Posts Tagged ‘Karl Marx’

Care sunt sursele textului apocrif “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”?

septembrie 3, 2013

Răspunsul cel mai simplu ar fi : Neaşteptate. Şi ele derivă dintr-o viziune : “Şcoala, altfel.” Cred că Introducerea a fost deja prezentată de mine atunci când vorbeam despre subiectul ‘Cezarism şi psihologie cognitivă la Mihai Eminescu’. Reamintesc : „Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;/ Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;/ […] Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,/Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,/ […] Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară/Lipsită de iubire, cum că principiul rău,/ Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;/Istoria umană în veci se desfăşoară,/Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău./ Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă -/Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut./De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă/ De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,/ Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.”. Este materie didactică de liceu. Şi lămurirea pentru elev depinde foarte mult de profesor. La “Fraţii Buzeşti” din Craiova aveam profesori foarte buni de Limba Română. Doamna Bolocan a observat nedumerirea pe chipul meu la cuvântul „Cezarul”. “-Este vorba despre Napoleon al III-lea”, a explicat. Mai multe n-avea voie să spună. Dar probabil că prea multe nu s-au schimbat nici acum în şcoala românească în ceea ce priveşte interdicţiile capitale pe drumul nostru către adevăr. Totuşi, totuşi, totuşi, pare cam ciudat să afirm că “Protocoalele Înţelepţilor Sionului” rezultă dintr-o discuţie privind împăratul francez Napoleon al III-lea, nu-i aşa ? Pe atunci (vorbesc despre anul 1960), unicele lămuriri din sursele permise proveneau din textele lui Karl Marx şi ale “corifeilor clasici” mergând pe aceeaşi linie. În bibliotecile publice mari, textele lor existau. Cred că am citit pe atunci cam tot ceea ce fusese tradus din Karl Marx. Dar acum voi folosi drept referinţă un text englezesc. Pe româneşte titlul sună : “Louis Bonaparte şi propriul său 18 Brumaire”. Avertizez că textul lui Marx este foarte limitativ, şi că el nu aduce de fapt prea multe lămuriri la tema propusă de mine. Asta nu înseamnă că n-ar prezenta un interes să fie discutat de noi, aici. Karl Marx este mereu actual în Uniunea Europeană. Karl Marx îşi începea eseul din 1852: “Hegel remarca pe undeva că toate faptele istorice mari şi personajele implicate acolo apar de două ori (subliniez, aceasta-i asertarea genuină făcută de filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel – marcat, prin moarte, cu un destin similar celui al poetului nostru Vasile Cârlova, amândoi au fost ucişi în epidemia de holeră care a străbătut în anul 1831 Europa). Mai departe, Karl Marx face comentariile sale care, în opinia mea, nu adaugă valoare. “Hegel a uitat să specifice că prima oară faptele istorice mari apar ca o tragedie, iar cea de a doua oară, ca o farsă.” Însăşi derularea istoriei noastre va proba inconsistenţa comentariului făcut de Karl Marx. Chiar poemul Împărat şi proletar, despre care ni se spunea în şcoala comunistă că reflectă ideologia lui Karl Marx, spulberă comentariile lui Karl Marx la Hegel. Practic, Mihai Eminescu demonstrează că şi într-un context românesc, “Cezarismul plebiscitar” despre care Marx spunea că apare în istoria Franţei din secolul XIX mai întâi ca o tragedie, apoi ca o farsă, poate să fie discutat şi reinterpretat. Încă mai frecvent decât la Mihai Eminescu (dar nu cunosc şi situaţia din Scrierile sale Politice, interzise acum, şi se pare că pentru vecie!, în România ideologic dominată de Grupul pentru Dialog Social), “Cezarismul plebiscitar” este prezent în literatura lui “Conu Iancu” Caragiale. Însă nici unul măcar dintre criticii noştri literari foarte mari nu