Posts Tagged ‘Kant’

Andrei Pleşu contra lui Dante şi Kant

octombrie 12, 2008

Domnul Andrei Pleşu se defineşte  însuşi ca „un specialist al suspensiei“, întrucât  „conştiinţa morală dinlăuntrul meu mă împiedică să văd cerul înstelat de deasupra“ (vezi http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/817521/DAN-C-MIHAILESCU-Andrei-Plesu-sexagenar/).

Prin formularea de atâtea ori citată :  „Cerul înstelat deasupra noastră, şi legea morală în noi”, Immanuel Kant vroia să stabilească  o analogie între navigaţia corectă după stele, şi acţiunile corecte umane ce sunt ghidate de ‚valorile morale’. Ideea aceasta era prezentă în Divina Commedia a lui Dante  Alighieri. Trebuie să înţelegem că Andrei Pleşu s-a „înălţat” el însuşi pentru că le-a aplicat o „binevenită” corecţie lui Dante şi Kant.

Coroborând cu ce scrie aici, http://www.adevarul.ro/articole/andrei-plesu-sexagenar-in-romania.html , conchidem că personajul Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei “trei amici [care] au simţit […] nevoia să mă firitisească prin gazete, lucru pentru care le mulţumesc, deşi efectul a fost, cum era de aşteptat, altul decît cel scontat: s-a relansat tema găştii, a elitiştilor, băsesciştilor, monopoliştilor, fripturiştilor, impostorilor, „intelectualilor”, plagiatorilor etc.” Nu am afirmat că i-aţi plagiat pe Dante şi Kant, domnule Andrei Pleşu! Doar că îi contraziceţi.

În primul articol din care am citat, sicofantul Dan C. Mihăilescu mai clama despre Andrei Pleşu: “cel mai pătimaş alchimist de contrarii, omul cu fobia dihotomiilor”.

De acord. Andrei Pleşu poate fi „înălţat” cu inepţii.

Titus Filipas

O parte din ideologia românească

octombrie 5, 2008

Citesc aici, http://grupareaaproape.wordpress.com/2007/01/07/pestera-istoria-si-balcanii/ , şi aici, http://grupareadeparte.wordpress.com/2008/05/13/capul-lui-patapievici-din-gura-lui-staniloae/, două intervenţii împotriva părintelui Dumitru Stăniloae.

