Diadema împărătească simbolică

@ Fragmentarium politic http://nastase.wordpress.com/2013/12/30/castelul-peles-si-castelul-pelisor/ Problema este că o combinaţie Vladimir Putin + Patrick Buchanan s-ar dovedi extrem de periculoasă pentru români. Mai ales în contextul actual, cel al reînceperii luptelor la Stalingrad. Deja vechiul URSS folosea în mod preferenţial (citeşte “carne de tun”) etnici români din Rusia Meridională în luptele din Afganistan împotriva talibanilor. Probabil că ai auzit acum despre cele două atentate cu bombă de la Volgograd/Stalingrad. Or, ele nu au venit tamnisam (un rusism). A fost mai întâi o declaraţie anti-islamică foarte provocatoare a “înţeleptului” Dimitri Rogozin, consilierul preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin. Prilejul declaraţiei ? Întemeierea şcolii de cazaci de la Volgograd/Stalingrad. Am folosit aici denumirea de Rusia Meridională pentru ceea ce eu numesc de fapt îndeobşte Romania Orientală nord-pontică. Pentru că drepturile cele mai legitime acolo le deţinem noi. Reamintesc că marele “împărat de aur” Mihail al VIII-lea Paleologul a instituit o politică a delocalizării funcţiilor pentru Romania. Împăratul Manuel al II-lea Paleologul a continuat această politică . El trimitea o „diademă împărătească” simbolică de recunoaştere a delocalizării funcţiei imperiale în spaţiul nord-pontic către domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun. Tratatul de la Kuciuc Kainargi de la anul 1774, pentru care eu îl blamez în primul rând pe Voltaire cu acţiunea sa într-un faimos lobby pro-Rusia!, a suspendat această delocalizare. În poate prea puţin cunoscutul la noi discurs al lui Dimitri Rogozin ţinut la întemeierea şcolii pentru cazaci de la Volgograd/Stalingrad, se spunea că tocmai acest spaţiu trebuie apărat. De islamici. M-am mirat că nu a spus “de români”. Cazacii de la Volgograd/Stalingrad sunt produşi tocmai pentru a apăra, dar pentru Rusia!, Romania Orientală nord-pontică de islamici. Iar directorul şcolii de cazaci de la Volgograd/Stalingrad se numeşte Stratulat. Interesant leverage etnic ! Şi reporterul de la Moscova ce transmitea pentru New York Times ultimele ştiri privind atentatele cu bombe produse la Volgograd/Stalingrad se chema Nicolae Halipa. Parcă Halipa este nume de român basarabean.
Titus Filipas

Boucicaut la Nicopole

La anul 1394, Constantinopol  era  pentru prima oară împresurat rău de otomani agresivi. În acel moment exista pontif la Roma, o « coroană », şi părinte pontif la Avignon, altă « coroană ». Ne amintim versul : “Papa cu-ale lui coroane puse una peste alta”, unde Mihai Eminescu  descria  geografic,  în sensul cartografiei  creştine Tau, instituţia papalităţii  afectată de Marea Schismă a Occidentului. Cele două coroane  erau teritoriile de  influenţă  reprezentate  pe o hartă.  În chemarea la cruciada ce avea să sfârşească tragic la Nicopole, anul 1396,  odată cu statul Bulgaria, vocile ambilor pontifi  apelează  la creştinătatea cavalerească.

 

Galere veneţiene coboară pe Dunăre  expediţia cruciată.  În « floarea cea vestită a întregului Apus », cavaleri din Franţa şi Burgundia, îl identificăm în primul rând pe  Jean de Nevers, organizatorul grupului de cavaleri apuseni ce înălţaseră stindardul  Oriflamme contra lui  Baiazid Ilderim.

 

Exista  şi un cavaler egal în toate normativele etice  cu Mircea cel Bătrân. Este foarte plauzibil, pentru că îi apropia aceeaşi morală şi aceeaşi tactică a luptei, ca Jean II le Meingre „Boucicaut”  să îl fi cunoscut personal pe Mircea cel Bătrân. Au discutat în Lingua Franca, dacă nu în italiană ori în franceză. Boucicaut  avea îndeajuns experienţa Orientului : peregrinase la Ierusalim, între  1388 şi 1389. Tatăl lui a parcurs  de asemenea  la 1354 drumul cu pericole până la Ţara Sfântă. Acel Jean I le Meingre „Boucicaut”  fusese  primul din familie  ce s-a impus lumii prin curaj personal, luciditate, pricepere în mânuirea armelor.