semnalează. Citez aici doar ceea ce scria un critic literar secund : +I.L. Caragiale este, alături de Mihai Eminescu, cea mai mare victimă a manualelor de limba şi literatura română şi a profesorilor de specialitate. Programa liceală actuală aplică un sistem hipercanonic de identificare a celor doi autori : unul e, cum altfel, „poetul-nepereche” şi „luceafărul poeziei româneşti”, celălalt e „cel-mai-mare-dramaturg-român”, care arăta cu degetul (?!) moravurile societăţii din vremea lui prin intermediul, nu-i aşa, comicului de “moravuri, limbaj, de situaţie, de nume şi caracter”. Atribute repetate obsesiv în sălile de clasă, în manuale, în referate, în culegerile pregătitoare pentru „bacaloriat”. Urmarea acestei manii a augmentării este că avem doi autori grandioşi, sublimi, supremi, simboluri ale literaturii românesti-balcanice-europene-universale-şi-poate-chiar-şi-mai-mult, dar pe care nu îi mai citeşte nimeni ; Eminescu este pentru noi autorul unui Luceafăr din care ne amintim vag o poveste cu un Cătălin şi o Cătălină şi al unei Scrisori transformate în manifest semi-xenofob (nu mai pun la socoteală Sara pe deal sau Împărat şi proletar, ale căror frumuseţe sau statură conceptuală au fost compromise definitiv de neopăşunişti respectiv, de comuniştii cu înclinaţii vag poetice).+ Sursa http://www.bookblog.ro/altele/opere-ilcaragiale-%E2%80%93-vol-i-proza-completa/ Dar noi „să dăm vina pe Marx“, fără să greşim prea mult. În eseul ideologic Marxist din anul 1852, nu este citat şi Louis-Napoléon Bonaparte care în definitiv explică bine natura Cezarismului plebiscitar. Nu-i prima oară când ideologul comunist Karl Marx pronunţă o minciună prin omisiune. Şi lupta ideologică din epoca aceea a fost mult mai amplă decât o prezintă Karl Marx. Vom vedea că din acea luptă ideologică apare şi textul apocrif “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”. Într-adevăr, istoria ideologică are turnuri neaşteptate. Louis-Napoléon Bonaparte explică limpede natura Cezarismului plebiscitar : “Acesta-i sistemul creat de Primul Consul.” http://fr.wikipedia.org/wiki/Coup_d%27%C3%89tat_du_2_d%C3%A9cembre_1851 Văzând expresia “Primul Consul” înţelegem momentul post-thermidorian al inventării Cezarismului plebiscitar. Aceasta nu înseamnă că toţi Ideologii paradigmei thermidoriene muriseră ! Dimpotrivă, unii dintre aceştia participă activ la fundamentarea Cezarismului plebiscitar prin filosofia lor politică. Asta face ca în Cezarismul plebiscitar să intre şi foarte multă Ideologie primară. La noi, Cezarismul plebiscitar nu este cunoscut conştient prin lectura poemului Împărat şi proletar, ci printr-un singur termen, şi acela deformat, prezentat de unul dintre eroii lui Caragiale : “Plebicist”. Aceasta nu înseamnă că domnul I.L. Caragiale nu recunoaşte importanţa Cezarismului plebiscitar pentru istoria noastră atunci când scrie despre Carol I : “Ca rol fu mare mititelul !” I.L. Caragiale punea chiar mai mult în poezia aceea. O strofă ce va fi preluată ca un întreg program de propagandă de către dictatorul Nicolae Ceauşescu după ce a fost dată jos tencuiala comunistă de pe efigiile de voievozi şi regi de la Ateneu : „Și ține-te d-acu reclamă:/Măreț, sublim, nemuritor !/O lume-ntreagă îl aclamă/Ca pe un geniu creator !” Însă de facto Nicolae Ceauşescu n-a înţeles nimic din principiile Cezarismului plebiscitar. În fine, să revenim la Franţa celui de al doilea Cezarism plebiscitar. Pentru fundamentarea sau discreditarea căruia s-a dat o luptă ideologică intensă. Discreditarea se făcea mai ales prin pamflete politice. În anul 1864, autorul Maurice Joly scria “Dialogul în Infern dintre Machiavel şi Montesquieu”. Acel pamflet al lui Joly a fost plagiat şi transformat în “Protocoalele Înţelepţilor Sionului” http://www.unicaen.fr/puc/revues/thl/questionsdestyle/print.php?dossier=dossier7&file=10eissen.xml Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/09/02/a-inceput-festivalul-enescu/#comment-190045
Titus Filipas