Eu nu neg eforturile autorilor celor două intervenţii (profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti, şi tînărul eseist “dandy”, doctor în teologie ortodoxă, domnul Mihail Meamţu). Numai că trebuie să adaug:  “Ars longa, vita brevis”.  Poziţia ideologică anti-românească a profesorului Daniel Barbu nu mai trebuie demonstrată. Cum a reacţionat la criza civică din Ferentari – Zăbrăuţi partea cea mai competentă, şi cea mai avizată în principiile de justiţie distributivă aplicabile pentru rezolvarea chestiunii, anume Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti ? Catedra de Sociologie de la acea facultate a efectuat o cercetare sociologică în cartier. Cu funcţie subliminală, în felul cum se formulează chestionarul, ar fi trebuit strecurată şi întrebarea privind modelul fiducial aplicabil la cazul Ferentari – Zăbrăuţi. Acea întrebare cheie lipsea. Pe bună dreptate,  ziaristul va surprinde şi va sublinia din studiul sociologic elementul şocant, de scandal : „O parte dintre locuitorii din cartierul bucureştean Ferentari nu ar ezita să iasă din nou în stradă pentru a-şi cere drepturile. Mai mult, aproape 30 % dintre aceştia ar fi dispuşi să participe chiar şi la manifestări violente.”                 De ce lipsea tocmai întrebarea incluzînd modelul fiducial, din chestionarul Catedrei de Sociologie la tema Ferentari – Zăbrăuţi? Pentru că aşa a fost concepută Facultatea de Ştiinţe                 Politice a Universităţii din Bucureşti de către ctitorul ei, profesorul universitar Daniel Barbu. În principiu, Facultatea „lui” de Ştiinţe Politice nu trebuie să propună modele fiduciale, soluţii înţelepte şi fezabile pentru România. De ce? Într – un articol găzduit de paginile revistei “Observator cultural” (Nr. 174), domnul Adrian-Paul Iliescu arăta dificultăţile lui Daniel Barbu de a construi discursul românesc al protocolului bogat în semnificaţii. Datorită intervenţiei doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu, de la aceeaşi facultate, domnul Adrian-Paul Iliescu îşi urma analiza acidă : „La critica făcută unui text de Daniel Barbu, se impunea un răspuns detaliat; autorul a evitat să profite însă de dreptul la replică – decizie (cred) înţeleaptă: argumentele mele se bazau pe date riguros exacte, ducînd la concluzii greu de eludat. Mai puţin adecvată mi se pare iniţiativa Alexandrei Ionescu, membră a colectivului academic condus de Daniel Barbu, de a interveni în apărarea conducătorului instituţiei sale. Aceasta ne pune în faţa unei dileme: dacă ar fi existat temeiuri solide în favoarea lui Daniel Barbu, atunci el insuşi ar fi fost (desigur) cel mai bine pregătit să le formuleze – oare de ce n-a făcut-o? Iar dacă acestea lipsesc, ce rost are să se mascheze acest lucru prin intervenţii colaterale? De exemplu, Alexandra Ionescu susţine că textul lui Daniel Barbu ar fi rezultatul unui (neînţeles!) demers tip Foucault.”                  Demersul de tip Foucault, sau „Langage à l’infini”, dacă într – adevăr despre aşa ceva este vorba în textul lui Daniel Barbu, ascunde pentru intelectualul român şi teama epistemologică justificată a limbajului aflat dincolo de verificare şi de control. Aceasta este o problemă reală, asociată pentru intelectualul sincer şi cu presimţirea inevitabilului : dispariţia Limbii Române ca magistrală pe care pot să circule idei noi şi concepte complexe. Dar nu cred că tocmai „demersul de tip Foucault” ar trebui să fie blamat pentru „conceptul” dubios pe care a fost ctitorită Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. El nu este un concept constructiv pentru România, cea prezentă şi cea viitoare. Am privit, pe televiziunea ProTV, o emisiune talk show a domnului Cristian Tabără cu universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu de la această facultate care ar trebui să propună studenţilor tutoriale         menite să- i transforme în elitele politice ce apără, cu inteligenţă şi abnegaţie, interesele României. Cu mult regret trebuie să spun că domnul Cristian Tabără a rămas fără de                   replici, şi astfel nu a oferit nişte linii de ghidare pentru telespectatori. Apărarea intereselor româneşti, aici incluzând şi valorile culturale, era clasificată de universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu ca aparţinînd paradigmei „post-marxist-leniniste“, deci ar fi o continuare a doctrinei comuniste. Aceasta din motivul că interesele româneşti fuseseră apărate la stilul „pompieristic” (dar nu cel din Dealul Spirii), şi de comuniştii naţionalişti români. O flagrantă lipsă de onestitate intelectuală din partea universitarilor amintiţi. Corelat, atacul împotriva intereselor şi valorilor româneşti este inventariat de aceiaşi universitari în „paradigma neo-weberiană“. Fără să fi venit informat şi pregătit pentru complexitatea, duritatea, chiar                 lipsa de scrupule a luptei intelectuale din emisiunea televizată, domnul Cristian Tabără se dovedea a fi fost literalmente copleşit de aroganţa verbală manifestă, –dar totuşi lipsită de argumente coerente–, a doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu. Emisiunea realizată de domnul Cristian Tabără a putut lăsa, cred, unor telespectatori impresia că universitarii noştri „neo-weberiani“ quintesenţiali, anume Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu, ar fi avut cumva dreptate. Dar sociologul şi economistul politic german Maximilian Weber (1864–1920), în lucrarea sa despre etica şi succesul capitalismului protestant, trecea sub tăcere, – la fel ca şi neo-weberienii de acum –, faptul că acel capitalism foarte mult lăudat din nordul Europei a fost doar un imitator al capitalismului catolic timpuriu din sudul continentului. Capitalism                   implementat mai întîi de oraşele portuare italiene. Romania era demult piaţă comercială pentru capitaliştii italieni ai începuturilor modernităţii din Europa. Nicolae Iorga (1871 – 1940) are intuiţia unui adevăr când scrie : “Înjghebarea ţerii Moldovei ca principat românesc deosebit a                  venit printr-o descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerţ între Caffa genoveză (primul loc din Europa bântuit de ‚Ciuma cea Mare’, la 1347, n.n.) şi oraşele germane ale Galiţiei”. „Clipa descălecarii” a fost determinată de supărarea papei Nicolae al IV-lea. Provocată la alungarea cruciaţilor din Ţara Sfântă de către mamelucii sultanului Malek-Aschraf (28 mai 1291). Sub Talmud, Biblie ori Coran se ascund totdeauna abace, computere şi registre contabile. De la prima cruciadă şi până la evenimentul din 1291, Genova crease o întreprindere gigantică de comerţ şi transport pe mare. O „compagna communis” obligată, pentru menţinerea vieţii comunităţii, să funcţioneze în continuare şi în plin regim. Această organizaţie de comerţ şi transport era securizată printr-un sistem de asigurări de extraordinară credibilitate. Dacă la 1291 „oferta” acestei organizaţii rămânea fără „cerere”, întrucât statele cruciate din Ţara Sfântă dispar,                   „organizaţia” nu dispare. Ea trebuia doar transformată şi focalizată altfel. În concluzie, trebuie să înţelegem decizia acelui papă Nicolae IV ca decuplare a registrelor contabile creştine de registrele contabile arăbeşti. O desprindere de interese văzută acum şi ca stopare a « occidentalizării » Levantului. Urmările se resimt şi se văd. „În diverse grade, actualitatea prelungeşte alte experienţe mult mai îndepărtate în timp”, scria justificat Fernand Braudel în ‘Grammaire des civilisations’. Profesorul Daniel Barbu nu a citit, sau dacă a citit nu a asimilat, teoria lui Fernand Braudel despre importanţa perioadelor lungi în istoria civilizaţiei noastre. În perioada scurtei guvernări CDR, Daniel Barbu făcea parte din grupul de universitari avându-i ca figuri centrale pe Emil Constantinescu şi Zoe Petre. Emil   Constantinescu „devoala” faptul că ei considerau universitatea de stat românească drept loc propice unde se pot face „cariere”. Să reamintesc aici şi faptul, –astăzi uitat–, că                   studenţii revoltaţi din Franţa anului 1968 atacau în mod expres şi virulent tocmai sistemul universităţilor „mandarinale” de stat, unde banii erau cheltuiţi în primul rând pentru a se finanţa „strălucite cariere universitare”. Eşecul flagrant al guvernării CDR, (după eliminarea lui Victor                   Ciorbea de către pionul plasat de Petre Roman), trebuie pus în primul rând pe seama universitarilor carierişti din CDR care mimau şi acţiunea civică. Dar valorile care îi „mânau în luptă” nu erau cele româneşti, ci fuseseră stabilite din exterior, împotriva intereselor României.

În paginile cărţii „O teorie a dreptăţii”,  acum  lectură obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale,  John Rawls încerca    rezolve problema justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale  de Contract Social. În construcţia discursivă din textul „A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632-1704), Jean Jacques Rousseau (1712-1778), şi Immanuel Kant (1724–1804). “Contractul social” înseamnă la  John Rawls  o cooperare conştientă  între grupuri, prin negocieri pe un set de  valori  etice. Cursul profesorului John Rawls despre ‚teoria dreptăţii’  şi  distribuţia  bogăţiei a  influenţat  nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea economică. Aş fi preferat sublinierea aspectelor rawlsiene în campania de educaţie civică în şcoli. Nu se întâmplă. 

Fără să înţeleagă teoria lui Fernand Braudel despre gramatica generativă a civilizaţiilor, profesorul universitar Daniel Barbu îşi permite evaluarea depreciativă la adresa unui exponent important al civilizaţiei româneşti: Exemplul clasic care imi vine in minte, pentru ca e vorba de un personaj care ocupa un loc important in cultura romaneasca a secolului al XX-lea, este cel al lui Dumitru Staniloae. Acesta procedeaza intocmai ca si Nicodim Aghioritul. E un teolog format in Romania, la facultatile de teologie, care face la fata locului o teza de doctorat de cateva pagini (o biografie a Patriarhului Dosoftei al Ierusalimului, fara nici un element de noutate in raport cu eruditia istorica precedenta). Plecat la studii, incepe sa citeasca autori germani si francezi, grupati in jurul centrului iezuit de la Lyon. Acestia pornisera deja, de 20-30 de ani, in cautarea parintilor greci pe care ii editau si comentau, potrivit celor mai riguroase norme filologice, dupa manuscrise aflate in bibliotecile occidentale. Dumitru Staniloae, nu la Bucuresti, nu in Carpati, nu in manastirile romanesti, are revelatia traditiei patristice bizantine. Aceasta ii este oferita, gata prelucrata, de savantii occidentali. Structura cartii sale de capatai, Teologia dogmatica ortodo­xa, este preluata intocmai (o simpla consultare a cuprinsului ne dovedeste acest lucru) dupa Die Kirchliche Dogmatik a lui Karl Barth, cel mai important teolog reformat al secolului XX si, probabil, unul dintre cei mai mari teologi din toate timpurile. Preia cartea lui Barth, pe care o impaneaza cu literatura patristica greaca, ea insasi sistematizata de Henri de Lubac sau Hans Urs von Balthasar, teologi catolici care redescopereau pentru stiinta secolului XX traditia orientala. Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume. E doar un exemplu, dupa parerea mea extrem de clar, de modernizare defensiva in care pana si propria traditie este citita prin ochii carturarilor occidentali.”

