Recordul steagului naţional

Să comentez ceva despre recordul steagului naţional consemnat în Guinness Book. Înălţarea steagului naţional din 27 mai 2013 era desemnată să coincidă în crug de an cu 27 mai 1600, amintind Unirea principatelor neolatine din Romania Orientală proclamată de Mihai Viteazu în marele proiect european Romania Neoacquistica. Finanţarea pentru acest proiect venea de la Patriarhul Apusului. Pentru ce a fost aleasă de Voievodul Mihai data lunară de „27 mai” ? Reamintesc aici fraza atribuită foarte şcolitei principese „bizantine” Martha Bibescu : “Căderea cetăţii Constantinopol este o durere personală ce parcă ni s-a întâmplat săptămâna trecută”. Căderea cetăţii Constantinopol s-a întâmplat pe 29 mai 1453. Mihai Viteazu fusese angajat de Patriarhul Apusului pentru a recuceri Stambulul şi a-l transforma iar în Nova Roma, capitală a Bisericii Universale. Nicolae Iorga îl blamează pe Mihai Viteazu pentru neîmplinirea aceasta. Militar perfect, Viteazul analizează şi se înspăimântă de imensitatea sarcinii logistice ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”, pentru întreţinerea oraşului. Chiar seneşalii de Romania, toţi latini, îşi dovediseră după anul 1204 incompetenţa administrativă la Constantinopol. Din cauza aceasta, la 27 mai 1600 Mihai Viteazu anunţă un Latium Novum, în loc de Nova Roma eliberată. Dar a fost o idee genială a lui Mihai Gâdea să o roage pe celebra cântăreaţă de operă Angela Gheorghiu să interpreteze, pe 27 mai 2013, imnul „Deşteaptă-te, române!”. Care nu este o „aiureală şcolită”, aşa cum afirmă domnul Mădălin Voicu. Se ştie că imediat după 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice, cântecul „Deşteaptă-te, române!” a fost interzis, intonarea sau fredonarea lui fiind pedepsite cu ani grei de închisoare. Muzica imnului este religioasă şi veche (cântecul medieval se chema Din sânul maicii mele), cu autor necunoscut. Versurile şi aranjamentul imnului modern „Deşteaptă-te, române!” aparţin lui Andrei Mureşanu (1816 – 1863). Morala îndemnului pare numai fiziologică. Spiritualitatea transpare din parcurgerea integrală a strofei: “Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/În care te-adânciră barbarii de tirani!/Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!” Sublimul „acum ori niciodată” este prezent şi în paeonul luptelor de la Marathon şi Salamina. Imnul „Deşteaptă-te, române!” mai este supranumit „Marseilleza românească”. Să explicăm semnificaţia versului : „Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină”. Este cunoscută doctrina lui Barbu Catargiu (1862 – 1862) despre inexistenţa feudalismului de tip vest-european în România. Mi se pare că aceasta a fost o contribuţie majoră în dezvoltarea ideologiei naţionalismului românesc. Aristocraţia franceză, conducătoarea pe 1000 de ani a Occidentului European, se forma după victoria de la Poitiers (anul Domnului 732) împotriva arabilor. Nu putem să căutăm, pentru că nu putem să găsim, afirmă ideologul conservator Barbu Catargiu, nimic similar în istoria noastră. Ungurii, care veneau de foarte departe, pentru a supravieţui între două imperii, Romania şi Sfântul Imperiu Roman, se integrează în paradigma occidentală şi creează aristocraţia exact în tiparul francez de la Poitiers. Din acest motiv, vesticii îi vor adopta pe maghiari, cu nenumărate încuscriri regale. Însă latinii orientali, care sunt nişte autohtoni „socii”-alizaţi de fapt, recunoscuţi ca atare prin sintagma-sigiliu Nova Roma de la 381 AD, respectă ierarhia bisericească ortodoxă şi o consideră forţa conducătoare, similară aristocraţiei occidentale numai în acest rol de conducere unanim recunoscut. „Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină” scria poetul Andrei Mureşan, surprinzând acest adevăr istoric. Putem înţelege acum, pe baza principiului Barbu Catargiu, de ce sunt respinşi atât de categoric neoprotestanţii, atunci când ei vin să facă prozeliţi într-o zonă populată de români ortodocşi. Mai amintim că Sfântul Nicodim de la Tismana venea în Ţara Românească pentru a propovădui isihasmul lui Grigore Palamas (supranumit „cel de al patrulea Sfânt Ierarh”). În supranume vedem teza lui Giambattista Vico despre „corsi e ricorsi storici”. Ne limităm, profund nemulţumiţi, să amintim doar numele primilor doi Sfinţi Părinţi Ierarhi ai Bisericii universaliste (ecumenice). Însă citarea numelui celui de al treilea Sfânt Părinte Ierarh este acum intens prohibită, ea fiind considerată „nepoliticeşte corectă”. Sfântul Părinte Ierarh Vasile cel Mare şi Sfântul Părinte Ierarh Grigore Teologul sunt asociaţi cu binomul de moarte a vechii conduceri politice din Romania Orientală (la 378 AD, în bătălia de la Adrianopole cu Vizigoţii), şi naştere a noii conduceri politice fundamentaliste (la 381 AD) din Romania Orientală. „Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.”
Titus Filipas