 

Despre bătălia de la Nicopole, eu personal am învăţat la şcoala primară că Mircea cel Bătrân i-ar fi sfătuit pe cavalerii apuseni la multă prudenţă. Ar fi  propus un plan  de luptă pe care  nu-l ascultară. Sursa temerilor lui Mircea cel Bătrân era  informaţia tactică privind bătălia din 1311, lângă oraşul Atena, unde cavaleria grea a fost învinsă de infanteria uşoară.  Istoria consemnează acelaşi plan, propus de Jean le Boucicaut pentru bătălia de la Azincourt din războiul de 100 de ani. Este plauzibil ca Mircea cel Bătrân să îi fi transmis informaţia  lui Jean II le Meingre. Astfel cronicile atribuie lui Mircea cel Bătrân şi  Jean II le Meingre „Boucicaut” o ‘unitate de timp şi acţiune’ într-o scenă  a bătăliei  de la Nicopole, şi un discurs identic al planului tactic la Nicopole şi Azincourt.  Sunt elemente argumentative cu pondere în povestea  că Mircea cel Bătrân şi  Jean II le Meingre „Boucicaut” au dialogat la Nicopole  înaintea luptei.  Deşi era mareşal al Franţei (titlul de marescallus Franciae  fusese creat de regele  Philippe Auguste pe la  anul 1190; titlul  capătă o distincţie ce îl face mai important decât  connétable de France) de la anul  1391,  vocea lui Jean II le Meingre „Boucicaut” n-are răsunet pentru a impune tactica  la Nicopole,  anul 1396. De ce? El nu provenea dintr-o familie cu tradiţie cruciată.

 

« La Nicopole, văzut-ai ? », insistă  Mihai Eminescu. În 1396, tactica infanteriei uşoare otomane : celebrii ieniceri,  învingea tactica cavaleriei grele apusene. Ienicerii triumfători luptau  în ritmul muzicii. Occidentalii învăţară la Nicopole cât de utilă este  muzica militară pentru câştigarea unei bătălii. Majoritatea istoricilor  militari occidentali consemnează victoria infanteriei  uşoare asupra  cavaleriei  grele întâmplată la Nicopole, anul 1396,  ca pe o premieră absolută. De fapt exact acelaşi  tip  de confruntare, –între infanteria  uşoară şi cavaleria grea–,  se întâmplase când  Gautier de Brienne (voievodul Atenei)  fu învins de Compania Catalană.

 

La Nicopole, Baiazid Ilderim  ştia valoarea răscumpărării pentru Jean de Nevers. Îi cruţă  viaţa. Jean de Nevers recunoştea valoarea cavalerească, de curaj absolut, a mareşalului Jean II le Meingre „Boucicaut”, amestecat atunci în mulţimea captivilor fără valoare de răscumpărare. Va fi Boucicaut strangulat ?  Jean de Nevers se aruncă în  genunchi în faţa lui Baiazid Ilderim, ridică braţele şi apropie degetele arătătoare ale mâinilor. După care îndreaptă un braţ spre mulţimea captivilor. Otomanul  înţelege : acolo era un companion cavaler pe care Jean de Nevers îl considera frate. Baiazid  Ilderim  îl consideră automat ‘frate’ întru cavalerie pe Jean le Boucicaut şi îi salvează viaţa. Cavalerii salvaţi trebuiau să plătească o mare răscumpărare bănească. 

 

Jean de Nevers respecta abilităţile manageriale, dovedite până atunci, ale lui Jean II le Meingre „Boucicaut”. Îl însărcinează cu strângerea  sumei cerute. Era,  în termeni moderni, obţinerea rapidă a unui mare credit financiar. Dar fără să existe  o bancă publică la acel timp. Jean II le Meingre „Boucicaut” îndeplineşte însărcinarea  de manager în finanţe, şi găseşte banii pentru răscumpărare. Experienţa financiară câştigată în siajul  dezastrului Nicopole îl ajută  ulterior pe Jean II le Meingre  Boucicaut să  creeze la Genova prima bancă publică europeană.  

