România în primul război mondial

Winston Churchill  a primit premiul Nobel literar în primul rând pentru Memoriile  sale, text lipsit complet de calităţi literare, nici un editor nu s-a aventurat să-l publice în româneşte, socotind pe bună dreptate că e o pierdere sigură, având însă o valoare incontestabilă ca document istoric. În Memorii, analizând greşeala tactică a unui general britanic în campania din Africa de Nord, cred că era vorba despre Claude Auchinleck, Winston Churchill menţionează la un moment dat, prin contrastul cu o situaţie similară, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha, demonstrat în războiul din 1877-1878. Când am citit prima oară afirmaţia aceasta, fiind educat şi edificat  asupra temei numai din textele româneşti, remarca mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare! De altminteri, deşi Memoriile sunt dedicate celui de al doilea război mondial, Churchill nu ezită să menţioneze şi performanţele proaste ale armatei române în primul război mondial, cu toate că intrarea României în război de partea puterilor Antantei fusese aşteptată cu o anumită speranţă, întrucât armata română făcuse până atunci  bună impresie. Să fi fost o aluzie indirectă la războiul din 1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neaşteptat, la un eveniment militar întâmplat cu trei sferturi de veac înaintea faptelor relatate şi implicându-l pe Osman Pasha, mă îndreptăţeşte să cred că, realmente, campania unei armate române ce se îndreptase odinioară către Sud într-un superb efort de război a lăsat un anumit siaj şi a jucat apoi un rol în gândirea lui Winston Churchill ca lider de război. Când era lord al Amiralităţii şi a proiectat campania militară balcanică şi debarcarea nenorocoasă de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley (1887 – 1915), unul dintre cei mai promiţători tineri fizicieni britanici, probabil că omul Winston aflat în disperare aşteptase un ajutor de la acea armată, dacă România, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotărât să intre în război într-un moment mai timpuriu. Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid, într-adevăr, la care pleiada de oameni politici geniali care au făurit România Mare nu s-a angajat, cel puţin nu în prima fază a războiului, când Germania părea să fie atât de puternică, şi chiar era, înainte de instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i mai avansa fonduri pentru finanţarea efortului de război, -criză pe care Germania s-a amăgit că a rezolvat-o prin inventarea economiei planificate, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o, luând-o ca bază pentru construirea economiei comuniste în Rusia de după Romanovi şi Kerenski. Însă resentimentele lui Churchill faţă de România s-au forjat atunci, în prima fază a războiului, iar Winston ne-a plătit până la urmă acea poliţă, pentru faptul că armata română nu l-a ajutat la greu; s-a văzut aceasta spre finalul celui de al doilea război mondial, în cabinetul lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă de după al doilea război mondial, atunci când a oferit URSS – ului o pondere de 90 % asupra României (ce s-a dovedit în fapt a fi de 100 %, iar subiectiv aş spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi şi matematic posibil), mâzgălind neglijent un document istoric pe care chiar şi crudul dictator roşu îl considera ruşinos.În  primul război mondial,  jucând bizar de mult pe frontul otoman, Winston Churchill s-a lăsat furat de inspiraţia  glorioasă că ar fi  posibil să folosească modelul succesului debarcării veneţiene la Gallipoli (1366),  în beneficiul imperiului britanic.Turcia se raliase  Puterilor Centrale chiar din anul 1914. Forţele Antantei considerau această ţară inamică a fi punctul slab, care putea fi atacat uşor. Deschizându -se  un culoar din Gallipoli în Cadrilater,  forţându -se  alianţa cu  o Românie până atunci reticentă să intre în război. Mă  rog, aceasta este  o interpretare. Alt înţeles  dădea însă Petre Carp, politicianul ieşean,  acelei acţiuni militare: anume că Anglia şi Rusia vor şterge împreună Romania Neoacquistica de pe chipul  pământului.  Din fericire pentru neamul nostru,  Winston Churchill nu a fost  un al doilea Amedeo de Savoia, generalul veneţian care asigurase victoria din 1366.  