Răspunsul cel mai simplu ar fi : Neaşteptate. Şi ele derivă dintr-o viziune : “Şcoala, altfel.” Cred că Introducerea a fost deja prezentată de mine atunci când vorbeam despre subiectul ‘Cezarism şi psihologie cognitivă la Mihai Eminescu’. Reamintesc : „Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;/ Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;/ […] Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,/Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,/ […] Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară/Lipsită de iubire, cum că principiul rău,/ Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;/Istoria umană în veci se desfăşoară,/Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău./ Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă -/Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut./De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă/ De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,/ Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.”. Este materie didactică de liceu. Şi lămurirea pentru elev depinde foarte mult de profesor. La “Fraţii Buzeşti” din Craiova aveam profesori foarte buni de Limba Română. Doamna Bolocan a observat nedumerirea pe chipul meu la cuvântul „Cezarul”. “-Este vorba despre Napoleon al III-lea”, a explicat. Mai multe n-avea voie să spună. Dar probabil că prea multe nu s-au schimbat nici acum în şcoala românească în ceea ce priveşte interdicţiile capitale pe drumul nostru către adevăr. Totuşi, totuşi, totuşi, pare cam ciudat să afirm că “Protocoalele Înţelepţilor Sionului” rezultă dintr-o discuţie privind împăratul francez Napoleon al III-lea, nu-i aşa ? Pe atunci (vorbesc despre anul 1960), unicele lămuriri din sursele permise proveneau din textele lui Karl Marx şi ale “corifeilor clasici” mergând pe aceeaşi linie. În bibliotecile publice mari, textele lor existau. Cred că am citit pe atunci cam tot ceea ce fusese tradus din Karl Marx. Dar acum voi folosi drept referinţă un text englezesc. Pe româneşte titlul sună : “Louis Bonaparte şi propriul său 18 Brumaire”. Avertizez că textul lui Marx este foarte limitativ, şi că el nu aduce de fapt prea multe lămuriri la tema propusă de mine. Asta nu înseamnă că n-ar prezenta un interes să fie discutat de noi, aici. Karl Marx este mereu actual în Uniunea Europeană. Karl Marx îşi începea eseul din 1852: “Hegel remarca pe undeva că toate faptele istorice mari şi personajele implicate acolo apar de două ori (subliniez, aceasta-i asertarea genuină făcută de filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel – marcat, prin moarte, cu un destin similar celui al poetului nostru Vasile Cârlova, amândoi au fost ucişi în epidemia de holeră care a străbătut în anul 1831 Europa). Mai departe, Karl Marx face comentariile sale care, în opinia mea, nu adaugă valoare. “Hegel a uitat să specifice că prima oară faptele istorice mari apar ca o tragedie, iar cea de a doua oară, ca o farsă.” Însăşi derularea istoriei noastre va proba inconsistenţa comentariului făcut de Karl Marx. Chiar poemul Împărat şi proletar, despre care ni se spunea în şcoala comunistă că reflectă ideologia lui Karl Marx, spulberă comentariile lui Karl Marx la Hegel. Practic, Mihai Eminescu demonstrează că şi într-un context românesc, “Cezarismul plebiscitar” despre care Marx spunea că apare în istoria Franţei din secolul XIX mai întâi ca o tragedie, apoi ca o farsă, poate să fie discutat şi reinterpretat. Încă mai frecvent decât la Mihai Eminescu (dar nu cunosc şi situaţia din Scrierile sale Politice, interzise acum, şi se pare că pentru vecie!, în România ideologic dominată de Grupul pentru Dialog Social), “Cezarismul plebiscitar” este prezent în literatura lui “Conu Iancu” Caragiale. Însă nici unul măcar dintre criticii noştri literari foarte mari nu semnalează. Citez aici doar ceea ce scria un critic literar secund : +I.L. Caragiale este, alături de Mihai Eminescu, cea mai mare victimă a manualelor de limba şi literatura română şi a profesorilor de specialitate. Programa liceală actuală aplică un sistem hipercanonic de identificare a celor doi autori : unul e, cum altfel, „poetul-nepereche” şi „luceafărul poeziei româneşti”, celălalt e „cel-mai-mare-dramaturg-român”, care arăta cu degetul (?!) moravurile societăţii din vremea lui prin intermediul, nu-i aşa, comicului de “moravuri, limbaj, de situaţie, de nume şi caracter”. Atribute repetate obsesiv în sălile de clasă, în manuale, în referate, în culegerile pregătitoare pentru „bacaloriat”. Urmarea acestei manii a augmentării este că avem doi autori grandioşi, sublimi, supremi, simboluri ale literaturii românesti-balcanice-europene-universale-şi-poate-chiar-şi-mai-mult, dar pe care nu îi mai citeşte nimeni ; Eminescu este pentru noi autorul unui Luceafăr din care ne amintim vag o poveste cu un Cătălin şi o Cătălină şi al unei Scrisori transformate în manifest semi-xenofob (nu mai pun la socoteală Sara pe deal sau Împărat şi proletar, ale căror frumuseţe sau statură conceptuală au fost compromise definitiv de neopăşunişti respectiv, de comuniştii cu înclinaţii vag poetice).+ Sursa http://www.bookblog.ro/altele/opere-ilcaragiale-%E2%80%93-vol-i-proza-completa/ Dar noi „să dăm vina pe Marx“, fără să greşim prea mult. În eseul ideologic Marxist din anul 1852, nu este citat şi Louis-Napoléon Bonaparte care în definitiv explică bine natura Cezarismului plebiscitar. Nu-i prima oară când ideologul comunist Karl Marx pronunţă o minciună prin omisiune. Şi lupta ideologică din epoca aceea a fost mult mai amplă decât o prezintă Karl Marx. Vom vedea că din acea luptă ideologică apare şi textul apocrif “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”. Într-adevăr, istoria ideologică are turnuri neaşteptate. Louis-Napoléon Bonaparte explică limpede natura Cezarismului plebiscitar : “Acesta-i sistemul creat de Primul Consul.” http://fr.wikipedia.org/wiki/Coup_d%27%C3%89tat_du_2_d%C3%A9cembre_1851 Văzând expresia “Primul Consul” înţelegem momentul post-thermidorian al inventării Cezarismului plebiscitar. Aceasta nu înseamnă că toţi Ideologii paradigmei thermidoriene muriseră ! Dimpotrivă, unii dintre aceştia participă activ la fundamentarea Cezarismului plebiscitar prin filosofia lor politică. Asta face ca în Cezarismul plebiscitar să intre şi foarte multă Ideologie primară. La noi, Cezarismul plebiscitar nu este cunoscut conştient prin lectura poemului Împărat şi proletar, ci printr-un singur termen, şi acela deformat, prezentat de unul dintre eroii lui Caragiale : “Plebicist”. Aceasta nu înseamnă că domnul I.L. Caragiale nu recunoaşte importanţa Cezarismului plebiscitar pentru istoria noastră atunci când scrie despre Carol I : “Ca rol fu mare mititelul !” I.L. Caragiale punea chiar mai mult în poezia aceea. O strofă ce va fi preluată ca un întreg program de propagandă de către dictatorul Nicolae Ceauşescu după ce a fost dată jos tencuiala comunistă de pe efigiile de voievozi şi regi de la Ateneu : „Și ține-te d-acu reclamă:/Măreț, sublim, nemuritor !/O lume-ntreagă îl aclamă/Ca pe un geniu creator !” Însă de facto Nicolae Ceauşescu n-a înţeles nimic din principiile Cezarismului plebiscitar. În fine, să revenim la Franţa celui de al doilea Cezarism plebiscitar. Pentru fundamentarea sau discreditarea căruia s-a dat o luptă ideologică intensă. Discreditarea se făcea mai ales prin pamflete politice. În anul 1864, autorul Maurice Joly scria “Dialogul în Infern dintre Machiavel şi Montesquieu”. Acel pamflet al lui Joly a fost plagiat şi transformat în “Protocoalele Înţelepţilor Sionului” http://www.unicaen.fr/puc/revues/thl/questionsdestyle/print.php?dossier=dossier7&file=10eissen.xml Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/09/02/a-inceput-festivalul-enescu/#comment-190045
Titus Filipas
Posts Tagged ‘Karl Marx’
Care sunt sursele textului apocrif “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”?
septembrie 3, 2013Istoria culturală a secolului XIX românesc
august 20, 2009Cineva spunea pe blogul domnului Adrian Năstase (vezi adresa URL http://nastase.wordpress.com/2009/08/18/o-carte-doua-obiective/ ) : +Democratia deabia se construieste in tara noastra. […] Cel mai puternic conflict este intre cetateni si institutiile statului.+
De când datează jocul “de-a hoţii şi vardiştii” ? Parcă din secolul XIX. Încă de atunci s-a încercat să se construiască şi democraţia, şi comunismul. Chiar şi Brătienii au inserat ceva principii comuniste (preluate de la Jules Michelet, nu de la Karl Marx) în doctrina PNL. Aşa se explică “trădarea generoşilor”. Dan Amedeu Lăzărescu avea dreptate : Istoria culturală a secolului XIX românesc este lecţie recurentă din care trebuie să învăţăm mereu.