 

În 1399-1400, Jean II le Meingre „Boucicaut”  era trimis de regele Franţei Carol al VI-lea,  le Bien-Aimé et l’Insensé,  în fruntea unui detaşament de 1200 de cavaleri să  despresoare oraşul Constantinopol de otomani. Ajutat de genovezi şi veneţieni, după  o lună   de zile sparge blocada. Boucicaut  intră  în oraş. Se putea proclama împărat latin în locul lui Manuel al  II – lea Paleologul. Nu a comis  trădarea infamă. La mormântul său de la mănăstirea Saint Martin din oraşul Tours este gravat epitaful : « Conetabil al Împăratului şi al Împărăţiei de la Constantinopol ».

 

Semnificativ pentru înţelegerea problemelor manageriale, Boucicaut se grăbeşte să părăsească oraşul pe care îl ocupase de facto. Să asiguri aprovizionarea unei metropole  asediate însemna  rezolvarea unor probleme logistice grele. De altminteri, s-a spus  cu bun temei  că la 1261 latinii părăsiseră  oraşul Constantinopol pentru că aprovizionarea şi întreţinerea lui  creau  probleme de management insolubile.   Trupele de asalt  ale  lui Boucicaut pradă localităţile turceşti de pe malul Mării Negre până  aproape de  Cadrilater. Se întorc la ţărmul  Mării Egee. Se îmbarcă  pe nave genoveze. În 1397, Genova căzuse  sub puterea Franţei. Din 1401, Jean II le Meingre Boucicaut este  Boucicaut de Gênes,  pentru  că  devine guvernator la Genova.  Oraşul Constantinopol ar fi putut să cadă  sub atac otoman. Boucicaut trimite în anul 1401 expediţii genoveze în Marea Egee şi în  Siria pentru slăbirea puterii otomane. Ele nu ajutară prea mult.

 

La 1402, din centrul Eurasiei apare alt predator,  mai puternic ca Baiazid. Tamerlan (Timur) îl ia captiv  în bătălia de la Ankara, spulberând şansa concretizării dezideratului  „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs”.  Fără intervenţia lui Tamerlan, Baiazid Ilderim ar fi ocupat oraşul Constantinopol la 1402, iar Ungaria şi toată Italia ar fi căzut repede sub jugul turcesc. Boucicaut trimite solii  Genovei la Tamerlan. Pentru negocieri ale căror detalii ne scapă:  Boucicaut vroia să-l cumpere pe Baiazid în cuşcă, ori să-l salveze? Ambasadorul genovez trimis  de Boucicaut la Tamerlan a dat naştere legendei prinţului Axalla.

 

Care erau, pe total,  cheltuielile şi câştigurile cu soliile, comerţul şi luptele? La  Genova, atât corăbiile, cât şi bogăţia  agricolă  sau  cea  financiară   se aflau în mâinile familiilor mari: Doria, Spinola, Grimaldi, Fieschi. Bogăţia republicii (Res Publica, lucrul tuturor) Genova era privatizată la maximum!  Însă republica  genoveză era plină de datorii. Deşi Genova putea mobiliza o  flotă militară, –care în bătălia de la Lepanto, sub conducerea amiralului Andrea Doria, asigură victoria–, statul genovez se îndatora de câte ori vroia să îşi armeze o flotă. Pe vremea lui Boucicaut, datoria publică la Genova crescuse enorm. Impozitarea directă, chiar şi   împrumuturile  forţate, erau  procedura uzuală de înfruntare a datoriei  publice. Pentru a plăti dobânzile creditorilor, pentru amortizarea datoriei publice, Genova fusese nevoită să crească  de multe ori impozitele  indirecte (asupra  comerţului şi asupra  articolelor de  primă necesitate: pâinea,  sarea, vinul).

Francezii aveau altă experienţă  a gestionării datoriei publice. Era o experienţă căpătată pentru a face faţă  problemelor apărute în „războiul de o sută de ani” (1337-1453). Problemele lor au fost cumplite atunci. Însă  au obţinut învăţăminte  financiare  ce au  condus la  „francul de aur” inscripţionat  „Johannes Dei Gratia Francorum Rex”.   Edictul de  la Compiègne consacra lansarea francului pe data de 5 decembrie 1360  în fraza : „Le Roy y estant : lequel déclara que estant franc des anglois ou il avait été prins en guerre prisonnier.” „Le Roy” sau regele  Johannes  prins în război prizonier  în bătălia de la Poitiers din 1356 era Jean II le Bon (1319-1364).  Răscumpărarea cerută de regele   englez Edward al III-lea  cântarea 12,5 tone de aur! Pe care regatul Franţei, cumplit sărăcit după ciuma cea mare de la 1348, nu îi avea. La Compiègne, regele Jean II le Bon creează moneda numită ‚franc’ pentru a  consemna  eliberarea regelui Franţei. Francul de aur, în valoare de „una liră din Tours”  – ‚un livre tournois’, veche monedă bătută  la  înstărita mănăstire  Saint Martin din Tours,  va învinge până la urmă  ‚scudul de aur’ al  regelui  francez Ludovic cel Sfânt. Probabil că explicaţia victoriei  francului se află şi în excelenta lui teoretizare  financiară întreprinsă  de Nicolae Oresmus în «Traité des Monnaies» (1370). Iată cum un bun ‘Tractatus’  monetarist  a tractat moneda cea  bună!