Specificitatea Revoluţiei de la 1848

Vezi la adresele URL http://www.romanialibera.ro/a156931/mark-gitenstein-propus-ambasador-al-sua-pentru-romania-are-origini-romanesti.html şi http://www.romanialibera.ro/a156992/mama-facea-campanie-electorala-din-trasura.html , mărturii ale unor evrei privind relaţiile dintre  români şi evrei în perioada interbelică. Nici vorbă despre despre anti-semitism românesc în perioada interbelică ! De fapt, abia după instalarea regimului Petru Groza apare o provocare a membrilor PCdR,  alogeni în absoluta lor majoritate, împotriva românilor. La Craiova, repet, la Craiova!, era  instalat ostentativ un prefect comunist evreu ! Ce vroiau ei să demonstreze cu asta ? Iar despre Caracal, o veche aşezare aflată pe Via Alutana,  repet, despre Caracal, capitala Romanaţilor, un nume de judeţ care demonstra că  Romanaţii făceau parte din Latium Novum, că numele  Romanaţii apăruse înainte de Anul Domnului 381, se creează mitul urban că acolo s-ar fi răsturnat “carul cu proşti”. Şi activiştii alogeni veniţi de la Bucureşti, activişti ai noului partid ajuns la putere în România, arătau foarte precis chiar şi locul unde se răsturnase “carul cu proşti” în Caracal. Era de fapt locul pe unde intraseră la anul 1848 revoluţionarii care citiseră pe româneşte Proclamaţia de la Câmpia Islaz. Revoluţionarii români urmaseră şi ei anticul traseu Via Alutana. Aici se vede specificitatea Revoluţiei de la 1848 pentru români, în corul de “universalitate masonică” al  revoluţiilor europene  de la 1848. Via Alutana leagă Transilvania de podul construit de împăratul Constantin cel Mare peste Dunăre. Traseul drumurilor romane ducea mai departe, spre Nova Roma, sintagmă-sigiliu afirmată la Conciliul din  381 AD de la Constantinopol. Revoluţionarul Popa Şapcă a jucat un rol capital în Proclamaţia de la Câmpia Islaz. Însă revoluţionarul Popa Şapcă venea din acel sat din  bordeie de la Celei unde locuiau urmaşii paznicilor podului construit de  Constantin cel Mare. Când revoluţia românească începea şi în Transilvania, acolo se strigă : “Noi vrem să ne unim cu Ţara!”. Dovada că exista o conştiinţă despre “naţionalitatea românească”, despre “sufletul românesc”. Era produsul unei construcţii juridice romane perfecte, o construcţie juridică intergeneraţională, elaborată pe parcursul primelor două secole după naşterea Domnului, şi finalizată prin Constituţia Antoniniană de la 212 AD. Istoriografii de la Oxford University consideră că solida jurisdicţie romană reuşea să transforme, de la 212 AD până la 285 AD, Imperiul Roman în Romania.  

Titus Filipas

Memoria/Pamiati

Să nu uităm drepturile noastre istorice. Rusia nu are vreun drept legitim la titlul de ‘A treia Roma’, aşa cum afirmă acum mulţi dintre ‘marii’ ziarişti români acţionând în spiritul organizaţiei ruseşti Pamiati. Nu există ‘A treia Roma’, nici măcar ca un mit ! Există, dovedit, numai sintagma-sigiliu Nova Roma, creată  de un think tank creştin la anul Domnului 381. Prin ea se recunoştea, implicit, că se crease un Latium Novum în Peninsula Balcanică prin ‘socii’- alizarea traco-daco-moesilor şi ilirilor. Rusiile apar abia  în veacul VIII. Între Nova Roma şi Rusii există vid absolut! Intellighentsia rusă de azi încearcă să construiască o punte de legitimitate ilogică pentru Rusia între secolul IV şi secolul VIII. Este păcat că istoricii români se pierd  în jalnica ideologie cumanistă, în loc de a juca inteligent  simbolistica sigiliului Nova Roma!

Titus Filipas

Romania Neoacquistica

Karl Marx citea în Biblioteca din British Museum, care alături de universităţile Oxford şi Cambridge constituiau triada supremă de surse intelectuale din Anglia. Cărţile lui Karl Marx erau extrem de bine documentate şi construite. Apoi, el cita copios din Destutt de Tracy, adică din aceleaşi texte care formaseră şi gândirea ‘pruncilor români’ Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru. Ar fi necesară o discuţie specială a scrierilor  lui Marx despre români. În atmosfera aceea intelectualistă de excepţie a vremii când studia Karl Marx, se reluase  abordarea istoriei în demersul dacoman-protocronist iniţiat de  John Locke şi de  sir Isaac Newton într-un celebru dialog epistolar. În acord cu sir Isaac Newton,  împăraţii romani care cuceriseră provincia  Dacia  Felix  întruchipau călăreţii Apocalipsului.  Mai mult, seriosul Isaac Newton  începea  numărătoarea anilor  până la Sfârşitul lumii de la luptele lui Domitian cu Decebal!  Dar pe vremea lui Karl Marx, –cum este la Oxford University şi în prezent–, debutul  convenţional pentru lumea  modernă este fixat la 285AD, anul când Diocletian împarte imperiul în Romania Occidentală şi Romania Orientală.