Corpul expediţionar al imperiului britanic (englezi, australieini, neo-zeelandezi) s-a întâlnit cu iadul la Gallipoli, în anul 1915. Fizicianul englez Moseley, în vîrstă de 27 de ani, era ucis de un glonţ  turcesc pe data de 10 august 1915. El ar fi primit în mod sigur premiul Nobel pentru tot ceea ce realizase până atunci.  Moseley lucrase la Universitatea din  Manchester  sub conducerea profesorului Ernest Rutherford (1871-1937),  colaborase de asemenea cu fizicianul Charles Darwin Galton (1887–1962). După uciderea lui Moseley pe câmpul de luptă, guvernul britanic hotărăşte să oprească trimiterea oamenilor de ştiinţă pe front. Francezii nu vor proceda la fel. Comunitatea lor ştiinţifică va suferi o hecatombă în primul război mondial, similară decimării ‘dăscălimii române’. După război, stilul intelectual francez se schimbă foarte mult, pentru a crea printr -un nou stil de educaţie, o nouă comunitate de cognoscenti. Matematicienii  francezi vor inventa un personaj virtual, un fel de geniu  policefal chemat Nicolas Bourbaki  care folosea teoria mulţimilor cantoriene pentru externalizarea cunoaşterii. Străpungerea pe uscat din Dardanele în Dobrogea s-a dovedit a fi fost imposibilă la 1915, spre deosebire de ceea ce se  întâmplase  la anul de graţie 1366. La Gallipoli, în anul 1915,  decidentul militar suprem din partea Puterilor Centrale era un general german, absent în momentul debarcării surpriză a forţelor Antantei.  Trupele prezente erau cele turceşti, conduse de un colonel, care va fonda ulterior statul turcesc laic modern. Motiv pentru care va fi cunoscut sub numele Gazi Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938). Când eram copil, tata mi-a dat să citesc un volum mare, pe româneşte ! despre Atatürk. Două lucruri am înţeles din acea carte. În primul rând, anume ce însemna la anul 1938 „România Mare”. În seria de fotografii  de la  funeraliile preşedintelui Atatürk, apărea extrem de  impresionantă şi onorantă prezenţa  unui echipaj din Marina  Regală Română. Faptul biografic că la şcoala militară cadetul  Gazi Mustafa dovedea  un talent remarcabil la matematici, pentru care a fost supranumit Kemal, însemnând Perfecţiunea, nu m-a impresionat. Dar detaliul aparent insignifiant al vieţii sale de tînăr ofiţer, anume  că reflecta îndelung (exact în spiritul contemplării sufite), asupra cărţilor de ideologie primară pe care le citea, mi-a ghidat  înclinaţia ontică a lecturilor.  La Gallipoli, colonelul Mustafa Kemal îşi arată personalitatea de excepţie: cumpăneşte corect evenimentele atunci când ordinul cazon superior nu venea, şi ia decizia corectă. Or, lucrul acesta nu a fost fructul pur al hazardului. Prea puţin se ştie la noi, că după războiul ruso-turc din 1877-1878, Osman Pasha a fost în mai multe rânduri, şi pe o lungă durată de timp, ministrul de război al imperiului otoman. În această calitate,  reorganizează şcolile militare, şi organizează asigurarea liniştii interne a imensei împărăţii a sultanilor. De exemplu, întregul teritoriu acoperit de Irakul actual era menţinut în stare de linişte  numai cu 400 de soldaţi ! Iar în şcolile militare depăşeşte principiul formării de caractere, punând accentul pe formarea personalităţii. Şcolile militare constituie  ‘rezerva de cadre’  pentru organizaţia  “Tinerii Turci”, iniţial formată exclusiv din cadeţi. Dintre politicienii români,  se pare că numai junimistul Petre Carp a urmărit cu atenţie, chiar cu simpatie, evoluţiile din imperiul otoman după 1877-1878. Surprinzând şi elementele pozitive. Chiar dacă mulţi nu dădeau crezare strigătelor de alarmă pronunţate de  Petre Carp, a fost totuşi un merit incontestabil al oamenilor politici români de la 1915 faptul că nu au mers orbeşte pe  „conexiunea engleză”, soluţiunea  propusă de Winston Churchill. Păguboasă din start, de altminteri ca orice soluţiune hotărâtă  de  englezi  pentru România.  Petre Carp  ştia multe lucruri. În virtutea  faptului  că au hotărât să nu atace Turcia în primul război mondial, marii oameni de stat români din  anul 1915 reînnoiau de facto  valabilitatea capitulaţiilor otomane decurgând din hrisoavele  bizantine pentru Romania. Pe lângă incompetenţa lui Winston Churchill, am fost poate ajutaţi atunci şi de competenţa colonelului T.E. Lawrence, trimis să câştige Ierusalimul. Pentru cine? Ştim doar acum. ‘Lawrence al Arabiei’ scria că lumea arabă a trecut prin secolele ei  de istorie fără să înveţe nimic. Implicată în această alegaţie a lui T.E. Lawrence era viziunea despre istorie ca o  categorie ontică. Însă deja în ‘Ştiinţa cea