Neagră. Am mai zis pe aici că este bine să ştim şi noi ce se întâmplă acolo. Parcă sîntem, nu-i aşa? o ţară cu deschidere istorică la Marea Neagră. Văd că acum nu avem măcar curajul să repetăm ceea ce spunea istoricul Gheorghe Brătianu despre Marea Neagră şi interesele româneşti. În ziarul Le Monde a fost publicată foarte recent ştirea :+Syrie : un tir missile d’essai américano-israélien alerte la Russie / Le ministère de la défense russe a donné l’alerte après la détection, par sa station radar d’alerte avancée de la mer Noire, du tir d’un missile Blue Sparrow. + însoţită de articolul http://www.lemonde.fr/proche-orient/article/2013/09/03/moscou-dit-avoir-detecte-des-tirs-de-missiles-en-mediterranee_3470348_3218.html ce are ataşată şi o hartă. Deşi se spune că radarul de supraveghere rusesc se află la Marea Neagră, el nu este poziţionat pe acea hartă. Este destul de bizară “timiditatea franceză” în această privinţă.
Titus Filipas

Marea Neagră

Sunt somat aici http://www.romanialibera.ro/a156008/calvarul-unui-savant.html , să spun  „adevărul, si numai adevărul”. Foarte bine, vorbesc. Gheorghe Brătianu este literalmente adulat de istoricii din Iran pentru studiul său despre Marea Neagră şi istoria din Ghazaria. Eu apăr memoria istoricului Gheorghe Brătianu şi necesitatea menţinerii unor relaţii amicale între România şi Iran. La ora actuală se spune : „Iranul trebuie tratat ca un stat inamic al umanitatii si al României”. Asta pentru că Iranul ar fi angajat într-un program de îmbogăţire a uraniului pentru  fabricarea de bombe. Deşi pare superfluu, ţin să reamintesc : Există două calităţi de uraniu îmbogăţit. O calitate inferioară pentru centralele  de energie electrică, şi o calitate foarte înaltă, pentru bombele nucleare. Din câte ştiu eu, Iranul este angajat numai într-un program low grade de îmbogăţire a uraniului, deci nu  uraniul pentru  fabricarea de bombe. “Miza cea mare” este Marea Neagră. După victoria din  “războiul de şase zile”, acel geniu militar israelian care a fost generalul Moshe Dayan, respectat sincer (nu doar temut sau urât!) şi de arabi, anunţa obiectivul strategic  al generaţiei sale : deschiderea unui „coridor levantin” pe litoralul mediteranean, în prima  fază doar până la frontiera cu Turcia, dar ţinta era deschiderea unui coridor până la Marea Neagră. De ce Marea Neagră, despre istoria căreia, studiul cel mai serios a fost scris de acest mult hulit Gheorghe Brătianu? Pentru Peninsula Crimea. În Peninsula Crimea, negustorii khazari iudaizaţi au cumpărat de la un han tătar extinse terenuri, şi documentele respective le-au înregistrat la notarii genovezi din Caffa. De altminteri, lângă Caffa a existat un orăşel chemat Noul Ierusalim, şi locuit de khazari iudaizaţi. Republica  genoveză, o republică a capitalismului catolic timpuriu, cu mult înaintea capitalismului reformat lăudat de Max Weber, (capitalism reformat care, în treacăt fie zis, a fost doar o copie a capitalismului catolic timpuriu, dar asta nu o mai spune Max Weber, şi nici măcar neo-weberienii români de la Universitatea din Bucureşti, conduşi de profesorul Daniel Barbu), era extrem de bine organizată, şi trimitea copii ale actelor notariale din  Peninsula Crimea la Officium Ghazariae din Genova. Or, acele acte notariale doveditoare ale drepturilor teritoriale evreieşti în Peninsula Crimea se păstrează undeva, nu s-au pierdut, deşi nu oricine mai poate să ajungă acum la ele. În fine, istoricul Gheorghe Brătianu cunoştea foarte bine chestiunea drepturilor oferite principatelor Iflak şi Bogdan prin capitulaţiuni. La ora actuală, dintre istoricii români, doar istoricul militar Mircea Dogaru mai are curajul intelectual să vorbească despre chestiunea drepturilor oferite principatelor Iflak şi Bogdan prin capitulaţiuni. Dar şi el este intens ridiculizat ! La ora actuală, Mircea Dogaru a avut curajul să readucă în lumină Capitulaţiunea de la 1740. Or, Capitulaţiunea de la 1740 fusese îngropată de tratatul de la Kuciuc Kainargi din 1774. Capitulaţiunea de la 1740 recunoştea în mod expres Bugul pontic drept frontieră estică legitimă pentru Bogdan (principatul moldovenesc).  Iar lucrul acesta nu mai este spus într-o carte de pseudo-istorie editată la Humanitas, anume “Românii,  1774-1866”, scrisă de Keith Hitchins. Ce semnifică anul 1774 pentru români ? Pacea de la Kuciuc  Kainargi, care a avut consecinţe  dezastruoase pentru români ! Or, lucrul acesta avea curajul să ni-l spună, elevilor, un profesor  de istorie de la Liceul Fraţii Buzeşti din Craiova la anul 1961, când risca să fie arestat  de securitate! Acea securitate care l-a arestat şi pe Gheorghe  Brătianu. Acea securitate avea drept nucleu fondator pe mardeiaşii electorali comunişti ai anului 1946. Printre acei mardeiaşi electorali comunişti s-a numărat şi tînărul muncitor Vasile Paraschiv. Totuşi, iată-l pe Vasile Paraschiv a cărui acţiune a contribuit la crearea organelor represive ale regimului comunist şi la instaurarea regimului  comunist în România,  cum declarat erou anticomunist ! Dar hai să revenim acum la chestiunea istoricilor Gheorghe  Brătianu şi Keith Hitchins.  Nici măcar în Introducerea la cartea “Românii,  1774-1866”,  istoricul Keith Hitchins nu scrie absolut nimic despre Capitulaţiunea de la 1740, deşi pretinde că vorbeşte despre istorie începând cu secolul XVIII. Or, despre Capitulaţiunea de la 1740 vorbeşte, chiar şi numai indirect, Winston  Churchill în Memoriile sale.  Faptul că istoricul Keith Hitchins de la Urbana University nu aminteşte nimic despre aceasta dovedeşte că “profesorul  Keith Hitchins” nu este de fapt un om de ştiinţă bine documentat, şi că sub paravanul de  “istoric” se ascunde un agent şi un spion. În slujba cui? Întrebarea este interesantă.  Eu presupun că acest “istoric Keith Hitchins” este de fapt un  agent dublu. Deci spun în mod expres că “profesorul  Keith Hitchins” este şi agent al Rusiei.  Pentru că  profesorul  Keith Hitchins, în cartea “Românii,  1774-1866”, nu dezvăluie că prin pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774, Rusia primea gratuit Peninsula Crimea, şi o halcă imensă din Romania Orientală cuprinsă între Nipru şi Nistru.  Să revin la Memoriile lui Winston  Churchill. El scrie în mod expres că Anglia şi SUA recunosc României lui Ion Antonescu, frontiera  răsăriteană pe Bugul pontic. Or, de restatuarea drepturilor României la  frontiera  răsăriteană pe Bugul pontic era preocupat şi istoricul român Gheorghe Brătianu.  El ştia prea bine că frontiera  răsăriteană pe Bugul pontic era stabilită prin Capitulaţiunea de la 1740.

