Despre ‘unduire’

Se constată şi se recunoaşte acum că există o fenomenologie a undelor culturale şi inovative cu diverse perioade.

Primul cugetător de la noi care surprinde această fenomenologie a fost filosoful Vasile Conta (1845 – 1882), un exponent al ideilor burgheziei româneşti radicale. În Teoria ondulaţiunii universale, Vasile Conta publica acele cugetări la anul 1877. Este o certitudine că exemplare ale tipăriturii ajungeau şi în Bucovina.

La Universitatea din Cernăuţi, înainte de primul război mondial, preda un tînăr profesor pe nume Joseph A. Schumpeter (1883-1950). Care va mai ţine cursuri magistrale de economie politică şi la alte universităţi prestigioase din Europa, înainte de a emigra pentru a înregistra apoteoza carierei lui academice la Harvard University. Acolo, Joseph A. Schumpeter impunea în ştiinţa economică  pozitivă sintagma ‘creative destruction’, adică distrugerea urmată de creaţie (dansul lui Shiva, dans “unduit”,  era o metaforă), precum şi teoria ondulaţiunii universale, pe care o va specula şi scriitorul anticipativ american Alvin Toffler în lucrarea The Third Wave.

Salut faptul că domnul Răzvan Codrescu, vezi

 http://www.romanialibera.ro/a122762/dueluri-care-nu-au-mai-avut-loc.html , focalizează spre  atenţia noastră lupta lui Dan Botta cu Lucian Blaga pentru prioritatea ideii de ‘unduire’. Eu trasez începutul la Conta. Dar probabil că el, Vasile Conta, se baza pe surse mai vechi ale ideii, despre care lansez ipoteza că este prezentă în spaţiul de civilizaţie a excelenţei din Romania Orientală cel puţin de pe vremea primului umanism bizantin.

Titus Filipas

Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Creşterea demografică în Oikumena de nord

Creşterea  demografică  a proto-românilor ce ară pământul cu plugul cel nou, supranumit şi ‘plugul thematic’,  va  genera  „masa critică” şi relativ omogenă  de protoromâni la nord de Dunăre,  şi pe istmul baltico-pontic. Pentru  secolele VII, VIII, IX, şi X , săpăturile arheologice arată  două  tipuri de populaţii şi de morminte pe istm: unele populaţii au lăsat morminte care conţin arme, alte populaţii au lăsat morminte cu unelte. Intuiţia lui Alexe Mateevici este totală. Chiar dacă nu argumentează, versul său exprimă cu  forţă de convingere copleşitoare:  „Limba noastră-i graiul pâinii”,. La noua Unire, aşa  va trebui să fie  ales Imnul.  Textul imnului ‘Deşteaptă-te române’  este invitaţie la  trezirea „naţiei române”  printr -o  gramatică generativă.   Pe istmul baltico-pontic avem „un orizont spaţial cu totul aparte”. Definit prin Doină. « În adevăr, doina, cu  rezonanţele ei, nu se înfăţişează ca un produs de-o transparenţă desăvîrşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice, sau al unui orizont spaţial cu totul aparte», afirma Lucian Blaga.  

Împrumutând din aceeaşi memorie veche, Nicolae Labiş scrie, într-un timp al kolhozului departe de a fi autarhic: „…se ară,/Se-nalţă gânduri, se sapă  fântânile,/ Se şuieră doinele de primăvară”. Extensia „pământului” se face  până la frontiera lingvistică  pe care „doina” românească difuzează în  „daina” lituaniană, o  graniţă determinată  mai curând de  concurenţa cerealelor: grâul roman şi secara varegă, şi de « răbdarea » lor diferită  la rigorile climei.  Şi eroul prozei eminesciene ‘Toma Nour în gheţurile siberiene’ călătoreşte aici, pe istmul baltico- pontic. Unde Toma Nour aude “calde doine de primăvară”.