nouă’, napolitanul  Giambattista Vico ne învăţa că istoria nu este  categorie ontică. Şi urmându-l  pe Nicolae Iorga, noi, românii, îl credem pe Vico: Istoria este conjecturală, fiind un construct epistemic prin care omul ajunge să înţeleagă lucrarea umană. ‘Materialismul istoric’ al lui Karl Marx s-a străduit să ne ascundă acest adevăr. După deciziile de la Gallipoli, ofiţerul Gazi Mustafa Kemal a cărui personalitate se formase în şcoala de cadeţi reorganizată de bătrânul ministru de război Osman Pasha,  – un fel de Petre Carp al turcilor–, va lua alte decizii independente, inspirate şi de mare succes. Dar care determină un foarte venal ministru de război otoman să îl trimită forţat într-un fictiv concediu de boală, deşi  era avansat în gradul de general. Abia după ce  britanicii şi marionetele lor,  –din care provine şi actuala familie regală saudită –,  formate de ‚Lawrence al Arabiei’  ocupă Ierusalimul, noul şi energicul ministru de război turc  îl recheamă la datorie pe Gazi  Kemal. Generalul  Kemal înţelege că nu mai poate face nimic altceva  pentru imperiul turcesc, decât să comande  retragerea  ordonată  a  rămăşiţelor forţelor otomane care asiguraseră până atunci pacea şi prosperitatea în  Marele Orient Mijlociu. Oricum, cred că tocmai acea ocupare a Ierusalimului va slăbi presiunea predatorială asupra României de atunci (dar nu întrutotul). Astfel, prin alegerile lor  inteligente,  politicienii români reuşeau să dea concreteţe unei  foarte  mici   extensii a conceptului de Romania Neoacquistica, numită în mod exagerat şi total eronat: România Mare. La Trianon, occidentalii acceptă România Mare numai pentru că  vedeau partea de răsărit  din Romania Neoacquistica ca pe o felie de tort de pe un menue rezervat pentru altcineva. Unii dintre tinerii intelectuali români din perioada interbelică  resimt totuşi  condiţia de colonie a unor interese străine pe care o poseda România Mare de facto. Unii tineri români, organizaţi ca o mişcare de eliberare din colonii (observaţie  de substanţă aparţinând  politologului Ion Varlam, strănepotul istoricului Radu  Rosetti)   îşi vor da viaţa  ca să incendieze foaia pe care era tipărit acel menue. Aveam cenuşă în România, dar ei nu ştiau că existau copii ale condamnării noastre  în cancelariile occidentale, din Londra şi până la Washington D.C., copii  ale unui   menue păstrat just in case. Deşi România a fost tratată precum ţările baltice în 1939, ei nu i s-au mai restituit drepturile istorice după 1989. Ţărilor  baltice le-au fost asigurate drepturile întrutotul.  Din cauza aceasta, putem caracteriza drept bizară şi ignară declaraţia preşedintelui României făcută pe data de 6 august 2007 la Mărăşeşti : “Începutul ostilităţilor din Primul Război Mondial ne-a găsit cu o armată nepregătită, din cauza politicienilor inconştienţi.” Domnul Cristian Oprea, jurnalist la  Cotidianul, vine cu următoarele detalii în ediţia din 07-08-2007 a ziarului  său: “Surse apropiate şefului statului ne-au precizat că, la alcătuirea discursului, el a avut în vedere activitatea guvernului liberal al acelor vremuri, care a cumpărat tunuri ruginite, nefuncţionale, de tip Skoda.”  Consilierii în istorie ai   preşedintelui României au caracteristica generală de a fi manipulatori şi ignoranţi. Astfel, uzinele Skoda aparţineau Puterilor Centrale împotriva cărora lupta  România. Maiştrii militari din armata română ştiau că tunurile erau ruginite, şi le- au transmis imediat acea informaţie politicienilor români. În consecinţă, ei vor decide să intre în război de partea Antantei, condiţiile preliminare stipulând în mod expres ajutorul Antantei în  dotarea României cu tehnică militară nouă.  Antanta nu s -a ţinut de  înţelegere decât foarte târziu. Conferenţiarul Armand Goşu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti comentează: “Corpul ofiţeresc era slab pregătit. A trebuit să vină misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, ca să repare situaţia.” (am folosit aceeaşi sursă Cotidianul). Majoritatea corpului ofiţeresc din primul război mondial era constituită din învăţători şi profesori, –dăscălimea română–, care erau ofiţeri rezervişti. Obiectivul  major al strategiei generalului Berthelot în România  a fost acela de a-i  folosi pe aceşti învăţători şi profesori care învăţau foarte repede. Dar ei erau folosiţi drept carne de tun. Aşa se explică hecatomba dăscălimii române în primul război mondial. Titus Filipas