Titus Filipas
Grupul matematic Lie ca arhetip cultural
mai 27, 2009Maieutica pedagogică a lui Socrate era intelectualistă. Să mai notăm că tot învăţământul ideologic primar se face printr-o abordare intelectualistă, adică: „Toate cunoştintele predate trebuie să fie legate între ele”. La celălalt capăt al abordării intelectualiste se află poate infinitul intangibil din replica : „There are more things in heaven and earth, Horatio,/Than are dreamt of in your philosophy.” („Hamlet”, de William Shakespeare). Este, in nuce, definiţia fenomenologiei moderne. Ştim că numai mintea dezvoltă proiecte. În orice proiect, structura intelectualistă este dinamizată de un motor voluntarist, truismul acesta îl cunoştea şi ideologul Karl Marx. Însă apariţia şi închegarea proiectului, precum şi transpunerea lui în realitatea concretă cer anterioritatea realităţii faţă de starea proiect, şi este vorba aici despre o verigă a realităţii prinsă într-o lăcătuire varegă, am folosit metafora topologică lacaniană. În secolul XX, Carl Jung va duce mai departe, prin teoria arhetipurilor din psihologia analitică, acest stil de abordare, intelectualist şi ideologic primar. La psihologul Carl Jung, intelectualismul este prezent în faptul că toate cunoştinţele se află într-o coalescenţă predefinită de arhetipuri. Chiar şi Eratostene, de pildă, atunci când măsura diametrul Pământului sferic, folosea implicit şi arhetipul pământului plan. Este corect când explicăm în şcoală că Pământul este aproape- sferic, incredibil, este chiar adevărat! dar arhetipul pământului plan este încă util. Acest arhetip este exploatat, tacit şi inconştient, în cubism, în arta cinetică, în optical art (op-art). În matematică, el conduce la inventarea conceptului de varietate cantoriană (chemat manifold în limba engleză) şi de grup Lie.
Titus Filipas
A-l citi pe Balzac
aprilie 20, 2009Karl Marx spunea că a învăţat economia politică a Franţei contemporană lui, citindu-l pe Balzac. Este interesant că Balzac anticipează dezvoltarea pieţelor secundare (pe care nu se cumpără şi nu se oferă produse din economia reală), precum şi speculaţiile financiare care, iată, s-au întâmplat foarte recent! Mai este prezentă la el o idee care ne poate schimba destinul în bine : legătura dintre psihologie şi economie ! Poate că este, realmente, util să continuăm a-l citi pe Balzac. http://janesattic.wordpress.com/2009/04/12/iluzii-pierdute-honore-de-balzac/ .
Titus Filipas
Emo-kids şi postmoderniştii, în plină iarnă Kondratiev
octombrie 13, 2008Condiţiile economice determină şi cultura, spunea Karl Marx.
În cultura cea nouă observăm prezenţa obraznică a postmoderniştilor, dar şi prezenţa dramatică a copiilor Emo.
Cred că apariţia celor două fenomene culturale se explică prin iarna Kondratiev* în care ne aflăm.
Titus Filipas
*Ciclul Kondratiev este un exemplu de ciclu economic conjunctural. Fazele ciclului Kondratiev sunt numite şi „anotimpuri”.
Chestiunea economică în epoca brâncovenească
august 17, 2008Despre chestiunea economică în epoca brâncovenească poate fi citit aici http://www.romanialibera.ro/a131959/politica-economica-a-domnitorului.html, un text recent al doamnei Ileana Toma. Chiar este un articol interesant! Şi discutabil, în sensul cel bun.