Pâinea din secară  varegă  capătă  dreptul  de a se transforma în anaforă  abia   la  988. Când  un popă  roman, ori ‚bizantin’ cum îi numim cu  denotaţie negativă printr-un termen inventat de francezul Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), termen    fervent  popularizat de savantul englez Edward Gibbon, îl botează pe prinţul viking  Rus Vladimir cel Mare (980-1015). Atunci când Vladimir cel Mare al Kievului se căsătoreşte cu sora bazileului macedonean Vasile Bulgarohtonul, pentru a-şi ajuta cumnatul aflat  într-o criză de luptători de calitate,  Vladimir îi trimite la Constantinopol o gardă de 6000 de vikingi  în  soldă. Aşa s-a constituit Garda Varegă. Lăudată de Kira Ana Comnena pentru credinţa în luptă. Se vor înrola  multe generaţii de vikingi în Garda Varegă. Există  deci şi  explozia demografică varegă. Ce cauze ecologice au determinat apariţia acestei mase demografice de „oameni ai nordului” -vikingii ? Cred că  este vorba despre producţia agricolă  mare de secară  – o cereală  adecvată  climatului Scandinaviei. Secara  nu putea fi cultivată  decât cu plugul cel nou, care a călătorit spre Nord, într-o poveste lungă, ce se termină poate doar  atunci când Domnul Moldovei, Alexandru  cel Bun (1400 – 1432), se căsătoreşte cu o prinţesă lituaniană, sora  lui Vitold, Marele Duce.  Este  surprinzătoare, spun oamenii de specialitate,  asemănarea între graiul românesc şi graiul unor popoare  baltice de pe istmul baltico-pontic. Voievodul Litvaniei, ţară între Marea Baltica şi Marea Neagră, deci controlând şi vămuind comerţul între cele două mări, dispunând  astfel  de resurse mai mari,  ajută   pecuniar domnul Moldovei să  construiască atât biserica din Lujeni, cât  şi Cetatea Hotinului.  Întâlnim arhetipul cultural chemat „Spicul viu”, creat după 600 A.D. de daco-românii în tranziţie pe istmul baltico-pontic, într-o predică a Sfântului Ioan de Kronstadt. În Nord, grâul este înlocuit  natural de secară, ce are nevoie de căldură solară mai puţină pentru a creşte în spic. Primul rigă suedez al dinastiei Vasa întemeiată la 1523 fusese chiar numit  ‚Gustavus, Rex-Seciae’. Riga purta spice  de secară pe scutul heraldic.   Şi mai cred că numai plecând de la formula  :  „Gustav, regele-secară”,  poetul român Ion Barbu va fi inspirat să construiscă  sintagma : „Crypto, regele-ciupearcã”, prinsă în versul baladei  hiperboreene „Riga Crypto şi Lapona Enigel”.   Aici tema din ‘Toma Nour în gheţurile siberiene’ se întîlneşte cu tema din ‚Nunta Zamfirei’. Ele sunt văzute  prin Noua Obiectivitate, inhalată  de Dan Barbilian în anii  studenţiei  din Germania. ‘Die Neue Sachlichkeit’  era  o mişcare  de idei în arta plastică.   Dan Barbilian învăţase bine lecţia  de estetică a  sclipitorului Paul Zarifopol: Valorile dintr-o artă pot  fi transferate uneori fericit  şi în alte arte.  Există o dovadă indirectă  că,  odată cu plugul, este purtată  spre Nord şi memoria despre Dacia. Ştim aceasta de la un alt „dascăl”, diaconul Dudo sau  Dudonis (965-1043) de la mănăstirea Saint Quentin, Franţa. În anul 986, acest  „dascăl” a fost trimis de Albert I, conte de Vermandois, cu o misiune la curtea normandă. Unde domnea  absolutist Richard I, ducele Normandiei. Prin învăţătura şi spiritul său, diaconul Dudo lasă  o  amprentă de congenialitate  la curtea ducală normandă. Unde petrece – un fel de a spune–  câţiva ani buni. La  a doua misiune, „dascălul” Dudo  fu ceremonios  invitat  de  voievodul Richard I să scrie istoria normanzilor. Plecând de la începuturile lor ca „oameni ai nordului”.  Între 1015 şi 1030, Dudo scrie  Historia Normannorum sau Gesta Normannorum. Dudo consemnează că vikingul întemeietor,  Rollon sau Rolf (860-933),  care prin Tratatul de la  Saint Clair-sur-Epte din 911 AD primea de la regele Franţei Charles al III-lea cel Simplu dreptul  de aşezare într-un ţinut ce se va chema Normandia, venea dintr-o Dacia hiperboreană! Vorbind despre legătura dintre Dacia tradiţiei antice şi Dacia hiperboreană din Evul Mediu, la care se ajunge după 600 AD cu brazda plugului  tractat de boii înhămaţi la jug, mi se pare semnificativ faptul că în Europa occidentală  jugul pentru boi a intrat sub denumirea  de ‚jug suedez’.  

