Posts Tagged ‘Limba Română perfectă’

Perfectă definiţie negativă

august 22, 2008

Foarte pozitiv mesajul de pe blogul Doamnei Roxana Iordache, DON’T BE AFRAID TO CARE!, http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/08/20/dont-be-afraid-to-care-sau-rostul-unui-blog/ . „Se dedică vizitatorilor mei, cu precădere celor care postează comentarii, cu mulţumiri pentru implicarea deopotrivă pasională şi raţională, şi pentru nivelul elevat al dezbaterilor.[…] Profit de ocazie pentru a vă întreba, mai ales că mulţi dintre voi aveţi şi blogurile voastre, care credeţi că este rostul unui blog. În general şi în particular.”

Scrierea pe blogosfera de limba română, la fel ca orice scriitură românească, devine posibilă datorită Gramaticii de la Sibiu din 1828.  @blogideologic. Gramatica lui Heliade, începătoare şi înduioşătoare. Cică,  despre genuri: “bărbătesc, femeiesc şi dă nici unul”.

“bărbătesc, femeiesc şi dă nici unul”. Da, este o perfectă definiţie negativă.  În secolul XIX, gramatica românească instituţionalizată  pleacă în fapt şi în fond de la „gramaticile filosofice” ale lui Condillac şi de Tracy. Culturnicii noştri oficiali si criticii lor de serviciu au refuzat constant să recunoască  faptul că Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Rădulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. De vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, descoperim că  Eliade Rădulescu era conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română.

@ blogideologic. Contribuţia lui Heliade a fost crucială.

Creaţia maximă a secolului XIX românesc ? Nu „Independenţa naţională”, loc de „pupat toţi” –  autohtoni şi carpetbaggers–, sub supraveghere internaţionalistă, ci Limba Română perfectă! Recunoaşterea acestei performanţe absolute a excelenţei româneşti  o vedem întreprinsă de Constantin Rădulescu -Motru la anul 1904, atunci când el subliniază  repetitiv importanţa principiului identităţii din logică în cultura română. Nici acum nu dăm importanţă constatării acestui fapt : Limba Română este capabilă  a susţine reprezentări  ontologice, în principiu chiar toate reprezentările necesare pentru a deschide înţelegerii noastre întreaga realitate a lumii! Ne reamintim bine că în lipsa unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta „zeroului” seamănă cu litera J mare, iar în cultura populară de azi legea marchează trecerea de la „excepţional”, la „exponenţial”, acestea fiind categorii, termeni consideraţi  prin prisma experienţei ontice), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor! Graficul „marelui J” se întâlneşte şi în ecologie, acolo descrie analitic dezvoltarea şi  creşterea populaţiilor pe arealul  oferit de o insulă vulcanică proaspăt născută dintr-un ocean, ori la adoptarea unei tehnologii mai eficiente  în agricultură, de pildă plugul cu bârsă  şi cormană, ori „plugul mare”, cum este consemnat în folclorul nostru.

Pentru ecologia populaţiei noi de cărţi  româneşti, evenimentul ridicării tectonice a Noului Umanism Oriental din marea de ignoranţă  revărsată de invaziile genericului „Pazvante” s-a  produs la anul 1828. Începând de aici, în tot secolul XIX, geniul românesc se manifestă în primul rând ca  o generativitate gramaticală. Şi Eliade chiar nutrea  sincer speranţa devenirii cantităţii  literelor româneşti întru calitate. După gramatica lui Ioan Eliade Rădulescu de la anul 1828, va fi utilizată la mare intensitate  ‚paradigma maşinii’ în scriitura românească.

Am tradus aici prin sintagma „paradigma maşinii”,  aceeaşi idee care în engleza americană se exprimă acum mai frecvent prin mijlocirea sintagmei „nuts and bolts” (instrumentalism logic). De  la 1828 şi până la 1848 urmează două decenii culturale româneşti sub biciuirea îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” Era poate o publicitate involuntară  şi la „condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, inventat de  Petrache Poenaru (1799-1875),  colegul lui Eliade la  ‘şcoala grecească’. „Chimera noastră era limba românului  şi traiul  lui într-o viaţă  potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va povesti mai târziu Eliade Rădulescu în „Echilibru între antiteze”.

Titus Filipas