Rusofobia din prima tinereţe a lui Karl Marx  a fost  augmentată prin achiziţionarea acestei informaţii. Dreptul autoasumat al Rusiei de a prelua moştenirea Nova Roma de fapt nu exista! În scrierile lui Marx despre români se analizează conflictul dintre ruşii nedemni şi mincinoşi, şi neolatinii demni şi greu persecutaţi din Romania Orientală.

Neolatinii din Latium Novum provin din „socii” – alizarea ilirilor şi a traco – daco – moesilor. Unul dintre aceştia, călugărul Ieronim, scrise Vulgata*. Lăudată  peste mileniu de savantul Roger Bacon. Adoptată ca text constituţional fundamental pentru Romania Neoacquistica, sinteza vechilor Romanii. 

Titus Filipas

*Vulgata lui Ieronim poate fi considerată şi un text de literatură stră-română. Cel puţin acesta este punctul de vedere al protocronismului.

Brazda lui Novac

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas

Metanarativul ‘poporului ales’

Vikingii  creştinaţi se considerau ‘poporul ales’. Exact  în tradiţia vetero-testamentară  a termenului. Altminteri este imposibil de stabilit, la modul ştiinţific serios, vreo documentare genetică pentru ‘poporul ales’ pe acest pământ. Astfel, tot în tradiţia vetero-testamentară, în evoluţia culturală a lui  Ioan Eliade Rădulescu întâlnim bizareria abdicării  de la ideologia primară, şi îmbrăţişarea  ideologiei  secundare  iudeo-creştine. În treacăt fie spus, această ideologie inventată după 1800 AD nu este nici hieratică, nici eroică. Este ideologie vulgară în  taxonomia lui Vico. Ideologia iudeo- creştină se manifestă folosind o panoplie de mijloace, de la cele subliminale la acelea făţiş agresive, pentru a induce în capetele noastre ideea de „progres” al cărui  motor ar fi ‘poporul ales’. Înşurubată ideologic în creier, ideea acestui  „progres” ucide dorinţa Omului. Ucide elanul Omului natural de a câştiga dreptul de folosire a timpului.

Un  pasaj enigmatic din  „Biblicele”  lui Ioan Eliade Rădulescu se referă la faptul că Ţara Românească  fu întemeiată  la fel ca Israelul Vechiului Testament! „Radul Negru”, cum îl numea Heliad pe cel dintâi Basarab, ar fi împărţit Ţara Românească   în douăsprezece  judeţe. Ei, da!,  aceasta după modelul celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Fiecare judeţ românesc însemnând un „trib românesc”: „Radul Negru fu nevoit a constitui pe Români ca pe Israel.” Cel mai notoriu dintre „triburile româneşti” ale Noului Israel (Ţara Românească)  aflându – se în  judeţul chemat Romanaţi. Este plauzibil că această denumire precede actul de la 381 AD  pentru Nova Roma, şi constituie una dintre justificările  bottom -up, conceptual ascendente, pentru acel act. În   Oikumena orientală din  veacul IV s-a produs marele punct de turnură în istoria creştină, când „timpul liniar”  propus de iudaism se rupe. Dacă Lenin numea reforma lui Solon din Atena cu termenul înşelător şi pompos „revoluţie”, –deşi era doar implementarea renaşterii saitice în Europa  oraşului grecesc–, putem numi „revoluţie” şi fenomenul de ‘socii’- alizare a traco- daco –moesilor. Tranziţia aceasta îi transformă în ‚pastores romanorum’, analogul unor ‚socii’ romanizaţi, vorbind vernaculara neolatină incipientă  din Romania orientală. Fenomenul  ‚socii’-alizării traco- daco – moesilor  este unanim recunoscut de cugetarea creştină ortodoxă  la conciliul   din  381 AD, prin folosirea apelativului  Nova Roma pentru Constantinopol. Fu,  acela,  primul act protocronist.  Termenul Nova Roma era produsul reflecţiilor  de grup,  al unui ‘think tank’  creştin oriental condus de Ierarhi. În subsidiar,  prin statuarea despre Nova Roma se recunoaştea  că există şi un Latium Novum. Există nenumărate dovezi lingvistice ale existenţei acestui Latium Novum, conservate  în denumirile geografice din peninsula balcanică. În arealul nord- dunărean, cea mai puternică dovadă lingvistică o constituie existenţa teritoriului chemat Romanaţi.