Titus Filipas

Transnistria şi Odessa

Ucraina este o alcătuire artificială mult mai bizară decât fragila Iugoslavie. Care s-a dezintegrat totuşi, la mai bine de juma’ de veac după ce a fost creată. Dacă uneşte ceva interesele SUA, ale Rusiei şi ale UE, atunci e menţinerea acestui “stat” Ucraina ca pe un pachet de cărţi de  joc. Ce urmează să fie împărţit. În ce  măsură ne interesează pe noi, românii, legitim iar nu predatorial, chestiunea pachetului  de cărţi de  joc chemat Ucraina ?

Pactul Ribbentrop- Molotov a lovit deopotrivă Estonia, Letonia, Lituania şi România. Consecinţele pactului Ribbentrop- Molotov au fost anulate pe plan internaţional de jure numai pentru Estonia, Letonia, Lituania. Dar nu  şi pentru România. Provinciile istorice răpite de pactul Ribbentrop- Molotov României au fost date Ucrainei. Fără îndoială, toată lumea ştie, atât oamenii de cultură români, cât şi superputerile SUA, Rusia şi  UE care girează acest statu quo postbelic, faptul că nu  există metodă de a  ţine încopciată dinăuntru alcătuirea pseudo-statală Ucraina, în afară de ‘politica toporului la brâu’ practicată de Kiev, pe care UE, SUA şi Rusia o susţin tacit. Diplomaţii şi oamenii politici români, scriitorii şi ziariştii români, trebuie să explice în permanenţă colegilor din SUA, Rusia  şi UE, problema foarte gravă a pactului Ribbentrop- Molotov pentru România. Există un principiu de uniformitate în dreptul internaţional. Principiul cere ca România să fie tratată la fel ca Estonia, Letonia, şi Lituania în ceea ce priveşte reversibilitatea consecinţelor pactului Ribbentrop- Molotov. Pe vremea lui Stalin ni se spunea că roata istoriei nu poate fi întoarsă. UE, SUA şi  Rusia manifestă acum cinism stalinoid faţă de România pentru că refuză să întoarcă pactul Ribbentrop- Molotov în cazul ei.  Dar ucrainenii, politicienii şi oamenii simpli, par a fi total mulţumiţi cu acest statu quo de sorginte stalinistă. Ei nu ştiu despre apocalipsa care se îndreaptă spre ei.