‘Saga regelui Sverrir’  înregistrează cum la 1195, împăratul Alexius III Anghelos Comnenul (numit aşa pentru că făcea şi el parte din familia mai extinsă a Comnenilor) trimitea  mesager rapid din Constantinopol  în Scandinavia, cerând să vină de urgenţă 1200 oameni  pentru a fi angajaţi  în garda varegă. Or, se putea  călători iute numai pe un drum   bine cunoscut, traversând istmul baltico-pontic. 

Titus Filipas

Realitate şi culturanaliză

Psihanaliza se referă la folosirea limbajului matern. În textul „Amintirilor din copilărie”, limbajul matern este la fel ca Sfânta Scriptură. Dincolo de Amintirile din copilărie, păşim pe tărâmul basmelor, care fac legătura cu trecutul, dar şi cu viitorul. Construind astfel continuitatea identităţii. Este recunoscută în general valoarea terapeutică a citirii poveştilor, egalând liniştea dobândită de împăratul Marcus Aurelius prin citirea filosofiei. Si numai rămânând înrădăcinaţi în propria noastră cultură românească, în tradiţie şi în basme, rămânem deschişi spiritual către lume. Mi se pare că basmele lui Ion Creangă: Povestea Porcului şi Harap Alb, transmit cel mai bine înţelegerea noastră emoţională despre alienare.

 

 

Psihanalistul  Jacques Lacan edifică Teoria alienării. Condensată  cel mai bine în metafora ‘lăcătuirii varege’, o reprezentare medievală care avea iniţial valoare magică. Apoi dogmatică. Transformată acum de  topologie în model matematic. Un model folosit uneori, după Lucian Blaga şi Ernst Cassirer, ca  metaforă mitopoetică. „Lăcătuirea varegă” a celor trei inele înlănţuite, –sau ‘nodul topologic Borromean’ atunci când  denumim modelul matematic–, a fost împrumutată de creştini ca logotip al Unităţii prezente în Sfânta Treime : Unitas Trinitate  şi Trinitas Unitate, cum găsim scris şi desenat într-un manuscris din secolul XIII, păstrat la mănăstirea din Chartres.

 

 

Ideea creştină că « Omul este construit după chipul Domnului» înseamnă, la Jacques Lacan, faptul că inteligenţa omului este instrumentul pentru adaptarea la lume numai pentru că, în complexitatea ei de sorginte divină,  ea este aidoma lăcătuirii varege a inelelor topologice chemate „Realul”, „Imaginarul”, „Simbolicul”.   Aici ne aflăm la celălalt capăt de gamă pentru reprezentarea ideilor. Primul capăt este discursivitatea narativă (‚narrative reasoning’). Ea este prezentă, de pildă, în doctrina despre Trinitate a filosofilor teologi cappadocieni.

 

Nici unul dintre inelele  lui Lacan în acest model matematic al inteligenţei Omului n-ar putea exista fără celălalt. Forfecarea ‚simbolicului’ şi/sau ‚imaginarului’ conduce necesarmente la prăbuşirea « realităţii » pentru individ. Simbolicul, Imaginarul şi reprezentarea Realului conţin identitatea şi continuitatea Eului. Iar teoria unui Ego solipsist este incoerentă tocmai pentru că individul uman capătă “un Ego” doar când construieşte o imagine coerentă despre realitate.

 

 

Primele înregistrări ale potenţialului de înstrăinare sunt poate “Amintirile din copilărie”. Psihanaliştii citesc “Amintirile” pentru fiece caz clinic, raşchetând memoria individului în decubit. Dar studiile lui Jacques Lacan sunt mai curând o culturanaliză, decât o psihanaliză.

 

 

Când începe Culturanaliza la români? Probabil că odată cu prelegerile din 1926 ale lui Nae Ionescu. Pe data de 12 februarie, metafizicianul Nae Ionescu le spunea ceremonios studenţilor săi: „Vă aduceţi, desigur, aminte  Psihologia de Găvănescul”. Fireşte, nu era cea mai fericită alegere. „Psihologia lui Găvănescul” a introdus o mare eroare în cultura română: Interpretarea empirismului Locke-an ca “realitate directă”. Altminteri, prelegerile lui Nae Ionescu au fost de o calitate intelectuală excepţională, neegalată până acum în cultura română.

 

Către sfârşitul primăverii anului 1926, filosoful Nae Ionescu ţinea o prelegere lămuritoare despre realitate studenţilor Universităţii din Bucureşti. Prelegerea lui Nae Ionescu stârneşte entuziasmul unei generaţii noi. Acea prelegere “kantiană” privind constituţia realităţii a format un Ego naţional într-o naţiune rămasă practic fără învăţători – morţi luptând în primul război mondial. Ideile din prelegere descend fără condescendenţă în cultura română, influenţând mai ales „dăscălimea” tînără, ce îşi va construi altfel lecţiile. A fost un exemplu superb de „top-down approach”, de abordare conceptuală descendentă ce ar trebui reînvăţată de naţiunea noastră, căci numai aşa poate fi continuat un Ego naţional românesc.