Istoria culturală a secolului XIX românesc

august 20, 2009

Cineva spunea pe blogul domnului Adrian Năstase (vezi adresa URL http://nastase.wordpress.com/2009/08/18/o-carte-doua-obiective/ )  : +Democratia deabia se construieste in tara noastra. […] Cel mai puternic conflict este intre cetateni si institutiile statului.+

De când datează jocul “de-a hoţii şi vardiştii” ? Parcă din secolul XIX. Încă de atunci s-a încercat să se construiască şi democraţia, şi comunismul. Chiar şi Brătienii au inserat ceva principii comuniste (preluate de la Jules Michelet, nu de la Karl Marx) în doctrina PNL. Aşa se explică “trădarea generoşilor”. Dan Amedeu Lăzărescu avea dreptate : Istoria culturală a secolului XIX românesc este lecţie recurentă din care trebuie să învăţăm mereu.

Titus Filipas

Grupul matematic Lie ca arhetip cultural

mai 27, 2009

Maieutica pedagogică a lui Socrate era intelectualistă.  Să mai notăm că tot învăţământul ideologic primar se face printr-o abordare intelectualistă, adică: „Toate cunoştintele predate trebuie să fie legate între ele”. La celălalt  capăt al abordării intelectualiste se află poate infinitul intangibil din replica : „There are more things in heaven and earth, Horatio,/Than are dreamt of in your philosophy.” („Hamlet”, de William Shakespeare). Este, in nuce, definiţia fenomenologiei moderne. Ştim că numai mintea  dezvoltă proiecte. În orice proiect, structura intelectualistă este dinamizată  de un motor voluntarist,  truismul acesta îl cunoştea şi  ideologul Karl Marx.  Însă apariţia şi închegarea proiectului,  precum şi transpunerea lui în realitatea concretă cer anterioritatea realităţii faţă de starea proiect, şi este vorba aici despre o verigă a realităţii prinsă într-o lăcătuire varegă, am folosit metafora topologică lacaniană.  În secolul XX, Carl Jung va duce mai departe, prin teoria arhetipurilor din psihologia analitică, acest stil de abordare, intelectualist şi ideologic primar. La psihologul Carl Jung,  intelectualismul este prezent în faptul că toate cunoştinţele se află într-o coalescenţă predefinită de arhetipuri. Chiar şi Eratostene, de pildă, atunci când măsura diametrul Pământului sferic, folosea implicit şi arhetipul pământului plan. Este corect când explicăm în şcoală că Pământul este aproape- sferic, incredibil, este chiar adevărat! dar arhetipul pământului plan este încă util. Acest arhetip este exploatat, tacit şi inconştient, în cubism, în arta cinetică,  în optical art (op-art). În matematică, el conduce la inventarea conceptului de varietate cantoriană (chemat manifold  în limba engleză) şi de grup Lie.

Titus Filipas

A-l citi pe Balzac

aprilie 20, 2009

Karl Marx spunea că a învăţat economia politică a Franţei contemporană lui, citindu-l pe Balzac. Este interesant că Balzac anticipează dezvoltarea pieţelor secundare (pe care nu se cumpără şi nu se oferă produse din economia reală), precum şi speculaţiile financiare care, iată, s-au întâmplat foarte recent! Mai este prezentă la el o idee care ne poate schimba destinul în bine : legătura dintre psihologie şi economie ! Poate că este, realmente, util să continuăm a-l citi pe Balzac. http://janesattic.wordpress.com/2009/04/12/iluzii-pierdute-honore-de-balzac/ .

Titus Filipas

Emo-kids şi postmoderniştii, în plină iarnă Kondratiev

octombrie 13, 2008

Condiţiile economice determină şi cultura, spunea Karl Marx.

În cultura cea nouă observăm prezenţa obraznică a postmoderniştilor, dar şi prezenţa dramatică a copiilor Emo.

Cred că apariţia celor două fenomene culturale se explică prin iarna Kondratiev* în care ne aflăm.

Titus Filipas

*Ciclul Kondratiev este un exemplu de ciclu economic conjunctural. Fazele ciclului Kondratiev sunt numite şi „anotimpuri”.

Chestiunea economică în epoca brâncovenească

august 17, 2008

Despre chestiunea economică în epoca brâncovenească poate fi citit aici http://www.romanialibera.ro/a131959/politica-economica-a-domnitorului.html, un text recent al doamnei Ileana Toma. Chiar este un articol interesant! Şi discutabil,  în sensul cel bun. 