De exemplu, doamna Ileana Toma scrie: +Utilizarea in consideratiile istorice a informatiilor astronomice pentru confirmarea variatiilor climatice, care la randul lor pot avea efecte economice si politice asupra societatii, este acceptata in istoriografia contemporana incepand de la jumatatea sec.XX. Sa nu-l citam decat pe Fernand Braudel, care a studiat istoria lumii mediteraneene in epoca lui Filip al II-lea si care chiar foloseste expresia „mica glaciatie” pentru perioada care incepe dupa 1600. +
În realitate, noi ştim acuma mai multe despre “gramatica civilizaţiei” noastre, decât aserta pe la jumătatea secolului XX, Fernand Braudel, istoricul francez care mergea pe urmele lui Jules Michelet, descoperitorul valorilor lui Giambattista Vico. Se poate afirma fără tăgadă că istoricul român Nicolae Iorga a fost influenţat de istoricul francez Jules Michelet (1798-1874). Într-o zi din ianuarie 1824, profesorul Jules Michelet întâlnea numele lui Giambattista Vico (1668 – 1744) într-o adnotare marginală la cartea pe care o citea. Vico era un “universitar autodidact”. Formula se practică şi acum, l-am auzit pe un laureat Nobel care, intervievat pe Discovery Channel, declara : „Când eram autodidact la Cambridge…”. Napolitanul Giambattista Vico se instruise în gramatică, logică, şi în jurisprudenţa văzută ca ‘justiţie naturală’. Cartea care asigură statutul intelectual cel mai înalt lui Giambattista Vico este Scienza Nuova. Aici Vico tratează pozitiv tema formării elitelor. Ce îl face faimos pe Vico este modul în care vede istoria Europei, cu un accent special pus pe lumea mediteraneană şi pe un spaţiu de civilizaţie brăzdat de drumurile romane, ‚drumuri eterne’ cum le va numi Jules Michelet, pentru Romania şi pentru România. Jules Michelet chiar implementează doctrina lui Vico despre formarea elitelor. Astfel, Jules Michelet sprijină din exterior, prin entuziasm uimitor şi titanic efort, formarea şi înflorirea potenţialului elitei intelectuale româneşti după standardele de excelenţă impuse de Scienza Nuova. Prin formula bine-cunoscută: „Bizanţ după Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza poate cel mai bine pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor. Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că prin conceptul „luptei de clasă” el ar fi găsit un sens în fiecare nouă învârtire a „roţii” civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o apropie de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa decizia politică a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă a lui Karl Marx.
Ştim acum că domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum şi anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al “mini – epocii glaciare” declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului, –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–, pe la anul 1440, şi încheiată pe la 1850. Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază a acestei răciri a Europei. Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într- o plugărie spirituala, –rugăciunea–, care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte. Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens.
Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând ca va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”
Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţia lui isihastă asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Daniil Sihastrul nu era deloc influenţat de misticismul rusesc pravoslavnic care acum a pus aproape complet stăpânire pe rugăciunea din Biserica Ortodoxă Română şi pe sfaturile duhovnicilor de astăzi ai neamului românesc.
Încă mai departe în timp, trebuie să vorbim despre altă perturbaţie climatică, despre încălzirea medievală care a dat naştere mitului Caloianul. Din câte ştim din Epoca Luminilor, de la filosoful David Hume, mitul poate fi considerat un mod de reprezentare ontologică a cauzalităţii.
Istoria evenimentelor umane, credea Robin George Collingwood (1889-1943), idealist inluenţat de Giambattista Vico, este istoria gândurilor care au provocat acele evenimente semănate pe brazda timpului. Pentru a desluşi istoria, trebuie să găseşti în gândurile oamenilor un lanţ cauzal, oricare studiu al istoricilor fiind exerciţiu de „reenactment”, de reluare a jocului la nivelul intelectual. Prima cruciadă modificase percepţia bizantină despre Constantinopol. Comnenii încep să vadă în Oraşul împăratului Constantin o reprezentare pentru Împărăţia Cerească. Comnenii au conştiinţa unei evaluări eudaimonice a Oraşului Constantinian. Dintre Comneni, cei care au realizat primii, şi cel mai bine, această reprezentare, au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143), – supranumit de contemporanii săi Caloianul, fiind considerat de istoriografii din epoca modernă drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui, Kira Anna, celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Pentru vlahi ori români, ei pot chiar să creeze o legătură magică dar vitală între spaţiul de subzistenţă şi spaţiul forţelor cosmice şi al meteorilor. Descântecele „Caloianul” (ori, alternativ, „Scaloianul”) şi „Scaloiţa” sunt invocări ale acestei legături. Caloianul şi Scaloiţa cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale (900-1300 AD). Este o ipoteză deloc absurdă că seceta de vară era frecventă şi în teritoriile de nord ale Oikumenei, unde funcţionarea „plugului mare” se baza tocmai pe regimul ploilor de vară.
Iată invocarea Caloianului într-un descântec unde cele două spaţii: al cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci nu cel al vînătorii şi al culesului din natură, şi prin aceasta descântecul „Caloianul” se deosebeşte de ritualul şamanic, sunt limpede specificate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să deschiză porţile, / Să sloboadă ploile,/ Să curgă ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să crească legumele / Şi toate ierburile.” Sau invocarea, vag ireverenţioasă, a Kirei Ana : „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”, invocare despre care sînt convins ca nu posedăm forma medievală originară, fiind mult distorsionată ca stil.
Comparaţiile între economia medievală şi economia de azi se impun şi cercetărilor din SUA, unde n – a existat vreodată un Ev Mediu. Dar am citit acum un studiu unde se estimează că ţăranul medieval european avea mai mult timp liber, timp pentru sine, decât americanul mediu de acum, fie „blue collar”, fie „white collar”.
Oricum, conţinutul articolului sus citat propune ipoteze de lucru şi deschideri spre multe teme noi. De exemplu, plecând de la :+Să ne imaginăm că în ‘epoca de aur’ a crizei economice din România, continuată şi astăzi+, putem să ne întrebăm care-i responsabilitatea ce revine primului guvern Petre Roman, alcătuit numai din specialişti români formaţi în Occident pe banii statului român, în distrugerea economiei româneşti. A fost distrugere printr-o politică deliberată. Iar aceasta se poate demonstra.
Titus Filipas
Romania Neoacquistica
aprilie 22, 2008Karl Marx citea în Biblioteca din British Museum, care alături de universităţile Oxford şi Cambridge constituiau triada supremă de surse intelectuale din Anglia. Cărţile lui Karl Marx erau extrem de bine documentate şi construite. Apoi, el cita copios din Destutt de Tracy, adică din aceleaşi texte care formaseră şi gândirea ‘pruncilor români’ Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru. Ar fi necesară o discuţie specială a scrierilor lui Marx despre români. În atmosfera aceea intelectualistă de excepţie a vremii când studia Karl Marx, se reluase abordarea istoriei în demersul dacoman-protocronist iniţiat de John Locke şi de sir Isaac Newton într-un celebru dialog epistolar. În acord cu sir Isaac Newton, împăraţii romani care cuceriseră provincia Dacia Felix întruchipau călăreţii Apocalipsului. Mai mult, seriosul Isaac Newton începea numărătoarea anilor până la Sfârşitul lumii de la luptele lui Domitian cu Decebal! Dar pe vremea lui Karl Marx, –cum este la Oxford University şi în prezent–, debutul convenţional pentru lumea modernă este fixat la 285AD, anul când Diocletian împarte imperiul în Romania Occidentală şi Romania Orientală.
Rusofobia din prima tinereţe a lui Karl Marx a fost augmentată prin achiziţionarea acestei informaţii. Dreptul autoasumat al Rusiei de a prelua moştenirea Nova Roma de fapt nu exista! În scrierile lui Marx despre români se analizează conflictul dintre ruşii nedemni şi mincinoşi, şi neolatinii demni şi greu persecutaţi din Romania Orientală.
Neolatinii din Latium Novum provin din „socii” – alizarea ilirilor şi a traco – daco – moesilor. Unul dintre aceştia, călugărul Ieronim, scrise Vulgata*. Lăudată peste mileniu de savantul Roger Bacon. Adoptată ca text constituţional fundamental pentru Romania Neoacquistica, sinteza vechilor Romanii.
Titus Filipas
*Vulgata lui Ieronim poate fi considerată şi un text de literatură stră-română. Cel puţin acesta este punctul de vedere al protocronismului.
Daniil Sihastrul şi Giambattista Vico
decembrie 28, 2007În formula „Bizanţ după Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor. Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că prin conceptul „luptei de clasă”, el ar fi găsit un sens în fiecare nouă învârtire a „roţii” civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o apropie de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa decizia politică şi militară a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă a lui Karl Marx. Mai cred că faimoasa propoziţie marxistă: „Religion ist das Opium des Volkes”, nu intenţiona să fie decât o higienizare ateistă a doctrinei lui Vico, pregătind-o pentru comunism ca ideologie „aseptică”, fără germeni religioşi. Dar Giambattista Vico are dreptate, există „început divin” pentru civilizaţie, în sensul că atunci se pun valorile fondatoare: „De creat doar zeul creează, iar omul imită”, declama şi Petre Ţuţea, încântat când vorbea româneşte depăşind vernaculara. Titus Filipas