Oricum, chiar înainte de acel Tractatus  al lui Oresmus,  Jean al II-lea Boucicaut avea cunoştinţe financiare temeinice. În  condiţiile  de blocaj la care ajunsese republica maritimă  genoveză   la începutul veacului XV, Boucicaut decide  la anul 1405  ca  republica Genova să unifice toate  titlurile  de  credit, prin crearea unei instituţii numită  „Officium procuratorum S. Georgi”. Oficiul strângea datoriile contractate de statul genovez  începând cu anul 1330. Peste doi ani de la creare, asociaţia  de  creditori ai republicii Genova devine cunoscută în mod oficial cu numele ‘Casa di San Giorgio’. Era subcontractant pentru colectarea impozitelor,  bancă şi ‘agenţie colonială’. Modelul ‚Casa di San Giorgio’ ca ‚agenţie colonială’ este copiat de englezi atunci când fondează ‘Compania Indiilor’ (la anul 1694).

Documentele emise de cancelaria voievodului Mircea cel Bãtrân  menţionează prima datã localitatea Giurgiu  la 1394.  Cetatea Giurgiu zidită de Mircea cel Bătrân a fost cunoscută şi sub numele de castelul Sin Giorgiu. Haşdeu şi Xenopol credeau în rezidirea pe locul unei cetăţi genoveze. ‘Sin Giurgiu’ ar fi citirea românească a numelui genovez San Giorgio. Ipoteza lui Haşdeu şi Xenopol este plauzibilă, genovezii înălţaseră cetăţi şi  pe Nistru, şi la gurile Dunării, de ce nu ar fi mers în amonte pe marele fluviu?  Castelul  ‘Sin Giurgiu’ era  legat de mal printr-un pod de lemn.  Foarte probabil că aşa ceva exista şi pe vremea vechii cetăţii genoveze de pe Dunăre, amintindu-le cumva marinarilor genovezi palatul San Giorgio din portul Genovei. Dacă  originea numelui Giurgiu  este suficient de bine justificată, nu este clar  de ce a mutat Mircea cel Bătrân capitala Valahiei,  în 1409, la Giurgiu. Putem bănui, cu bună justificare, că  planificarea mutării începuse câţiva ani înainte, când Boucicaut guverna la Genova. Atunci mutarea capitalei la Giurgiu ar fi avut drept  temei înfiinţarea unui contoar al băncii  San Giorgio  la Giurgiu. Renumele lui Boucicaut era atâta de mare, încât este greu să presupunem că  acea veche  relaţie amicală,  cavalerească, financiară şi informaţională  între Mircea cel Bătrân şi Boucicaut s-ar fi întrerupt.

Mai există contoarul bancar de la Giurgiu în 1453  când cade oraşul Constantinopol? Este de presupus că  unii fugari  din Bizanţ aveau ‚scrisori fiduciare’  eliberate mai înainte la Constantinopol. Le puteau încasa şi la Giurgiu. Printr-o mişcare financiară extrem de abilă, bancherii de la Genova desfiinţează  contoarul de Giurgiu. Vorbitorii romani de vernaculară neolatină aşteaptă  într-un popas de transhumanţă,   la  nord de Giurgiu,  re-deschiderea contoarului. Nu s-a mai întâmplat. De unde şi expresia păguboasă: „Se aud câinii în Giurgiu!” (simplu exerciţiu de finanţe-ficţiune).  A fost acesta malpraxis bancar?  Ceea ce puţini romani la Constantinopol ştiau, era  circumstanţa că în  1441, « Casa di San Giorgio » redactase  alt text instituţional. Nucleul reglementării  sublinia că puterea legislativă   era deţinută de « consiglieri » aleşi obligatoriu dintre creditori, nu  dintre debitori. Aceşti consilieri numeau, bine cumpănind competenţele,   persoane însărcinate cu examinarea corectitudinii legale a tuturor actelor, şi supunerii băncii  San Giorgio autorităţii republicii genoveze, nu invers. Că  va fi fost şi ceva malpraxis, situaţii manageriale neobişnuite  se întâmplă  peste tot în lume. În 1455,  erau  modificate  redactările unor paragrafe de funcţionare a  Băncii   San Giorgio. Foarte probabil, vor fi existat şi decizii pur verbale. Printr- acel  ‚malpraxis de Giurgiu’, capitaliştii genovezi demonstrează  că ei au  fost cei dintâi europeni care au  înţeles  că  prăbuşirea de la 1453  a cetăţii creştine Constantinopol  era complet ireversibilă.