De exemplu, doamna Ileana Toma scrie: +Utilizarea in consideratiile istorice a informatiilor astronomice pentru confirmarea variatiilor climatice, care la randul lor pot avea efecte economice si politice asupra societatii, este acceptata in istoriografia contemporana incepand de la jumatatea sec.XX. Sa nu-l citam decat pe Fernand Braudel, care a studiat istoria lumii mediteraneene in epoca lui Filip al II-lea si care chiar foloseste expresia „mica glaciatie” pentru perioada care incepe dupa 1600. +

În realitate, noi ştim acuma mai multe despre “gramatica civilizaţiei” noastre, decât aserta pe la jumătatea secolului XX, Fernand Braudel, istoricul francez care mergea pe urmele lui Jules Michelet, descoperitorul valorilor lui Giambattista Vico. Se poate afirma  fără tăgadă că istoricul român Nicolae Iorga a fost influenţat de istoricul francez Jules Michelet (1798-1874).  Într-o zi din ianuarie 1824, profesorul Jules Michelet întâlnea  numele lui Giambattista Vico (1668 – 1744) într-o adnotare marginală la cartea pe care o citea. Vico era un “universitar autodidact”. Formula se practică şi acum, l-am auzit pe un laureat Nobel care,  intervievat pe Discovery Channel, declara : „Când eram autodidact la Cambridge…”. Napolitanul  Giambattista Vico se instruise  în gramatică, logică, şi în jurisprudenţa văzută  ca  ‘justiţie naturală’. Cartea care asigură statutul intelectual cel mai înalt lui Giambattista Vico este Scienza Nuova. Aici Vico  tratează pozitiv tema formării elitelor. Ce îl face faimos pe Vico este modul în care vede istoria Europei, cu un accent special pus pe lumea mediteraneană şi pe un spaţiu de civilizaţie brăzdat de drumurile romane, ‚drumuri eterne’ cum le va numi Jules Michelet,  pentru Romania şi pentru România.   Jules Michelet  chiar implementează  doctrina lui Vico  despre formarea elitelor. Astfel, Jules Michelet  sprijină din exterior,  prin entuziasm uimitor şi titanic efort,  formarea şi înflorirea potenţialului elitei intelectuale româneşti după standardele de excelenţă impuse  de Scienza Nuova. Prin  formula bine-cunoscută: „Bizanţ după  Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza  poate cel mai bine pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor.  Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că   prin conceptul „luptei de clasă”   el ar fi  găsit un sens  în fiecare nouă învârtire  a „roţii”  civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o  apropie  de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa  decizia  politică  a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă  a lui Karl Marx.

Ştim acum că domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum şi anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al “mini – epocii glaciare” declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului, –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–, pe la anul 1440, şi încheiată pe la 1850. Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază a acestei răciri a Europei. Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într- o plugărie spirituala, –rugăciunea–, care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte. Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens.

Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând ca va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţia lui isihastă asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Daniil Sihastrul nu  era deloc influenţat de misticismul rusesc pravoslavnic care acum a pus aproape complet stăpânire pe rugăciunea din Biserica Ortodoxă Română şi pe  sfaturile duhovnicilor de astăzi ai neamului românesc.

Încă mai departe în timp, trebuie să vorbim despre altă perturbaţie climatică,  despre încălzirea medievală care a dat naştere mitului Caloianul. Din câte ştim din Epoca Luminilor, de la filosoful David Hume, mitul poate fi considerat un mod de reprezentare ontologică a cauzalităţii.

Istoria evenimentelor umane, credea  Robin George Collingwood (1889-1943),  idealist inluenţat de Giambattista Vico, este istoria gândurilor care au provocat acele evenimente  semănate pe brazda timpului. Pentru a  desluşi istoria, trebuie să găseşti în gândurile oamenilor un lanţ cauzal, oricare studiu al istoricilor fiind exerciţiu  de   „reenactment”, de reluare a jocului la nivelul intelectual. Prima cruciadă modificase percepţia bizantină  despre Constantinopol.  Comnenii  încep  să vadă în Oraşul împăratului Constantin o reprezentare  pentru Împărăţia Cerească. Comnenii au conştiinţa unei evaluări eudaimonice a Oraşului Constantinian. Dintre Comneni, cei care au realizat primii, şi cel mai bine,  această reprezentare, au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143),  – supranumit de contemporanii săi  Caloianul,  fiind considerat de istoriografii din epoca modernă drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui,  Kira Anna,  celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Pentru vlahi ori români, ei pot chiar să creeze o legătură  magică dar vitală între spaţiul de subzistenţă şi spaţiul forţelor cosmice şi al meteorilor. Descântecele „Caloianul” (ori, alternativ,  „Scaloianul”) şi „Scaloiţa” sunt invocări ale acestei legături. Caloianul  şi Scaloiţa  cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale (900-1300 AD). Este o ipoteză deloc absurdă că seceta de vară era frecventă şi în teritoriile de nord ale Oikumenei, unde  funcţionarea „plugului mare” se baza tocmai pe regimul ploilor de vară.