 

Să mai observ că mijloacele ideologice, deviante pentru că non-epistemologice, folosite azi pentru a combate arhetipurile culturale dezvăluite în acea prelegere a marelui Nae Ionescu, o prelegere bazată pe epistemologia intelectualistă, sunt tendenţioase şi lamentabile. Există, fără îndoială, o participare la construirea Spiritului prin racordarea lecţiei de realitate Ex Cathedra în Limba Română cu nenumăratele abordări conceptuale ascendente. Prin acea racordare, manifestată ca Mişcare Naţională, prelegerile lui Nae Ionescu au fost punct pivotal în discursul verbal românesc. Care începe să construiască liber şi deliberat ‚reprezentări ontologice’ depăşind frontiera copilărească a limbajului matern. După cum caută, pe aiurea, reprezentări ontologice alternative pentru căile realităţii. Acest îndemn îl trimite pe Mircea Eliade în India.

 

 

În filosofia hindică, felul în care fiecare individ uman desluşeşte calea de cauzalitate se cheamă Karma*. Pentru gândirea „omului comun”, cum spune poetul Labiş, calea de cauzalitate nedesluşită se cheamă „Destin”. Constatam surprins, că în secolul XX, înainte de venirea comuniştilor internaţionalişti la putere în România, chiar şi elitele ţărăneşti de la noi se interesau de asemenea probleme. Când venea faza comunismului naţionalist şi cenzura se relaxa, cumpăram într-un anticariat din Craiova lucrarea intitulată „Karma, sau lumina pe cărare”, publicată de o editură sătească din Oltenia. Deci nu doar Mircea Eliade se arăta interesat de filosofia hindică. După 1989, când eram “de permanenţă” la sediul Alianţei Civice din Craiova, a sosit un fost ţăran chiabur, care fusese în tinereţe chiar patronul acelei edituri. L-am întrebat mirat: “Domnule, cum îţi plăteai autorii?”. “Nu-i plăteam deloc”, mi a răspuns. “Erau studenţi legionari, care scriau numai din dragoste pentru ţară. Carol al II-lea i-a împuşcat pe toţi”. Colegii mei de atunci din Alianţa Civică m-au convins pe moment că acele cărţi erau fără valoare. Am învăţat ulterior mai multe despre filosofia hindică. În budism, căutarea şi găsirea realităţii se face pe aşa-numita „potecă octuplă”. Inspirat de gândirea indiană, chiar şi fizicianul american Murray Gell-Mann îşi numise metodologia lui teoretică de aflare a unei noi particule elementare: „Calea octuplă”. Şi prezicea găsirea particulei omega-minus. Descoperirea experimentală, după numai trei ani, confirmă faptul că Murray Gell-Mann, el însuşi un intelectual fără vreun fler pentru fizică, şi mai ales pentru fizica experimentală, identificase bizantin-cărturăreşte o cale a realităţii.

 

 

Vedem după acea salutară şi decisivă intervenţie a metafizicii în cultura română, nu într-o publicaţie ezoterică şi editată cu tiraj homeopatic sau confidenţial, ci prin discursul public în Academia gândirii tinere, o evoluţie uriaşă în folosirea Limbii Române. Chiar şi celebra întrebare din Moromeţii lui Marin Preda: „Pe ce te bazezi?”, decurge din acea prelegere despre realitate şi cauzalitate a lui Nae Ionescu, transformată prin prisma „dăscălimii” române, transmisă de la profesori şi învăţători, la elevi. Fratele mai mic al lui Marin Preda aude întrebarea la şcoală, îi prinde repede greutatea şi o repetă, chiar şi în mediul stressant de acasă, folosind-o, poate, ca armă de apărare împotriva celorlalţi fraţi.

 

Marin Preda aude mostra de Limba Română perfectă în acea abordare conceptuală ascendentă din întrebarea mezinului. Marin Preda încastrează interogarea ca piatră de boltă în textul celebru printre români, un text care atinge şi universalitatea prin abordarea bottom -up. Dar ea este de fapt o expresie creată de noua „dăscălime română”.

