Sanctuarul intereselor oneste

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile  eco – industriale trebuie să fie perfect  aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii  Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde  nemijlocit de  judecăţi de valoare implicând  preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într –o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis –  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis –  unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, – a unui „Thesaurus”–,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, – limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de „corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul „chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : „Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  „Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit „adăugarea  de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în „Capitalul”. Marx propunea definiţia „valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a „valorii prin muncă”.  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, – în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu–,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  „a implementa”,  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  „to carry out”, sau,  în limba franceză,  expresia compusă  „mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul  conceptual descendent,  şi ‘bottom up’, adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea ‘bottom up’.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’,  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ‘situaţiilor  de viaţă’  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea „filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Asociaţia Civic Media are drept motto : “informaţia înseamnă libertate”

Asociaţia Civic Media are drept motto înscris pe logotip : “informaţia înseamnă libertate”. Plecând de la acest principiu de ghidare,  Asociaţia Civic Media a publicat, la adresa http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=197&Itemid=88 , articolul meu:

METANARATIVUL CONSTRUIT DE ISTORIOGRAFII MAGHIARI

Marele carturar roman Raoul Sorban ne-a invatat ca trebuie sa privim cu mult scepticism metanarativul construit de istoriografii maghiari. Stim ca pentru Ungaria simboluri identitare sunt in primul rand „Coroana Sfantului Stefan” si crucea apostolica dublu barata             infatisata pe stema. Hungaria-1, numerotarea este absolut necesara, se naste printr-o decizie a imparatului Arnulf de Carinthia. Daca ar fi asteptat sa vada moartea naturala a unchiului sau Charles le Gros, ambitiosul nepot Arnulf de Carinthia ar fi putut sa preia legitim tot imperiul lui Charlemagne refacut prin noroc de catre Charles le Gros. Pentru asigurarea drumului intre Baltica si Adriatica, Charlemagne crease o serie de voievodate, numindu-i acolo duci (voievozi) pe razboinicii slavi ce il ajutasera cu cetele lor impotriva avarilor. Charlemagne mai facuse aliante profitabile cu slavii cei mai apuseni, odobritii, aflati pe coasta baltica langa Danemarca. Cu ajutorul lor, Charlemagne ii alungase pe saxoni, si deschisese un drum comercial spre rasarit care nu era controlat nici de saxoni, nici de danezi. Se stie ca avarii, probabil un popor turcic desprins din marea confederatie care aparea si disparea in secolul VI, erau caracterizati printr-o mare cruzime, insa cetele acelea de slavi ii intreceau. Voievozii slavi din rasaritul imperiului carolingian vor rupe legaturile de vasalitate fata de urmasii lui Charlemagne. Slavii acestia voira sa controleze si sa vamuiasca pentru ei comertul fructuos dintre Baltica si Mediterana. Arnulf de Carinthia incearca sa recastige sursa majora de resurse. In anul 892, incercand sa isi impuna autoritatea asupra ducelui Svatopluk, Arnulf  de Carinthia i-a chemat in ajutor pe maghiarii ce se aflau, calareti si corturi, pe la mijlocul secolului IX, in stepa din nordul spatiului pontic taiata de cursul Donului. Este simptomatic faptul ca multi dintre istoricii maghiari de astazi uita sa spuna ca Panonia, inainte de a deveni Ungaria, s-a aflat sub stapanirea carolingiana, adica a domnului Lerui pomenit in colindele romanesti. Maghiarii, invitati de Arnulf ca auxiliari temporari in Campia Panoniei, se vor dovedi insa chiar mai cruzi decat slavii. Hoarda aceea medievala era segmentata in zece triburi numite „sageti”, cunoscute de Europa ca „On-Ogur”, literalmente „zece sageti”. De unde au rezultat doua nume. Din raidurile lor inspaimantator de sangeroase in Franta, „Ogur” a lasat cuvantul francez „ogre”, insemnand „devorator de copii”, capcaun. Cel de al doilea cuvant: „Ungur”, rezulta din aglutinarea expresiei „On-Ogur”. De fapt numai sapte „sageti” erau formate din maghiari, celelalte trei „sageti” erau alcatuite din khazari, triburile lor se adaugasera probabil din Galitia. Mai putem banui ca acestia din urma erau deosebit de bogati, printr-o combinatie de comert si de prada. In amintirea colectiva romaneasca se mai pastreaza un ecou al „Sagetii”, cu             semnificatia de „putere si bogatie”, inregistrat de George Cosbuc la inceputul poeziei „Nunta Zamfirei”: „E lung pamantul, ba e lat, / Dar ca Sageata de bogat / Nici astazi domn pe lume nu-i”. Se spune ca aceasta „amintire despre Sageata” fusese auzita de George Cosbuc de la mama sa. La inceput, toate cele „zece