Extremiştii ucraineni au tras, câţiva ani în urmă, o rachetă asupra unui avion cu turişti din Israel ce veneau la staţiunile ucrainene de la Marea Neagră. Deşi foarte grav, incidentul diplomatic a fost aplanat pe tăcute. De ce au tras extremiştii din Ucraina, se pune întrebarea. După ‘Războiul de şase zile’ din Orientul Mijlociu, celebrul general israelian Moshe Dayan a dezvăluit proiectul deschiderii unui coridor levantin pe litoralul mediteranean până la Marea Neagră. Moshe Dayan exprima în clar speranţa că generaţia lui va cuceri litoralul Libanului şi al Siriei până la frontiera Turciei, rămânând ca restul să fie împlinit de generaţiile viitoare. Negustorii khazari iudaizaţi au cumpărat de la Hoarda de Aur peninsula Crimea. Fiind foarte meticuloşi, au înregistrat actele de vânzare/cumpărare la notari din peninsula Crimea. Singurii notari se aflau în cetăţi genoveze. Notarii genovezi conştiincioşi trimiteau copii ale actelor în republica mamă Genova. Astfel că în arhivele vechiului Officium Gazariae din Genova foarte probabil se păstrează acte dovedind că peninsula Crimea este proprietate evreiească. România ar putea salva preventiv Ucraina de la această apocalipsă, printr – o reconciliere istorică, în care consecinţele pactului Ribbentrop- Molotov să fie anulate. În primul rând Ucraina are interesul să rezolve amiabil şi rapid  contenciosul implicând Bucovina de Nord, Basarabia de Sud şi Insula Şerpilor. Refuzul ucrainean de a ceda drepturi legitime României va conduce la finalul inevitabil: Ucraina va dispărea de pe mapamond la viitoarea sa mare împărţire…

Când vorbim despre provincia Transnistria, trebuie să menţionăm şi  capitala sa, Odessa. “Rusul-paparus” (am citat dintr-o poezie populară a răzeşilor de la Nistru) Igor Smirnov, preşedintele facticei respublici Transnistria,  nu o revendică de la Ucraina. De ce oare ? Pentru că Igor Smirnov este rus sadea. Care ştie prea bine că Ucraina este tot Rusia, adică (mala) RUSIA.  Cum spuneam, Ucraina de jure nu există ca stat, există numai  prin politica faptului împlinit prin forţă şi prin încălcarea dreptului popoarelor, în speţă a poporului român, de la care “statul”Ucraina a furat sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Insula Şerpilor.

Să reamintim aici, doar sumar, situaţia din Transnistria celui de al doilea război mondial. Unii dintre tinerii popi militari români din Transnistria, fundamentalişti ortodocşi, insuflau în slujbele lor o propagandă antislavă/antirusă/antisemită feroce, pentru care România plăteşte acum despăgubiri de 1 milion (more or less) de euro pe zi! Câţi dintre români ştiu aceasta? Câţi dintre români ştiu că primarului Craiovei, aflat pe vremuri în vizită la Odessa, i-au plăcut troleibuzele Odessei şi le-a cerut administraţiei româneşti pentru a fi instalate la Craiova. Ceea ce s-a şi întâmplat, troleibuzele Odessei fiind instalate pe traseul Gara- Parcul Romanescu din Craiova! România a fost obligată apoi de URSS să plătească greutatea lor în aur. Dar pot să jur că acel primar al Craiovei nu a fost prezent şi la opera din Odessa, –proiectată  de  aceiaşi arhitecţi care au făcut teatrul din Iaşi–, pentru a vedea spectacolul Lacul lebedelor, cu una dintre cele mai bune distribuţii care au existat vreodată ! Alături de odesseni, în  sală erau soldaţi şi ofiţeri români, adică  TTR-işti, învăţători, şi profesori în uniformă. Ştiu toate acestea de la tatăl meu.