Mihail Sadoveanu  continua  în Moldova Muşatină  abordarea lui Ioan Eliade Rădulescu pentru Noul Israel, întru sublinierea spiritului  vetero-testamentar din cultura noastră. Anume intensificarea sentimentului  de popor ales,  pentru care Dumnezeu  lăsă drepturile şi darurile firii. Opera lui Mihail Sadoveanu  este înjosită acum de critici,  tocmai din raţiunea negării   credinţei  în drepturile noastre naturale. Înjosit este şi Mihai Eminescu: Poetul a fost neînduplecat luptător pentru  drepturile noastre.  Genealogii săi, chiar  şi  Petre Ţuţea,  afirmă că Mihai Eminescu avea în vine sânge de vareg. De aici nemăsuratul orgoliu ce îl caracteriza pe Mihai Eminescu, şi credinţa că aparţine poporului ales. Care în litera lui, continuând ideologia lui Heliad, era poporul român. Aceasta este altă semnificaţie ascunsă în Epigonii.

Se spune că pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, singurul serviciu de spionaj străin care acţiona în România era K.G.B.- ul. Nu este adevărat.  Exista un serviciu de spionaj străin ce răspândea zvonul că Romanaţii erau un judeţ fondat de veterani din  Legiunea Iudaica. Taică- meu, ceferist de clasa I,  călătorea zilnic cu trenul   în interesul serviciului şi era stupefiat  de apariţia zvonului acesta!  De aici este doar un pas pentru a pretinde că Oltenia nu aparţine României.  Un alogen precum intelectualul Constantin Dobrogeanu-Gherea aserta în secolul XIX că strămoşii lui mai îndepărtaţi sunt îngropaţi în Oltenia! De altminteri, chiar în anul 2006, am privit pe canalul de televiziune Realitatea TV o confruntare între Emil Hurezeanu şi Cristian Tudor Popescu, în care la afirmaţia lui C.T.P. că strămoşii săi erau olteni, Emil Hurezeanu exclamă: „A! Deci proveneau din Legiunea Iudaica!” De fapt nu a existat  vreo Legiune Iudaica printre legiunile romane, nu are vreun sens să perpetuăm minciuna aceasta cu un caracter evident defetist.

« Nu sunteţi poporul Domnului iubit? », supralicita şi Dimitrie Bolintineanu ideea vetero-testamentară la noi. Mi se pare suspectă  şi derizorie,  la oricine,   încercarea de a câştiga identitate respectabilă  în lumea  modernă   prin mijlocirea ideologiei  secundare  iudeo-creştine.  Interpretarea Vechiului Testament  poate produce derive. Orice neam  care se auto-apreciază a fi ‘popor ales’: normanzii Regatului celor două Sicilii, varegii Rus, alte populaţii ce speculează metanarativul acum, consideră că bogăţiile lumii le-au fost hărăzite prin  justiţie distributivă  divină.

Titus Filipas

Actualitatea lui Ioan Cassian

Există în psihologia omului, –definit ca „animal social”–, o componentă etologică: omul este un „animal”,  precum şi o componentă culturală. Prin cultură  înţelegem, într- o  primă zicere sau abordare a explicaţiei,  un sistem de valori, simboluri, credinţe. Scrierile lui Ioan Cassian spun ceva important despre componenta etologică a firii umane universale. Cassian susţine că deşi omul este prin natura lui păcătos, totuşi  ceva etic bun subzistă  în firea lui. Deşi pogorârea graţiei divine produce o imediată salvare a sufletului, convertirea omului poate de asemenea începe prin exerciţiul voinţei lui. Aceasta pentru că, subliniază Cassian, Bunul Dumnezeu va acorda mereu graţia  celui care este în căutarea ei. Chiar şi celui care nu cere, uneori. Aici Ioan Cassian îl contrazice pe Sfântul Augustin  (354-430),  creştinul berber care sublinia greutatea absolută a Păcatului Originar căzut  peste  sufletul omului. Conciliul de la Orange (din 529 AD) îi va da dreptate Sfântului Augustin.  Abia în secolul XIX  este restaurată dreptatea (despre  natura  psihologică a omului universal)  afirmaţiilor lui Ioan Cassian. Se mai poate adăuga  de noi că  aproape tot romanul francez al veacului XIX este influenţat de această psihologie a omului real, subliniată prima oară de scriitorul creştin Ioan Cassian. Iar în secolul XX, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele religioase  vechi  dar frumoase, scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de   Ioan Cassian.

Scriitorul  călugăr „scit” (daco-român) de limbă latină  Ioan Cassian,  ori pe latineşte      Joannes Eremita Cassianus, s -a născut  cândva în jurul Anului Domnului 360, –dar poate chiar exact la 360 AD–,  într- o localitate aflată pe drumul roman chemat Via Traiana Nova. Acum, nu este mai puţin adevărat că bunul nostru împărat Traian a fost  un  harnic constructor  de noi căi romane. Ele chemându- se, alternativ, fie Via Nova Traiana, fie Via Traiana Nova. Imperatorul spaniol este remarcabil pentru lipsa lui de imaginaţie,  din cauza aceasta nu s- a păstrat cartea lui tratând despre războiul dacic  (plictisitorul  text intitulat „De bello Dacico”). Dar pentru acel  latin  Cassianus de ‚natione Scytha’,  adică născut în  Scythia Minor,  provincia pe care noi o desemnăm acum cu numele slavonic Dobrogea, – reamintim că slavona este o limbă artificială, inventată de cărturarii bizantini Photius, Kirilus şi Metodius odată cu Oikumena slavonică, un concept geopolitic controlat spiritual de la Constantinopol–,  această Via Traiana Nova trebuie să fi dus obligatoriu la Tropaeum Traiani. Deci putem aserta că, foarte plauzibil, era acolo un drum care conducea înspre localitatea chemată acum Adamclissi.