sageti” erau comandate de catre un lider istoric numit Arpad. Personajul a fost un negociator de remarcabila duplicitate. Alaturi de invitatia arnulfiana care il angajeaza impotriva lui Svatopluk, Arpad negociaza cu insusi Svatopluk, cumparind de la slavul acesta, – care, ca un bun migrator, vindea tot ce nu ii apartinea! –, toate tinuturile dintre cursul Nistrului si cursul Dunarii pe un singur cal, prasila din Turan! Vasile Voiculescu are o povestire magnifica despre acel areal ecologic din Eurasia unde fac schimb de marfa geambasii de cai: „Oameni intre oameni”. Este amuzant ca, desi harta este mai translatata spre vest, aria teritoriilor cerute de revizionistii maghiari dupa Trianon echivaleaza cu aria halcii din Europa „cumparata” de predatorul Arpad de la predatorul Svatopluk. Dupa ce isi dovedesc superioritatea in cruzime zdrobind cetele de razboinici slavi, ungurii se lanseaza in sangeroase raiduri de prada in centrul             Europei. O forta germana a regatului franconian rasaritean incearca sa-i alunge pe unguri din Campia Panoniei, dar este infranta. Abia in anul 955 ungurii sunt zdrobiti langa Augsburg, de catre imparatul german Otto I (936-973), fiul saxonului Henric Pasararul (876- 936). Otto I ii invinge pe unguri, folosind pentru echiparea armatelor sale forta financiara colosala a „Sfantului Imperiu Roman de natiune germana”.  Ungurii, ramasi in numar mic, sunt prinsi intre imperiul ottonian cel nou, si imperiul bizantin cel vechi, a carui forta parea resuscitata de dinastia macedoneana, ce inventeaza de altminteri si conceptul politico-economic numit „Romania”. Pentru liderii unguri ai vremii, lipsa de „resurse umane” pentru a putea prada in continuare brutal Europa ii determina sa caute alt „modus vivendi”. Printul Geza (nascut candva intre 940-945, Geza ajunge seful maghiarilor la 972, si a trait pana la 997) il lasa mostenitor pe fiul sau Vaik (975-1038). Acesta era un act neobisnuit la triburile turanice. Ideea mostenirii dinastice a tronului era, in acel timp si in acea zona, o idee bizantina, venind prin Oikumena. Intr-adevar,             despre mama lui Vaik s-a spus ca nu era nici maghiara, nici khazara. Dar ca era o printesa din Transilvania. Nu mi se pare deloc absurda ipoteza ca era o romanca, si in fond orice mama romanca viseaza ca fiul ei sa ajunga intr-o buna zi imparat. Unchiul lui Vaik, puternicul sef maghiar Koppany acceptat de mai multe „Sageti”, ii contesta autoritatea. Vaik il infrange cu ajutorul bisericii, devenind astfel regele crestin Stefan al Ungariei. Se spune, fara dovezi, despre crucea dublu barata a Ungariei ca ar fi fost daruita regelui Stefan de papa Silvestru al II-lea             (999-1003), la incoronarea din anul 1000. Vaik a indepartat pericolul german, printr-o alegere buna. Silvestru al II-lea coordona deciziile in materie de politica ecleziastica, – dar asta insemna enorm pentru vremurile acelea de religiozitate intensa –, cu imparatul Otto al III-lea, si aceasta chiar dincolo de teritoriul propriu-zis al imperiului ottonian. Astfel ca decizia de infiintare a unei arhiepiscopii maghiare independente s-a facut numai cu acordul lui Otto al III-lea. Prelatii germani se revolta. Situatia a fost atunci critica pentru imparatul Otto al III-lea, caci biserica era sursa de fonduri banesti si de resurse umane. In ceea ce priveste conferirea crucii mitropolitane sau apostolice regatului Ungariei de catre papa de la Roma, exista chiar si documente mergand in acest sens, desi unii istorici mai sceptici le contesta autenticitatea atunci cand ele sunt atribuite papei Silvestru al II-lea. Crucea apostolica de pe stema Ungariei apare prima oara pe monedele batute de regele Bela al III-lea (1172-1196). Bela al III-lea a fost de fapt un roman pe nume Alexius, bine educat in spirit latin si roman la curtea din Constantinopol a imparatului Manuel I-ul Comnenul. Oricum, chiar daca, foarte probabil, regele Stefan nu a primit crucea apostolica, aceasta nu inseamna ca prezenta sa pe stema Ungariei nu are o justificare temeinica, prin             actiunile regelui Bela al III-lea si ale fiului sau, regele cavaler cruciat Andrei al II-lea.            Documentul apostolic din secolul XVII demonstrand ca regele Stefan cel Sfant al ungurilor ar fi primit crucea dublu barata de la Roma a fost dovedit ca fiind apocrif. Totusi, sa respectam opera autorilor falsului, care incercau cel putin sa raspunda printr-o minciuna la o intrebare ce ne tulbura si pe noi, umili oameni de carte romani. Toate documentele credibile pe care le avem acum la dispozitie dovedesc ca simbolul crucii dublu barate a fost creat de regele Bella al III-lea. Ce semnificatie are bara superioara plasata pe cruce? Probabil ca Bella al III-lea vroia sa noteze apartenenta Ungariei la crestinatate, dar si la romanitate (limba oficiala a statului era limba latina), inscriind pe traversa superioara „titulus crucis” in limba latina: INRI (adica Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum). Regele maghiar Nagy Lajos (Louis le Grand d’Anjou) purta pe blazon crucea dublu barata a regilor Ungariei, pe care o va transmite celei de a treia case dinastice angevine. Regii din cea de a treia casa dinastica angevina erau si duci de Lorena. Din cauza aceasta se face uneori confuzia intre „crucea apostolica maghiara” si „crucea de Lorena”.             