Titus Filipas

Istoria se rescrie acum

Pretutindeni în lume, istoria se rescrie acum. Cu intenţiile  grupurilor etnice sau religioase de a profita din aproprierea  nelegitimă  de  identitate  şi continuitate. Să furnizăm numai un exemplu cu  miză minoră,  foarte  departe de noi şi interesele noastre. Totuşi, o pildă.

În anul 2005, Marina  naţională franceză a reperat la Vanikoro, în arhipelagul  Salomon din  Pacificul de  sud,  fregata  mitică a lui La Pérouse, chemată «la Boussole», care  naufragiase  acolo la 1788, de asemenea fregata  «l’Astrolabe». Se ştia vag că ar fi  existat nişte  supravieţuitori ai naufragiului. Dar misterul despre ce  anume s-a întâmplat  exact rămânea intact. În expediţia de căutare tardivă din anul 2005, se afla şi lingvistul  Alexandre François, specializat în limbajele Pacificului de Sud. În primul rând în lingua franca pidgin, unde întrebarea principală: « Ştiţi ceva despre La Pérouse ? », suna : « Yu savé lapérus? ». Pe  ostrovul  Vanikoro locuiesc două  populaţii cu înfăţişări fizice distincte, sunt populaţii ce trăiesc fără să se amestece. Este  majoritară etnia  melaneziană, dar trăiesc  acolo  şi  coloni  polinezieni cu neamuri  pe insula Tikopia, aflată la  sud-est de Vanikoro.  În urma  migraţiilor din  Samoa (arhipelag chemat Insulele Navigatorilor,  în primele vremuri când occidentalii ajungeau  acolo),  tikopienii  au început procesul de implantare la Vanikoro. Şi doresc foarte mult să îl  continue. Pe această insulă se vorbesc actualmente patru limbaje diferite. Alexandre François a hotărât să studieze  prioritar cele trei limbi  melaneziene locale, prea puţin descrise de oamenii de ştiinţă, în ciuda caracterului original  şi al interesului pe care îl prezintă pentru istorie,  abordând abia  pe ultima fază  dialectul  tikopian local, altminteri tikopiana fiind un limbaj polinezian bine studiat.

În Melanezia există o mare fragmentare  lingvistică. Limbile ancestrale de pe Vanikoro sunt :  teanu,  lovono,  tanema, posedând  gramatică identică, dar prea puţin vocabular comun. În general este necesar să treacă foarte multe veacuri ca să se genereze limbi atât de  distincte una  de alta, şi totodată îndeajuns de  similare pentru a se putea reconstitui o geneză  ancestrală dintr-un trunchi comun. Dovada primordialităţii populaţiei melaneziene pe insula Vanikoro se află tocmai aici. Totuşi, ultimele zile ale misiunii de studiu  pe urmele lui La Pérouse au rezervat cercetătorilor o surpriză. În ancheta  istoriei tikopienilor  din Vanikoro, Alexandre François  pune întrebări unui bătrân şi respectat demnitar de origine tikopiană, asupra amintirilor despre  naufragiul fregatelor lui  La Pérouse. În vreme ce  versiunile melaneziene vorbesc despre supravieţuitori care au improvizat o ambarcaţiune şi au plecat pe mare,  ­ încercând să ajungă  în  Franţa­,  bătrânul demnitar de pe Vanikoro declară că strămoşii lui i-au invitat pe acei supravieţuitori  să vină  în sat, şi i-au omorât. Îngropându-i într-un loc despre care nimeni nu mai ştie.  Aici apare o discrepanţă. Strămoşii lui erau canibali. Aşa că  falangii ar fi fost mâncaţi fripţi, şi oasele lor sparte pentru a le dezghioca măduva. 

 

Alexandre François mărturiseşte că a rămas   în primul moment perplex:  « De ce să  te lauzi cu o crimă aşa de abominabilă  a  strămoşilor tăi? »  Cu atât mai mult cu cât nicio informaţie de acest gen nu a fost înregistrată  de către  expediţiile mai timpurii plecate în   căutarea urmelor  escadrei lui La Pérouse, între  1791   şi 1828.  Misterul s-a risipit când machiavelicul demnitar tikopian a terminat  foarte rotund povestea aceea groaznică, pretinzând  o populare polineziană pe Vanikoro anterioară sosirii melanezienilor! Împotriva oricărei evidenţe istorice, demnitarul  tikopian  declara că străbunii  lui au fost « primii locuitori ». Astfel, eliminarea prezenţei  melanezienilor la naufragiul fregatelor lui La Pérouse, şi plasarea tikopienilor ca martori în istoria lui La Pérouse,   erau premise pentru  clamarea  identităţii de « primi locuitori ». Scopul ?  Legitimarea drepturilor asupra pământului Vanikoro. Iată, aşadar, cum chestiunile legate de „împământenire” sunt vitale şi sensibile oriunde în lume, nu doar în România lui « Numerus clausus ».