 

 

Găsim prin litere punţi neaşteptate. Pentru Marin Preda, mediul prea puţin intelectual de acasă era controlat de „oaia Bisisica”. În romanul Zuleika Dobson, nume şi caracter de femeie fatală, Sir Max Beerbohm (1872-1956), fostul dandy de Oxford, are viziunea terifiantă a unor nenumărate Bisisica bipede şi antropoide : „You cannot make a man by standing a sheep on its hind-legs. But by standing a flock of sheep in that position you can make a crowd of men.” Se cheamă această mulţime de oameni „societatea civilă” construită fără metafizica lui Nae Ionescu, şi fără înţelegerea realităţii prin reflexie urmată de construirea discursului de cauzalitate ?

*Vezi şi articolele despre cauzalitate (http://en.wikipedia.org/wiki/Causality) şi Karma (http://en.wikipedia.org/wiki/Karma) în Wikipedia de limba engleză.

Titus Filipas

Tablatura metafizică

În articolul său despre Étymologie din Enciclopedia franceză, un  articol inspirat de lectura lui Bonnot de Condillac şi Moreau de Maupertuis,  Anne-Robert-Jacques Turgot afirmă ceva care ne interesează foarte mult, chiar şi acum, deşi este limpede că, datorită vicisitudinilor Istoriei, naţiunea noastră îl citeşte pe Turgot doar cu o foarte,  foarte   mare întârziere  : „În  propăşirea spirituală a omenirii, toate naţiunile pleacă de la acelaşi punct, şi merg către aceeaşi ţintă, urmând mai mult ori mai puţin acelaşi itinerar în Sfera Valorilor, dar în ritmuri proprii şi  diferite. Unele naţiuni întârzie poate prea mult pe acest drum,  după cum  altele avansează  poate prea  repede.  Limbajul unei  naţiuni este într-un foarte mare grad o proiecţie a ideilor asimilate de acea naţiune. Starea limbajului unei naţiuni  este măsura integrală a progresului acelei naţiuni. Şi întrucât limbajul este un  agregat  al  ideilor îmbrăţişate de un popor, el constituie bogăţia culturală quintesenţială pentru  acel  popor.”  Ideile dintru început ale textului lui Turgot seamănă cu ideile exprimate la începutul aceluiaşi veac XVIII de cărturarul nostru Dimitrie Cantemir. Mergând pe linia de gândire instituită de filosoful şi pedagogul Condillac în „L’Essai sur l’origine des connaissances humaines” (1746), şi de  savantul Pierre Moreau de Maupertuis în „Réflexions philosophiques sur l’origine des langues et la signification des mots” (1748),   Anne Jacques Robert Turgot releva o dinamică a metaforelor care evoluează într-un sistem de comunicare socială pe care îl denumeşte „tablature”- „tablatura”. În sensul cel mai general dat cu putinţă cuvântului, „tablatura” este un sistem special de notaţie muzicală, asupra ideii în sine va fi lucrat la începutul aceluiaşi veac Dimitrie Cantemir în cartea lui  muzicală  despre ‘tablatură’,   scrisă  în rezonanţă  sufită. Dar „tablatura” este şi un model pentru principiul identităţii din logică şi pentru Inteligenţa Artificială.  Condillac spusese că limbajul şi gândirea „împărtăşită”  evoluează împreună, şi adăuga că limbajul care marchează ideile „împărtăşite”  pleacă de la strigătele guturale proferate de omul primitiv. Maupertuis foloseşte ideea că notaţiile de gen „tablature” pentru instrumentele cu strune, notaţii relevate de Dimitrie Cantemir în tratatul său de muzică turcă, mergând în siajul abordării sufite a muzicii, care acordă fiecărei note o stare sufletească, sunt marcajele esenţiale ce realizează  corespondenţa cu lumea ideilor. Mult mai târziu, în secolul XX, filosoful român Lucian Blaga va înscrie pe această dinamică a metaforelor, adică pe „tablatura metafizică” propusă de Cantemir şi Turgot, analogia şi  metafora  „spaţiului  mioritic” drept  semnul  distinctiv pentru civilizaţia românească. Iar Jacques Derrida va reţine din  tot  complexul sufit – semiotic chemat „tablature”,  sistemul de semne care certifică veridicul –corespondent al Adevărului–,  fiece semn de veridicitate fiind  „signatura – la signature”,  influenţa secolului enciclopediştilor, a secolului XVIII, a lui Dimitrie Cantemir, în crearea conotaţiei filosofice pentru  acest cuvânt,  după cel de a doilea război mondial !, fiind evidentă.Titus Filipas