Ioan Cassian învăţă o limbă latină simplă, fără rafinamente, în mediul  său cultural şi creştin de acasă, centrat pe  o biserică, poate deja ascunsă, protejată de agresiunea barbară, poate deja biserică tăiată în creta subterană a ţinutului natal. Faţă de ceea ce  învăţă de acasă, Ioan Cassian mai prinse  latineşte  imersând  în  textele creştine Vetus Latina ce premerg Vulgata Sfîntului Ieronim. Se recunoaşte că Ioan Cassian putea să îşi exprime direct şi  foarte veridic gândurile pe latineşte.  Ceea ce mulţi dintre autorii latini şi de mare rafinament, contemporani cu el,  nu reuşiră  într-un  grad similar. De aceea textele lor nu supravieţuiră. Ştim acum, din teoriile lingvistice ale lui Tarski Alfred (1902 -1983), un evreu polonez convertit la romano- catolicism, că există o scală şi o gradaţie a limbajelor şi a metalimbajelor, care se pot (ori te pot) apropia sau îndepărta de adevăr. Iar în general, –este poate un adevăr neplăcut acesta pentru scolastici–, limbajul creştinesc aspru te apropie  de adevăr cel mai mult. Ioan Cassian vorbea limbajul  agrest învăţat în acel Latium Novum care proteja dinspre nord-vest  cetatea Nova Roma a împăratului Constantin cel Mare (280-337).

Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină,  Ioan Cassian peregrină  cu alt tovarăş,   pe nume Germanus, poate  şi el tot din Scythia Minor, în „Romania Hierosolymitana”, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine.

Peregrinii aceia se opriră o vreme la o abaţie aflată  lângă  Vicleim – Betleem, nume ce înseamnă  Casa Pâinii  în limba  ebraică. Insoţit de acelaşi Germanus,  Ioan călători apoi în Egipt. Unde  ucenicii  trăiră învăţând credinţa şi viaţa intensă întru spirit de la anahoriţii din Tebaida, asceţii deşertului care împrejmuie mănoasa Vale a Nilului. Mai  târziu, şi aflat  pe tărâmul galo – roman unde şi  muri la 433 AD, –alţii zic că ar fi trăit mult mai mult–, Ioan Cassian scrise, codifică şi transmise înţelepciunea învăţată de la sfinţii părinţi creştini din deşertul Egiptului. Aceste opere latineşti de literatură patristică, tratând în esenţă ‚antrenamentul omului lăuntric şi  perfecţiunea inimii’,  se cheamă: Una  „De institutis coenobiorum”, cealaltă  „Collationes”, şi au fost scrise la rugămintea Sfântului Castor (nu se ştie când s- a născut, dar se ştie precis că a murit la 420 AD), titularul vechii episcopii din Apt, localitate aflată acum în dioceza de Nîmes.

Dintr – un timp când ştim că se afla  în Palestina şi în Egipt, îl găsim pe Ioan Cassian în anul  403 la Constantinopol. Viaţa creştină din oraş era dominată atunci de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi, filosofii-teologi cappadocieni Vasile cel Mare şi Grigore Nazianzus, urcaseră deja la cerurile simbolice ale credinţei. 

Patriarhul Ioan Gură de Aur îl face pe Cassian diacon, şi îl trimite cu o însărcinare diplomatică la episcopul din Roma. Este posibil ca în acel timp să accepte şi invitaţia de a fonda o mănăstire în stil egiptean sau „deşertic” la Massalia, în Galia sudică. Oricum, se ştie că imediat după anul 410, Ioan Cassian ctitoreşte abaţia Saint Victor de lângă Marsilia. Reglementările de vieţuire spirituală instituite de Ioan Cassian pentru Saint Victor vor fi adoptate mai târziu şi la faimoasa mănăstire benedictină de la Port Royal. Unde alături de învăţătura teologică  se instituie, se perpetuează şi se accentuează cultura  gramaticii filosofice. Era de fapt acel Trivium sau ‚Arta construirii discursului’, absolut necesar pentru orice timp, chiar şi în cel de acum. Dar pentru noi, românii, care nu am trecut în Evul  Mediu prin experienţa  unui  Trivium scolastic latinesc, spiritul şcolii de calitate  este resuscitat abia în secolul XIX  de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu la Sfântu Sava. Unde se implementează Ideologia Şcolilor Centrale ce îi formează în România pe oamenii politici ai ‚partidei naţionale’.

Titus Filipas

Latium Novum

Termenul Nova Roma inventat la 381 AD era produsul reflecţiilor de grup, al unui ‘think tank’ creştin oriental condus de Ierarhi. În subsidiar, prin statuarea despre Nova Roma se recunoştea că exista şi un Latium Novum. Există nenumărate dovezi lingvistice ale existenţei acestui Latium Novum, conservate în denumirile geografice din peninsula balcanică. În arealul nord- dunărean, cea mai puternică dovadă lingvistică o constituie existenţa teritoriului chemat Romanaţi. Este plauzibil să credem că această denumire precede actul de la 381 AD pentru Nova Roma, şi constituie una dintre justificările bottom -up, conceptual ascendente, pentru acel act. Dar Latium Novum era mult mai extins, transgresând conturul geografic al peninsulei balcanice. Transhumanţa acelor ‚pastores romanorum’ din Latium Novum, adică a traco- daco – moesilor ‚socii’-alizaţi, asigură uniformitatea vernacularei neolatine care va evolua spre Limba Română, consemnată prin acte din secolul IX la Nova Roma.Titus Filipas

În cuvinte folosite numai pentru duşmani

Mai recent, şi în cuvinte de obicei folosite exclusiv pentru duşmani, tînărul teolog român Cristian Bădiliţă atacă virulent în presă opera teologică scrisă a părintelui Dumitru Stăniloae.  Să prezentăm aici spre substanţiere numai excerptul:   “Cine realmente l-a citit pe Stăniloae, nu poate să nu constate o involuţie a acestuia din tinereţe până la moarte, care se poate explica, parţial, prin semiizolarea culturală în care a fost condamnat să trăiască după 1950.  Last but not least, Stăniloae nu trebuie uitat pentru volumul publicat, sub Ceauşescu, împotriva Bisericii greco-catolice, desfiinţată dictatorial de regimul comunist. Nimic nu poate scuza un asemenea gest, josnic în contextul respectiv. Cine încearcă   să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, este un citat de ameninţare copiat de noi din articolul publicat de cotidianul bucureştean ZIUA pe data de 20-10-2007. Există lucruri în aparenţă elementare, dar care se află mai presus de noi, mai presus de presa cotidiană, chiar mai presus şi este aproape blasfemic ce spun –desigur glumesc– decât  ameninţările  acestea de ridicol extrem proferate de  Cristian Bădiliţă ! Deşi conform injuncţiei impuse scrisului nostru de către  Cristian Bădiliţă, “Cine încearcă  să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, noi suntem chemaţi în primul rând să apărăm logica elementară în construcţia textului românesc. Este aceasta o lecţie bine învăţată de noi, şi pe care o respectăm cu dreaptă credinţă. Astfel că noi categorisim injuncţia –altminteri obraznică–   pronunţată de către  Cristian Bădiliţă  doar ca pe o ambuscadă de dialog, de genul tacticii mereu uzitate  şi de tovarăşul Mircea Dinescu în apariţiile sale publice pe treptele CNSAS,   alături de fruntaşul în construcţia socialismului şi capitalismului, veşnicul  onorat cu funcţii Constantin Ticu Dumitrescu. Cu mai mult respect pentru reflecţie, Cristian Bădiliţă ar fi înţeles poate şi viaţa reflexivă păstrată într -o intensitate magnifică “din tinereţe până la moarte” a cărturarului Dumitru Stăniloae. Cum poţi  plasa epitetul de “involuţie” –how can you tag as involution, ca să spunem lucrurilor şi pe englezeşte– peste gândirea teologului Dumitru Stăniloae! Reperele  de timp sunt decelabile în frazele citării din ziar. Noi le vom folosi. Pentru a demonstra aici cât   de vie şi cât de aprinsă a fost mereu puterea de cugetare a teologului ortodox Dumitru Stăniloae, un cărturar  şi un teolog  român pentru toate timpurile. Se ştie că Nicolae Ceauşescu a preluat puterea în anul 1965. Dar anul acesta este foarte important pentru biserică şi teologie! La Conciliul Vatican II, în anul 1965, se decidea renunţarea la Messa Tridentină, într- o tentativă de aşa zisă modernizare a bisericii catolice.  Să înţelegem că   prin mutaţia de cod teologic  produsă la Conciliul Vatican II, totodată  şi uniatismul  greco- catolic  românesc îşi pierdea orice legitimitate şi justificare. Făcând zadarnică, inutilă,   jertfa supremă a martirilor greco – catolici din temniţele comuniste. Astfel Conciliul Vatican II a lucrat chiar mai eficient decât Stalin,  ce ura în general uniatismul  greco- catolic, şi în mod special pe   cel   malorus,  adică uniatismul  din Ucraina, pentru detronarea gloriei martirilor uniaţi. Deci studiul  teologic al părintelui Dumitru Stăniloae,   cu opinii exprimate clar împotriva  uniatismului  greco- catolic,   era după anul 1965 perfect justificat  de evenimentele istoriei de atunci. Pentru că, iată !   o neplăcută surpriză  ulterioară  a pontificatului a fost să constate pierderea elanului bisericii catolice de facto prin acea mişcare  aproape sinucigaşă de la Vatican II. Messa tridentină   pe care o denunţă  şi la care renunţă catolicismul prin hotărârea conciliului Vatican II fusese adoptată de conciliul de la Trent pentru Contra Reformă, din secolul XVI. Textul esenţial după   care se conduce messa tridentină este Vulgata Sfântului Ieronim, unul dintre călugării sciţi, iar teologia incorporată de acesta în Vulgata este chiar teologia Bisericii Orientale din secolul IV. De fapt, tînărul călugăr scit care avea să devină  Sfântul Ieronim, autorul Vulgatei, asculta cu devoţiune la Nova Roma predicile Sfântului Ierarh Grigore Teologul (Bogoslovul). Aşa numita ‘modernizare’ a catolicismului făcută la Vatican II prin renunţarea la messa tridentină era motivată de facto de ’spălarea’ de influenţa Bisericii Orientale în Occident. Dar catolicismul ar trebui să renunţe simultan şi deschis la dogma Sfintei Treimi, care este o creaţie a teologilor filosofi cappadocieni din secolul IV. După cum Occidentul   ar trebui să renunţe şi la ’softul’ anselmian  care se bazează pe dogma Sfintei Treimi. Toată civilizaţia de calitate a Occidentului este doar un acquis universalist căpătat din Romania Orientală, deci împrumutat din Biserica Orientală sau ‘biserica ortodoxismului’, cum se mai numeşte acum. Cristian Bădiliţă mai  scrie de asemenea dispreţuitor şi cu suplimentare accente de condamnare  despre părintele Dumitru Stăniloae : “Părinţii latini nu-l interesează deloc! Singura excepţie o constituie Laurenţiu de Novae, un sfânt “proto-român” din secolul VI sau VII, căruia i-a consacrat o introducere din raţiuni… patriotice.” Cristian Bădiliţă este aşa de nullum  la istoria noastră  pentru situarea unuia  dintre importanţii cărturari   străromâni pe scala timpului  cu atâta incertitudine ? Ironia este amplificată de circumstanţa că teologul ortodox Cristian Bădiliţă pare a se fi integrat perfect lumii francofone, dar  totodată el nu a găsit “timpul material” să citească studiul în limba franceză intitulat  ’Laurentiu de Novae et la nouvelle conception du temps’,     elaborat de cărturarul  N. Zugravu încă din anul 1993. Mulţi dintre  Părinţii latini ţin de Nova Roma, o idee mare, o idee cu atracţie imperială, o idee încapsulată în discursul creştin al Bisericii Universale de la anul   381. Conciliul ecumenic ce a avut loc în Constantinopol  la 381 AD este totodată şi punctul cel mai vizibil de ancorare pentru teritoriul Latium Novum (de unde este şi Laurenţiu de Novae )  în mirabila civilizaţie ariană din Romania Orientală. Civilizaţie  care se creează în secolele IV, V, VI,  şi la care noi participăm prin « cărturarii   sciţi ». Ale căror scrieri, într- o  latinească aspră dar clară,  formează capitolul  din cultura noastră care se cheamă acum literatura străromână. În acest capitol putem adăuga şi Vulgata lui Ieronim, text care asigură succesul Contra Reformei dar este respins de Conciliul Vatican II din anul 1965. Abia pe parcursul lucrărilor îndelungatului  conciliu din Trent (1545- 1563), în biserica apostolică occidentală s – a recunoscut în modul cel mai explicitat faptul că textul Bibliei Sfântului Ieronim, Vulgata, constituie cea mai limpede traducere a Cuvântului Divin. Însă nici măcar la acel faimos conciliu tridentin,   în Europa occidentală nu se recunoaşte încă importanţa învăţăturilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul la făurirea spiritului  de  luciditate şi de reflecţie al traducătorului Bibliei în limba latină. Probabil de aceea domnul Cristian Bădiliţă  nu a reţinut nici acum  informaţia de esenţă  că  marşul Contra Reformei catolice înspre victorie a fost extraordinar de mult facilitat de incorporarea textului unui călugăr balcanic latinizant, “proto- român”  cum îi spune el folosind ghilimelele dispreţului,  un călugăr format spiritual în civilizaţia din Romania Orientală unde au fost generate  premisele civilizaţiei din Europa modernă. În acest sens, putem spune că pregătirea Contra Reformei avea câte   ceva din trăsăturile protocronismului actual de la noi. Geniul călugărului  scit  Eusebiu Sofronie Ieronim a fost mai important decât geniul lui Wallenstein pentru câştigarea victoriei uneia dintre  bisericile  creştine apostolice împotriva protestantismului. A  fost  o neplăcută surpriză pentru papă şi cardinali  să  constate pierderea elanului bisericii catolice prin acea mişcare de la Vatican II  petrecută în anul 1965. Astfel că printr – o epistolă Motu Proprio din anul 2007, papa Benedict al XVI anunţă  episcopii bisericii catolice despre faptul că pregăteşte revenirea la spiritul Contra Reformei prin  îngăduirea Messei Tridentine. Este mult prea târziu. Mai ales că într- o mişcare contraparalelă cu spiritul   oarecum promiţător afişat în  Motu Proprio, papa Benedict al XVI- lea  îşi anunţa   abdicarea de la  îndatorirea sacră de exercitare a funcţiei  de Patriarh al Occidentului. Această funcţie a fost conferită episcopului Romei de către Biserica Orientală pe vremea când această Biserică era încă  Universală.  Şi să adăugăm aici, concluzie la o teorie culturală,   faptul că Declinul Occidentului,  –  Der Untergang des Abendlandes-, întrevăzut de filosoful  german Oswald Spengler (1880 –1936), înseamnă declinul civilizaţiei occidentale care îşi refuză noi lecturi din   marea Vulgata a civilizaţiei europene, adică îşi refuză asimilarea unor valori generate în Romania Orientală.Titus Filipas

PS. O parte din acest text a fost postat si pe blog la patratosu  http://patratosu.wordpress.com/

Reconcilierea istorică între România şi Rusia

Politica agresivă a lui Suvorov  (originar dintr-o veche familie nobilă din Novgorod, oraşul varegilor) care trecea Bugul a distrus chiar la acel moment pretenţiile ruşilor la o continuitate negociată  a istoriei lor pe un hiatus  mergând înapoi  din secolul VIII, când varegii fundau Rusiile, şi ajungând până  în secolul IV, când se naşte Romania Orientală prin sintagma-sigiliu: Nova Roma. Acum s-a dezvoltat aproape o mişcare culturală  de mase în Rusii de a se negocia ‘continuitatea istorică’ între secolul IV şi secolul VIII. Este nevoie ca şi istoricii români de azi să îşi focalizeze atenţia către acel timp, construind coerent discursul drepturilor noastre. Reconcilierea  istorică între România şi Rusia Filosofia istoriei cere această reconciliere între România şi Rusia. Vina neînţelegerilor este şi a lor, dar şi a noastră. Ei, ruşii, sunt încă de la anul 1703  la nivelul imperial- bizantin. Noi încă nu. Trebuie să construim o punte ‘de porfir’ peste un hiatus cultural din istoria noastră. Acest hiatus cultural a fost creat  de Occident. Nicolae Iorga avea dreptate să propună discursul nostru de continuitate istorică prin construcţia ‘Bizanţ după Bizanţ’. Deconstrucţia filosofică a lui Jacques Derrida lămureşte binomul de moarte şi naştere care se petrec în Romania Orientală a secolului IV. Prin termenul Nova Roma, acel think tank creştin condus de Sfinţii Ierarhi recunoştea implicit  la 381 AD,   în Constantinopol,  că exista şi un Latium Novum. Construit prin ‘socii’ -alizarea traco- daco –moesilor. Aşa le spunem, aglutinant, rezumativ,  populaţiilor balcanice autohtone dinainte de migratori, populaţii distincte de greci (eleni).  Acest ‘demers Nova Roma’  deblochează actul de înţelegere a istoriei noastre,   artificial zăvorâtă  în “retragerea aureliană” impusă normativ  de istoriografi din Occident.  Sigur, documentul de la 381 AD  despre Nova Roma  este interpretat altfel  de istoriografii Rusiei moscovite.  Anume că Nova Roma  este de fapt ‘A doua Roma’. Că Moscova  ar căpăta  pe acest fond semantic legitimitate la pretenţia impertinentă de a se declara  ea însăşi A treia  Roma  după  ce Bizanţul cădea  la 1453.  Este o interpretare forţată, care nu ţine cont de faptul ca binomul interpretării adevărate se completează, –cronologic el începea–, cu uciderea ultimilor romani autentici din Balcani la Adrianopole, în 378 AD. Nu vom putea  pricepe,   şi alţii nu vor putea accepta,  evenimente majore petrecute în cultura română şi străromână fără a recurge la teoria lui Jacques Derrida, conţinând şi   elemente  care sprijină indirect protocronismul. “Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit aici pe Jacques Derrida. Apoi, o eventuală negociere a adevărului ar fi stat în picioare numai dacă imperiul ţarist, extins încontinuu prin noi cuceriri, ar fi  permis  şi protejat existenţa  unui  Latium Novum la apus de rîul Bug. În general vorbind despre Latium Novum, el este  partea cea mai ‘socii’- alizată din Romania Orientală,   de unde sunt originari  ‘cărturarii  sciţi’  care scriu şi vorbesc latineşte în secolele IV, V, VI, şi unde exista,  sau a existat la un moment dat,    o populaţie vorbind o vernaculară neolatină. Cel puţin aşa fusese  înţelegerea dintre Petru Velikii şi Dimitrie Cantemir. Dar politica agresivă a lui Suvorov  (originar dintr-o veche familie nobilă din Novgorod, oraşul varegilor) care trecea Bugul a distrus chiar la acel moment pretenţiile ruşilor la o continuitate negociată  a istoriei lor pe un hiatus  mergând înapoi  din secolul VIII, când varegii fundau Rusiile, şi ajungând până  în secolul IV, când se naşte Romania Orientală prin sintagma-sigiliu: Nova Roma. Acum s-a dezvoltat aproape o mişcare culturală  de mase în Rusii de a se negocia ‘continuitatea istorică’ între secolul IV şi secolul VIII. Este nevoie ca şi istoricii români de azi să îşi focalizeze atenţia către acel timp, construind coerent discursul drepturilor noastre. Care există, deşi istoriografii occidentali le-au şters. Titus Filipas