Tot la fel,  dar mai aproape de noi decât Vanikoro, masca antică descoperită în septembrie 2003 într-un mormânt de lângă Ohrid, vechea aşezare Achrida de pe Via Egnatia,  este  considerată  de istoricii din fosta republică iugoslavă a Macedoniei, drept « dovada că a  existat o legătură directă   între triburile ce au ocupat  teritoriul actualului stat Macedonia, şi marii strămoşi bine legitimaţi  ai Macedoniei : Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare. » Mormintele din  apropierea sepulturii cu masca datau dintr-un  mileniu  extins din secolul V înainte de Christos, până în secolul V după Christos, mormântul cu masca de aur  fiind cel mai vechi. Alte patru măşti de aur fuseseră descoperite lângă Ohrid la începutul secolului  XX. Motivele ce  ornează  masca de aur sunt similare ‘soarelui de la Verghina’,  descoperit de arheologul grec Manolis Andronikos în mormântul regelui Filip al Macedoniei. Pentru specialistul francez  Bernard Lory, cercetător la Inalco (‘Institut national des langues et civilisations orientales’ din Paris), accentul deosebit pe care îl pun istoricii macedoneni  asupra asemănării cu  ‘soarele de la Verghina’ este legat de necesitatea unei  embleme  naţionale  pentru  republica Macedonia.

Când republica Macedonia şi-a câştigat independenţa la dezmembrarea fostei Iugoslavii, guvernul din FYRM a făcut apel la o echipă de  esteticieni invitaţi să creeze  un drapel naţional pentru FYRM. Ei au propus  un motiv stilizat al ‘soarelui de la Verghina’. Provocând  vehementa reacţie de protest a Greciei. Tot atât de  adevărat este că niciun cetăţean al Macedoniei nu cunoştea acest motiv solar antic înaintea descoperirii mormântului de la Verghina. Dar aproprierea ‘soarelui de la Verghina’ produce  identitate, legitimitate, continuitate, şi drepturi istorice !

Ca entitate politică şi teritorială întreagă,  Macedonia a existat numai câteva decenii în Evul Mediu, înainte de a fi  ocupată de Bulgaria. Apoi, în campania militară din 1367, Vlaicu-Vodă creează o punte între sudul Olteniei şi Macedonia, unde altminteri el avea  o mulţime de rude dinspre partea tatălui, Nicolae Alexandru  Basarab. Dar după 1393/1394, Macedonia  va sta  sub jug otoman, împreună cu Bulgaria. Principatele moldav şi valah se bucurau de tratamente diferite  şi favorizante din partea puterii osmanlâe. Este încă o premisă de  plauzibilitate a ipotezei că la 1393 otomanii recunoşteau  pentru principatele române  toate drepturile decurgând din capitulaţiile pentru Romania.

La ora actuală, Macedonia este împărţită în trei: Macedonia Pirinului (aparţinând Bulgariei), Macedonia egeeană (aparţinând Greciei), şi Macedonia Vardarului (adică republica Macedonia, recunoscută de Grecia actuală doar sub  sigla FYRM, de la Former  Yugoslav Republic of Macedonia). Fiecare dintre părţi,  (FYRM, Bulgaria, Grecia),  încearcă să îşi aproprieze moştenirea statului macedonean antic.  Dar înainte de 1989, profesorul Ioan Dima  de la Facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti, pe vremea când efectua  o vizită semi-oficială  în Macedonia Pirinului, el ocupând poziţia unui înalt demnitar în statul român, a fost în permanenţă filmat, –aflând  ulterior aceasta–, de serviciile secrete din Bulgaria, care credeau că a fost trimis de Nicolae Ceauşescu pentru a lua legătura cu aromânii. În sala unui muzeu, Ioan Dima a fost contactat de un macedo-român, care i-a spus într-un  mod expres că macedo-românii vor o punte către România. Prudent, Ioan Dima a răspuns numai în termenii cei mai diplomatici cu putinţă, dar în acelaşi timp foarte româneşti,  – trebuie să recunoaştem că şi dictatorul Nicolae Ceauşescu stăpânea la perfecţiune arta aceasta, pe care internaţionaliştii o condamnă acum –, temându-se de o înscenare. Dar, chiar dacă era numai o „provocare”, această înseamnă că ideea respectivă plutea în aer, probabil cel puţin de pe vremea războaielor balcanice, când primul-ministru român Titu Maiorescu liniştea peninsula dintre Marea Neagră şi Adriatica. 

Titus Filipas