Cetăţenii genovezi, implicaţi de Boucicaut în tensiuni  externe ale căror preţuri  depăşeau orice câştiguri comerciale,  îl  acceptă  pe mareşalul francez ca guvernator până la anul 1409. Nu se ştie valoarea împrumuturilor contractate chiar de Boucicaut la ‘Casa di San Giorgio’ pentru a-şi  purta bătăliile. Fiind luat  prizonier de către englezi la Azincourt  în 1415, Jean al II-lea  Boucicaut  moare după şase ani de  captivitate:  ştiindu-l implicat în lumea bancară  europeană, de asemenea ştiindu-l  cumpărător de manuscrise cu iluminuri, –un lux inutil, considerau pe atunci englezii–, ceruseră pentru Boucicaut o sumă imensă!  

Boucicaut a rămas cavalerul arhetipal în opinia multor cercetători ai culturii medievale. Mult înainte de bătălia de la Nicopole, Boucicaut fondase ordinul cavaleresc  ‘Zâna albă cu scutul verde’ – ‘Dame blanche à l’Écu vert’.    Numele ordinului cavaleresc reflectă credinţe populare ce dau forţă generatoare mitului Ioanei d’Arc. Fecioara despre care se povestea că în copilărie dansa în jurul ‘Arborelui zânelor’ –   ‘l’Arbre des Dames’,   lângă  ‘Pădurea de stejari’ – ‘Bois Chesnu’,  codru secular ce poate fi interpretat ca Scutul verde.  Aflăm  un cavaler din ordinul creat  de Boucicaut, anume pe seneşalul Bernard, guvernatorul  din Périgord,  luptând  alături de Ioana d’Arc în „războiul de o sută de ani”.

Titus Filipas

Trei jurnalişti Old Boys

Eu am văzut emisiunea TV specială, în direct, din 23 august 2007. Când lui Tudor Octavian i-a “scăpat porumbelul”  despre faptul că a fost martor ocular  la momentul zilei de 23 august 1989, moment doveditor că dictatorul Nicolae Ceauşescu nu mai deţinea puterea supremă  în România. Bineînţeles, ulterior acelei  dezvăluiri pe canalul Realitatea TV, ziaristul  Tudor Octavian a încercat să mai “dreagă busuiocul”.

Constat că este bizar comportamentul acestei triade de vechi jurnalişti :

(i)                 Tudor Octavian (se spunea că el conducea şi realiza de facto revista Flacăra a lui Adrian Păunescu, investit acolo direct de  Nicolae Ceauşescu, astfel indirect şi domnul Tudor Octavian avea foarte multă putere);(ii)                Cornel Nistorescu (a fost coleg cu Tudor Octavian la redactarea unui ziar studenţesc; Tudor Octavian povestea cu amuzament şi admiraţie despre Cornel Nistorescu cum şi-a bătut joc de un plutonier de miliţie absolut paşnic, care până la urmă s-a speriat de el, miliţianul acela avea simţul  corect că Nistorescu poseda  putere ori/şi  protecţie); (iii)              Ion Cristoiu (el şi Cornel Nistorescu au fundat ziarul Evenimentul Zilei care a creat atunci atmosfera publică lipsită complet de bun simţ din România, cei doi ziarişti Old Boys  poartă o responsabilitate imensă, cineva îmi spunea că ei au ascultat şi urmat doar un ordin). Apoi, eu personal sînt convins că Ion Cristoiu a jucat un rol în conspiraţia pentru “eutanasierea patriarhului Teoctist”. Cu 10 zile înaintea operaţiei patriarhului, ziaristul Ion Cristoiu   i-a luat un lung interviu acelui chirurg Sinescu, prezentat drept una dintre somităţile ştiinţei româneşti, şi în ce ditirambi!  Coincidenţe de genul acesta nu sunt chiar întâmplătoare.