Iată invocarea Caloianului într-un descântec unde cele două spaţii: al cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel   al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci   nu cel al vînătorii şi al culesului din natură, şi prin aceasta descântecul „Caloianul” se deosebeşte  de  ritualul  şamanic, sunt limpede  specificate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să  deschiză  porţile, / Să sloboadă  ploile,/ Să  curgă  ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să  curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să  crească  legumele / Şi toate ierburile.” Sau invocarea,  vag ireverenţioasă, a Kirei Ana : „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”, invocare despre care sînt convins ca nu posedăm forma medievală originară, fiind mult distorsionată ca  stil.

Comparaţiile între economia medievală şi economia de azi se impun şi cercetărilor din SUA, unde n – a existat vreodată un Ev Mediu. Dar am citit acum un studiu unde se estimează că ţăranul medieval european avea mai mult timp liber, timp pentru sine, decât americanul  mediu de acum, fie „blue collar”, fie „white collar”.

Oricum, conţinutul articolului sus citat propune ipoteze de lucru şi deschideri spre multe teme noi. De exemplu, plecând de la :+Să ne imaginăm că în ‘epoca de aur’ a crizei economice din România, continuată şi astăzi+, putem să ne întrebăm care-i responsabilitatea ce revine primului guvern Petre Roman, alcătuit numai din specialişti români formaţi în Occident pe banii statului român, în distrugerea economiei româneşti. A fost distrugere printr-o politică deliberată. Iar aceasta se poate demonstra.

Titus Filipas

Romania Neoacquistica

aprilie 22, 2008

Karl Marx citea în Biblioteca din British Museum, care alături de universităţile Oxford şi Cambridge constituiau triada supremă de surse intelectuale din Anglia. Cărţile lui Karl Marx erau extrem de bine documentate şi construite. Apoi, el cita copios din Destutt de Tracy, adică din aceleaşi texte care formaseră şi gândirea ‘pruncilor români’ Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru. Ar fi necesară o discuţie specială a scrierilor  lui Marx despre români. În atmosfera aceea intelectualistă de excepţie a vremii când studia Karl Marx, se reluase  abordarea istoriei în demersul dacoman-protocronist iniţiat de  John Locke şi de  sir Isaac Newton într-un celebru dialog epistolar. În acord cu sir Isaac Newton,  împăraţii romani care cuceriseră provincia  Dacia  Felix  întruchipau călăreţii Apocalipsului.  Mai mult, seriosul Isaac Newton  începea  numărătoarea anilor  până la Sfârşitul lumii de la luptele lui Domitian cu Decebal!  Dar pe vremea lui Karl Marx, –cum este la Oxford University şi în prezent–, debutul  convenţional pentru lumea  modernă este fixat la 285AD, anul când Diocletian împarte imperiul în Romania Occidentală şi Romania Orientală.

Rusofobia din prima tinereţe a lui Karl Marx  a fost  augmentată prin achiziţionarea acestei informaţii. Dreptul autoasumat al Rusiei de a prelua moştenirea Nova Roma de fapt nu exista! În scrierile lui Marx despre români se analizează conflictul dintre ruşii nedemni şi mincinoşi, şi neolatinii demni şi greu persecutaţi din Romania Orientală.

Neolatinii din Latium Novum provin din „socii” – alizarea ilirilor şi a traco – daco – moesilor. Unul dintre aceştia, călugărul Ieronim, scrise Vulgata*. Lăudată  peste mileniu de savantul Roger Bacon. Adoptată ca text constituţional fundamental pentru Romania Neoacquistica, sinteza vechilor Romanii. 

Titus Filipas

*Vulgata lui Ieronim poate fi considerată şi un text de literatură stră-română. Cel puţin acesta este punctul de vedere al protocronismului.

Sanctuarul intereselor oneste

aprilie 3, 2008

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile  eco – industriale trebuie să fie perfect  aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii  Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde  nemijlocit de  judecăţi de valoare implicând  preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis   unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, – a unui „Thesaurus”–,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, – limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de „corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul „chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : „Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  „Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit „adăugarea  de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în „Capitalul”. Marx propunea definiţia „valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a „valorii prin muncă”.  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, – în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu–,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  „a implementa”,  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  „to carry out”, sau,  în limba franceză,  expresia compusă  „mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul  conceptual descendent,  şi ‘bottom up’, adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea ‘bottom up’.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’,  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ‘situaţiilor  de viaţă’  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea „filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Mitologia voluntaristă a fraternităţii

decembrie 29, 2007

Somnul « viteazului din poveste » al lui Alexe Mateevici a fost  aproape amneziant.  Trezindu-ne din coşmarul fanariot,  întrebăm :  « Ce-i alienarea ? ».  Dincolo de textele lui Karl Marx, în  textul ‘Timp şi fiinţă’,  Martin Heidegger admite că  alienarea (Entfremdung) constituie  potenţialul  condiţiei umane în genere.  André Malraux (1901-1976), ce a scris romanul  ‘Condiţia umană’, definea arta, în mitologia voluntaristă a fraternităţii, ca pe o revoltă împotriva destinului care duce la alienare. Atenţia predatorului  ideologic Karl Marx pândea constant spaţiul şi temele  istoriei moldo-valahe. Extrăgând de aici chiar  o  definiţie a valorii economice.  Între variantele de semnificaţii  pe care  ideologia lui Karl Marx le insinuează în  conceptul de alienare a omului de pe această planetă  în general,  se strecoară, « Surprise, surprise ! », condiţia ţăranului român din principatele dunărene pe vremea exploatării fanariote. Când se revoltă, ţăranul din vremurile oprimate de Fanar devine haiducul baladelor populare. În literatura cultă va genera  personajul umil, fulgurant înălţat la demnitate de către Ion Creangă şi Vasile Lovinescu:  « Porcul Prinţ ».  Uneori cuget că  toată literatura rumână din veacul XIX  izvorăşte din revolta împotriva destinului nostru  de  neam şi de  ţară. Când  povesteşte cum ‘porcul’, –ţăranul român sărac şi cumplit de ignar din epoca  fanariotă–, s-ar putea  transforma în  Făt Frumos,  Ion Creangă  ne transmite despre alienare  o înţelegere  emoţională. Echivalentă până la un punct frazărilor lui  Marx si  Heidegger despre alienare. Vasile Lovinescu,  un autor legionar ezoteric puternic influenţat de dimensiunea psiho-spirituală din sufism, arată  cât de importante sunt asemenea basme pentru cultura română. Şi poate că ideea în general nu  este valabilă  doar pentru cultura română. În romanul Arme pentru America, scriitorul evreu Lion Feuchtwanger afirma foarte net că   „Trebuie să te pricepi să fii când zeu, când porc.”   Era mărturisirea unei  alienări  simulate, ori a unei alienări  autentice? În textele sale de magnificenţă absolută a Limbii Române,  Vasile Lovinescu întreprinde mai mult decât ideologizarea zoologică.  Prin insistenţa lui pe sufism, unde muzica joacă rol de stimul ezoteric pentru gândire, Vasile Lovinescu leagă un stil dovedit în  cugetul  românesc al veacurilor XVIII, XIX,  XX,  stil dovedit  la un Dimitrie Cantemir, la un Nicolae Filimon, la un Dimitrie Cuclin, şi la un Alexandru Bogza, de gândirea metafizico-muzicală. În cultura românească din ultimele trei secole, gândirea  metafizico-muzicală este poate unirea firească dintre un Trivium şi un Quadrivium ale culturii universale.Titus Filipas

Daniil Sihastrul şi Giambattista Vico

decembrie 28, 2007

În  formula  „Bizanţ după  Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza  pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor.  Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că   prin conceptul „luptei de clasă”,   el ar fi  găsit un sens  în fiecare nouă învârtire  a „roţii”  civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o  apropie  de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa  decizia  politică  şi militară a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă  a lui Karl Marx. Mai cred că  faimoasa propoziţie marxistă: „Religion ist das Opium des Volkes”, nu intenţiona să  fie decât o higienizare ateistă a doctrinei lui Vico, pregătind-o pentru comunism ca ideologie „aseptică”,  fără germeni religioşi. Dar Giambattista Vico are dreptate,  există   „început divin” pentru  civilizaţie, în sensul că atunci se pun valorile fondatoare: „De creat doar zeul creează, iar omul imită”, declama şi Petre Ţuţea,  încântat când vorbea româneşte depăşind vernaculara.  Titus Filipas