Istoriografii unguri mai scriu despre marele lor suveran Nagy Lajos ca ar fi murit in anul 1382 de sifilis. Istoria medicinei ne invata ca aceasta maladie venerica a fost „importata” din America.             Cristofor Columb descopera continentul abia la 1492. Din nou, ungurii se dovedesc a fi fost inaintea romanilor. Marturisesc sincer ca este foarte greu sa interpretezi „politiceste corect” aceste nenumarate documente maghiare prin care ei doresc sa isi afirme anterioritatea ori drepturile de putere in acest spatiu carpato-danubian! Secuii de exemplu, – ca si multi unguri din Ardeal –, au adoptat ca simbol de identitate nationalista Laleaua, fara sa cumpaneasca atent ca in felul acesta sarbatoresc chiar distrugerea Hungariei -1 de sultanul turc Soliman Magnificul. Intr-adevar Laleaua a fost adusa in Europa, si in particular in Ungaria distrusa dupa batalia de la Mohaci din anul 1526, chiar de catre acest Soliman Magnificul.  Tot la fel de putin autentica precum crucea barata este si coroana Sfantului Stefan. In limba greaca de la anul 1000 AD, „Stefan” insemna coroana. Asa cum spuneam, numele originar al Sfantului Stefan al Ungariei a fost Vaik, insemnand „Erou”. Situatia luptei pentru succesiune intre ungurii tribali este foarte asemanatoare situatiei luptei pentru succesiune la turcii selgiucizi. La cele doua neamuri, dainuia legea turanica: la moartea «sefului», succesiunea este indreptatita de capacitate si de varsta, nu             ereditar. Din cauza aceasta l-a contestat unchiul Koppany pe nepotul Vaik. Chiar numele pe care l-a primit Vaik la crestinare arata ca trecerea la religia lui Christos s-a facut din cel mai lumesc             interes: pentru asigurarea succesiunii hereditare. Dupa intronarea regelui Stefan la anul 1000, natura luptei se schimba. Vreunul dintre pretendentii la succesiune s-ar fi putut crestina prin             Patriarhia de la Constantinopol. De aici lupta constanta a lui Stefan si a unora dintre urmasii lui pentru sprijinirea bisericii de la Roma, si impotriva bisericii rasaritene. Faptul ca toata aceasta             crestinare a poporului maghiar nu era in realitate decat o pojghita, este dovedit de marea rascoala populara ungureasca de la 1046, cand sunt distruse, inversunat si sistematic, simbolurile crestine; numai o garda de vikingi „Rus” a printesei Anastasia, fiica lui Iaroslav cel Intelept (1019-1054) de la Kiev, a mai putut atunci salva crestinatatea din Ungaria. La examinare atenta si obiectiva, „Coroana Sfantului Stefan” nu poate fi datata mai devreme decat anul 1074. S-a mai spus ca acea             banuita coroana de la anul 1000 daruita de papa Silvestru al II-lea era de tip «corona latina». Dovezi ale timpului nu sustin ipoteza. In biserica Martorana din Palermo, un mozaic arata incoronarea lui Roger II de Hauteville. Detaliile coroanei Siciliilor ingaduie comparatia intre situatia regalitatii din Ungaria, si situatia regalitatii din cele doua Sicilii. Coroana primita de Roger II de Hauteville era in mod vizibil de stil bizantin, nu era coroana latina! Sustinerea ungurilor ca papa Silvestru i- ar fi dat regelui Stefan o coroana latina nu poate fi dovedita.             Coroana maghiara de la 1074, coroana Sfantului Stefan pastrata in sala Rotunda a cladirii parlamentului din Budapesta, consta din doua piese. Partea inferioara a coroanei din sala Rotunda este „corona Graeca”. A fost confectionata in atelierele de la Constantinopol. In             privinta partii superioare, se pretinde ca ar fi „corona latina”. Medalioanele emailate de pe partea bizantina („Graeca”) a coroanei Sfantului Stefan arata in mod clar un cadou al imparatului bizantin Mihail al VII-lea Dukas, printesei bizantine Synadene la casatoria ei cu Geza I (1074-1075), regele Ungariei. Partea superioara arata insa faptul ca a fost abuziv denumita „corona latina”, totul pare sa indice alte functii ale ornamentului decat pe aceea de coroana. Pare             sa fi provenit mai curand dintr-o masca mortuara de aur. Oricum, numai datorita acestei parti „latina”, „coroana Sfantului Stefan” poate fi atribuita cu un anumit grad de plauzibilitate chiar papei Silvestru al II-lea, si prin aceasta atribuire, „coroana Sfantului Stefan” capata puteri magice. In care unii dintre maghiari cred si acum. Chiar in timpul vietii sale, despre papa Silvestru al II-lea se zvonea ca era mag. Ori ca invatase magia de la maurii din Spania.           Raspunsurile sale la diverse situatii de criza erau date numai dupa ce consulta un „cap artificial”. Foarte probabil ca era un computer analogic acoperit de un involucru de aur, si actionat printr-un             mecanism de ceasornic transmis de mauri printr-o traditie mostenita de la Geber. In cultura populara maghiara s-a efectuat transferul de omnistiinta si omniputere de la masca de aur – involucrul unei „inteligente artificiale”, la „Coroana Sfantului Stefan” care incorporeaza masca mortuara. Cele doua parti, „Latina” si „Graeca”, amintind cele doua biblioteci de intelepciune strajuind Columna lui Traian din Forum, au fost imbinate la ordinul marelui constructor de simboluri pentru statul maghiar, romanul rege Bela al III-lea, despre care bazileul Manuel             Comnenul aratase ca ar putea fi imparat in Romania. Faptul ca mitul despre „coroana Sfantului Stefan” nu este confirmat si de analiza artefactelor existente nu este relevant. Darul lui Mihail al VII-lea Dukas este autentic, dupa cum si gestul patern al Comnenului Manuel fata de printul Bela a existat. Titus Filipas

In f(x) Venenum

În MATHESIS SAU BUCURIILE SIMPLE, Constantin Noica întinde cititorului o capcană atunci când scrie :”Este astăzi un lucru bine asigurat în ştiinţă faptul că, din punct de vedere al formei, tot universul, ca şi orişice parte a lui, pot fi înglobate într-o expresie de forma f(x, y, z).”

‚In f(x) Venenum’, superba  expresie post-modernă în latina scolastico-matematică  ne dezvăluie că  găsim doar venin  fără o cale pentru descifrarea dependenţelor cauzale.  „Ecuaţiile fizicii matematice” sunt înlănţuiri  lacaniane de  categorii  ontice: timpul şi spaţiul.  În toate facultăţile din România unde se studiau pe vremea comunismului ecuaţiile fizicii matematice  exista   un perete pe care scria: “Loc de dat cu capul”. Pentru că în ‚realitatea  directă’ marxist- leninistă nu se putea explica topologia lacaniană a categoriilor ontice.  Cum se poate păstra unitatea lacaniană a spiritului în lumea românească post-modernă,  aflată într-o atât de radicală şi rapidă schimbare? Prin revenirea la filonul reprezentărilor ontologice în Limba Română, unde se află şi prelegerile lui Nae Ionescu din anul 1926.  Realitatea este rezultatul căutării şi găsirii cauzalităţii, ideea  pe care o extragem din metafizica lui Nae Ionescu este opusă ‚realităţii directe’.Titus Filipas