Succesul iniţial înregistrat de  partidul PNG al patronului Gigi Becali s -a bazat pe  faptul că Partidul Noii Generaţii se prezenta publicului drept  necesară  mişcare de redresare morală în România de atunci, opusă categoric imoralităţii promovate de ziarul domnilor  Cornel Nistorescu  şi Ion Cristoiu.

Ulterior, este evident din care motive,  dar nu bănuiesc măcar la ordinele cui, domnul Cornel Nistorescu s -a simţit dator să îl atace dur pe politicianul Gigi Becali. Întreb, oare trebuiau puse  ghilimele la politician ?

Trebuie  să recunosc că unele dintre atacurile publice puse la cale împotriva “politicianului” Gigi Becali au fost extrem de inteligente.

Amintesc generarea canularului despre Împăratul Becali (sic!).

Citez aici dintr -un număr  mai vechi  al ziarului  bucureştean Ziua:

+ Gigi Becali îsi cauta stramosul împarat al Bizantului. Gigi Becali afirma ca este posibil sa se traga din familia unui fost împarat al Imperiului Bizantin, Fernando Becali, informeaza Rompres. „Este vorba despre un împarat al Imperiului Bizantin din anul 1413. Istoricii l-au descoperit si m-au informat despre acest lucru. Nu stiu, dar poate este posibil sa am o legatura cu el, asa ca i-am rugat pe istorici sa cerceteze”, a spus Becali.+

Realitatea bine documentată  este aceea că la anul 1413 puteau clama,  justificat, titlul de împărat al Bizanţului numai două personaje istorice perfect bizantine :

(a) Manuel al II-lea Paleologul, care domnea la Constantinopol;

(b) Manuel al III-lea Comnenul, domnind la Trebizonda (Trapezunt), acest împărat  a fost strămoşul Mariei de Mangop.

Nu există deci vreo nişă, la anul 1413 în dinastia Comnenilor (mai veche), ori în dinastia Paleologilor (mai nouă, dinastie de “uzurpatori”), unde ar putea fi eventual plasat un bizar, hilar,  ipotetic „împărat Becali”.

O cercetare mai atentă dezvăluie totuşi că ar putea exista o nişă istorică relativă pe intervalul 1413 – 1414.

Nu pentru titlul de „împărat al Bizanţului”, ci pentru acela de „voievod al Romaniei veneţiene”. Într -adevăr, datele arată prezenţa istorică reală a lui Michele Steno, doge al Veneţiei (adică voievod al Romaniei veneţiene, cu alţi termeni), de la 1400 la 1413, precum şi  prezenţa istorică a unui doge Tommaso Mocenigo, voievod al Romaniei veneţiene de la 1414 la 1423. Cu un hiatus istoric între ei.

Nu pot să nu admir inteligenţa inventatorilor canularului, probabil nişte „Old Boys” care scriau în presa studenţească românească dinainte de 1989. Cine dintre aceia care au supravieţuit avea interesul direct să monteze canularul prin care “politicianul” Gigi Becali a fost discreditat total ? Eu îl bănuiesc pe ziaristul Cornel Nistorescu, cel care avusese cu Gigi Becali un conflict televizat în “Miezul Problemei”, emisiunea domnului Mădălin Ionescu. Dar este numai o „ipoteză de lucru”, sper să nu fiu dat în judecată pentru aceasta. Şi lista „ipotezelor de lucru” rămâne deschisă pentru oricine.

Din care fragmente de presă a fost încopciat acel canular despre  “împăratul Becali”?

În ziarul Jurnalul Naţional http://www.jurnalul.ro/articol_62922/toreador_becali___vot_romanesc_la_localele_din_spania.html, am găsit mai întâi fragmentul: „Becali are multi sustinatori în Peninsula Iberica”, apoi fragmentul „Asociatia Românilor din Coslada si San Fernando”, printre care s – ar fi putut  găsi şi eventuali  susţinători ai partidului  PNG.

Titus Filipas

Isihasmul

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  „altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există „altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de „viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de „supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze „întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există „exagerare”,  nici cea mai mică doză de  „naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să „fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  „Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: „Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas