Marea Neagră

Sunt somat aici http://www.romanialibera.ro/a156008/calvarul-unui-savant.html , să spun  „adevărul, si numai adevărul”. Foarte bine, vorbesc. Gheorghe Brătianu este literalmente adulat de istoricii din Iran pentru studiul său despre Marea Neagră şi istoria din Ghazaria. Eu apăr memoria istoricului Gheorghe Brătianu şi necesitatea menţinerii unor relaţii amicale între România şi Iran. La ora actuală se spune : „Iranul trebuie tratat ca un stat inamic al umanitatii si al României”. Asta pentru că Iranul ar fi angajat într-un program de îmbogăţire a uraniului pentru  fabricarea de bombe. Deşi pare superfluu, ţin să reamintesc : Există două calităţi de uraniu îmbogăţit. O calitate inferioară pentru centralele  de energie electrică, şi o calitate foarte înaltă, pentru bombele nucleare. Din câte ştiu eu, Iranul este angajat numai într-un program low grade de îmbogăţire a uraniului, deci nu  uraniul pentru  fabricarea de bombe. “Miza cea mare” este Marea Neagră. După victoria din  “războiul de şase zile”, acel geniu militar israelian care a fost generalul Moshe Dayan, respectat sincer (nu doar temut sau urât!) şi de arabi, anunţa obiectivul strategic  al generaţiei sale : deschiderea unui „coridor levantin” pe litoralul mediteranean, în prima  fază doar până la frontiera cu Turcia, dar ţinta era deschiderea unui coridor până la Marea Neagră. De ce Marea Neagră, despre istoria căreia, studiul cel mai serios a fost scris de acest mult hulit Gheorghe Brătianu? Pentru Peninsula Crimea. În Peninsula Crimea, negustorii khazari iudaizaţi au cumpărat de la un han tătar extinse terenuri, şi documentele respective le-au înregistrat la notarii genovezi din Caffa. De altminteri, lângă Caffa a existat un orăşel chemat Noul Ierusalim, şi locuit de khazari iudaizaţi. Republica  genoveză, o republică a capitalismului catolic timpuriu, cu mult înaintea capitalismului reformat lăudat de Max Weber, (capitalism reformat care, în treacăt fie zis, a fost doar o copie a capitalismului catolic timpuriu, dar asta nu o mai spune Max Weber, şi nici măcar neo-weberienii români de la Universitatea din Bucureşti, conduşi de profesorul Daniel Barbu), era extrem de bine organizată, şi trimitea copii ale actelor notariale din  Peninsula Crimea la Officium Ghazariae din Genova. Or, acele acte notariale doveditoare ale drepturilor teritoriale evreieşti în Peninsula Crimea se păstrează undeva, nu s-au pierdut, deşi nu oricine mai poate să ajungă acum la ele. În fine, istoricul Gheorghe Brătianu cunoştea foarte bine chestiunea drepturilor oferite principatelor Iflak şi Bogdan prin capitulaţiuni. La ora actuală, dintre istoricii români, doar istoricul militar Mircea Dogaru mai are curajul intelectual să vorbească despre chestiunea drepturilor oferite principatelor Iflak şi Bogdan prin capitulaţiuni. Dar şi el este intens ridiculizat ! La ora actuală, Mircea Dogaru a avut curajul să readucă în lumină Capitulaţiunea de la 1740. Or, Capitulaţiunea de la 1740 fusese îngropată de tratatul de la Kuciuc Kainargi din 1774. Capitulaţiunea de la 1740 recunoştea în mod expres Bugul pontic drept frontieră estică legitimă pentru Bogdan (principatul moldovenesc).  Iar lucrul acesta nu mai este spus într-o carte de pseudo-istorie editată la Humanitas, anume “Românii,  1774-1866”, scrisă de Keith Hitchins. Ce semnifică anul 1774 pentru români ? Pacea de la Kuciuc  Kainargi, care a avut consecinţe  dezastruoase pentru români ! Or, lucrul acesta avea curajul să ni-l spună, elevilor, un profesor  de istorie de la Liceul Fraţii Buzeşti din Craiova la anul 1961, când risca să fie arestat  de securitate! Acea securitate care l-a arestat şi pe Gheorghe  Brătianu. Acea securitate avea drept nucleu fondator pe mardeiaşii electorali comunişti ai anului 1946. Printre acei mardeiaşi electorali comunişti s-a numărat şi tînărul muncitor Vasile Paraschiv. Totuşi, iată-l pe Vasile Paraschiv a cărui acţiune a contribuit la crearea organelor represive ale regimului comunist şi la instaurarea regimului  comunist în România,  cum declarat erou anticomunist ! Dar hai să revenim acum la chestiunea istoricilor Gheorghe  Brătianu şi Keith Hitchins.  Nici măcar în Introducerea la cartea “Românii,  1774-1866”,  istoricul Keith Hitchins nu scrie absolut nimic despre Capitulaţiunea de la 1740, deşi pretinde că vorbeşte despre istorie începând cu secolul XVIII. Or, despre Capitulaţiunea de la 1740 vorbeşte, chiar şi numai indirect, Winston  Churchill în Memoriile sale.  Faptul că istoricul Keith Hitchins de la Urbana University nu aminteşte nimic despre aceasta dovedeşte că “profesorul  Keith Hitchins” nu este de fapt un om de ştiinţă bine documentat, şi că sub paravanul de  “istoric” se ascunde un agent şi un spion. În slujba cui? Întrebarea este interesantă.  Eu presupun că acest “istoric Keith Hitchins” este de fapt un  agent dublu. Deci spun în mod expres că “profesorul  Keith Hitchins” este şi agent al Rusiei.  Pentru că  profesorul  Keith Hitchins, în cartea “Românii,  1774-1866”, nu dezvăluie că prin pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774, Rusia primea gratuit Peninsula Crimea, şi o halcă imensă din Romania Orientală cuprinsă între Nipru şi Nistru.  Să revin la Memoriile lui Winston  Churchill. El scrie în mod expres că Anglia şi SUA recunosc României lui Ion Antonescu, frontiera  răsăriteană pe Bugul pontic. Or, de restatuarea drepturilor României la  frontiera  răsăriteană pe Bugul pontic era preocupat şi istoricul român Gheorghe Brătianu.  El ştia prea bine că frontiera  răsăriteană pe Bugul pontic era stabilită prin Capitulaţiunea de la 1740.

Titus Filipas

Mai există evrei autentici?

Cine crede intens gogoriţa asta că mai există evrei autentici?

Există “evrei sefarazi”, –cele două cuvinte ale sintagmei sunt obligatorii–, care sunt berberi iudaizaţi, –iar dintre aceşti berberi, mulţi sunt daci duşi de romani în Africa de Nord –, există “evrei ashkenaze”, khazari iudaizaţi consideraţi de unii a fi “cel de al 13-lea trib al lui Israel”, după cum mai există, foarte puţini, “evrei romanioţi” care provin din vechii evrei autentici din Salonic, ce nu s-au convertit la creştinism după predicile Sfîntului Pavel. Poetul Ion Vinea provenea dintr-o asemenea veche familie, era un asemenea evreu romaniot ce îi ataca virulent pe “evreii sefarazi” şi “evreii ashkenaze”. Motiv pentru ca aceştia să îl acuze de antisemitism, deşi era un evreu autentic. La ora actuală, “evreii romanioţi” din România nu merg la sinagogă, ci în biserici ortodoxe, şi îi consideră pe românii ortodocşi a fi mai apropiaţi de vechii evrei adevăraţi, decât sunt sefarazii şi ashkenaze.

După ce împăratul Traian îi cucerea pe daci, o parte din populaţia recalcitrantă este mutată în Africa de Nord. Acolo vor deveni “berberi”. Unii din ei se vor converti la iudaism. Ei vor fi sursa de “evrei sefarazi”,  care nu sunt evrei etnici, ci doar « evrei »  prin conversie. Vor trece în Spania şi după Tarik (Gibraltarul este  muntele lui),  şi după Almohazii ce– i aruncă din Africa pe normanzii clanului de Hauteville.

Dar au mers probabil acolo şi înainte  de venirea arabilor. Unul dintre cei mai profunzi gânditori români, criticul de artă George Oprescu (1881-1969), remarca la un moment dat o identitate în stilul ornamental între o haină episcopală din Evul Mediu spaniol, păstrată  în sacristia catedralei din Toledo, şi căiţele bănăţencelor de la munte ori ale femeilor din Ţara Haţegului, exprimând teoria unui gradient cultural de transmitere a acestei influenţe. Din Spania şi până aici. Sigur, în observaţia lui George Oprescu era vorba  în mod strict despre o influenţă creştină, însă ea relevă şi existenţa transmiterii unor stiluri culturale, a unor stiluri de viaţă. Berberii de origine dacică au contribuit la sursa de “evrei sefarazi” ? Recitind « Sărmanul Dionis »,  aceasta îmi pare a fi intuiţia lui Mihai Eminescu  când scrie despre un sefarad cărturar:  « Maistrul  Ruben era un bătrân de o antică frumuseţă. O frunte naltă, pleşuvă, încreţită de gândiri, ochii suri, boltiţi adânc în capul cel înţelept, şi barba lungă, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului până pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din vechime. Arătarea lui era liniştită – dar nu blândă […] El este un evreu învăţat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă, neputând a fi învăţător public,  pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl  de matematică şi filosofie la Academia din Socola. »

Titus Filipas