Excerptul acesta însăilat tendenţios de profesorul universitar Daniel Barbu este luat din articolul său PEŞTERA, ISTORIA ŞI BALCANII, al cărui conţinut a fost prezentat mai întâi în anul 2006, ca o “intervenţie la Conferinţele Cuvântul”, am citat.

O minciună prin omisiune a profesorului Daniel Barbu este aceea că el nu spune nimic despre faptul că părintele Dumitru Stăniloae studiase teologia ortodoxă în perioada interbelică la Universitatea din Cernăuţi ! De ce “uită” acest detaliu  profesorul Daniel Barbu? Pentru că Universitatea din Cernăuţi avea un prestigiu uriaş, compabil cu al oricărei universităţi de maxim prestigiu din lumea occidentală ! De exemplu, la Universitatea din Cernăuţi se forma ca tînăr profesor de economie politică Joseph Schumpeter, care ulterior va fi primit cu onoruri şi va înregistra apoteza  carierei  la Universitatea Harvard, unde competenţa lui dobândită la Universitatea din Cernăuţi nu va fi măcar vreun moment contestată!  Poziţia profesorului Daniel Barbu, de negare ab initio a  valorilor româneşti, este mai mult decât evidentă.

Mai departe, profesorul Daniel Barbu reuşeşte performanţa, –rarissimă chiar şi în noua lume academică românească–, să creeze un binom dintre o minciună prin omisiune şi o  minciună prin comisiune. Care este minciuna prin omisiune din acest binom? Faptul că Daniel Barbu nu aminteşte nimic despre adevărurile sintetice care se predau studenţilor de la  facultatea de teologie ortodoxă din cadrul Universităţii din Cernăuţi.  Or, aceste adevăruri sintetice erau prezente în primul rând în învăţăturile dogmatice ale Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare, şi  ale Sfîntului Ierarh Grigore Bogoslovul. După cum erau prezente şi în doctrina antropologică a Sfîntului Grigore de Nyssa, cel de al treilea dintre marii filosofi teologi cappadocieni, şi Părinţi ai Bisericii.

Minciunile acestea prin omisiune produse în serie trădează ele vreo intenţionalitate ideologică, ori ne vorbesc pur şi simplu despre cultura foarte aproximativă a profesorului  Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti ? Dar, în fine, să arătăm care este minciuna prin comisiune din acest binom :“Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume.”

Păi, dacă pleacă de la nişte adevăruri sintetice, întâia oară spuse de Părinţii Bisericii Orientale, ce vroiai, tovarăşe profesor Daniel Barbu ?

Pornind  de la aceleaşi vechi adevăruri sintetice, părintele Dumitru Stăniloae construieşte frumosul aforism: „Credinţa este adevărata ştiinţă.”, vezi

http://victor-roncea.blogspot.com/2008/10/taina-omului-si-ortodoxiei-marturia.html .

Această dogmă teologică fundamentalistă din Romania Orientală a secolelor IV, V, VI  era atât de prezentă în cultura populară de la noi, încât o întâlnesc aici, http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/10/04/bunica-mea-sava-tita-mica-poveste-de-familie/ , în structura altui aforism : Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.” (Roxana Iordache).

În această dogmă fundamentalistă a ortodoxismului românesc, Sfînta Treime este un adevăr sintetic, pe când în ortodoxismul  mistic  rusesc, Sfînta Treime rămâne un mister.

Este de domeniul evidenţei că trebuie recurs la un model occidental pentru transformarea culturii române. Acest model occidental adecvat nu poate fi iniţiat de Universitate, pentru moment  controlată  de internaţionalişti ce îşi arogă  agresiv rolul  managerial pentru cultura română. Acest model de ameliorare în  cultura română  poate fi iniţiat numai de Biserica Ortodoxă Română.  Însă care model occidental ni se potriveşte ? Dacă studiem istoria culturală a Occidentului în general, si istoria Bisericii Occidentale în particular, observăm că rolul liderului cultural novator în Occident îi revine Sfântului Anselme din Aosta (1033-1109), numit de asemenea Anselme de Cantorbéry. În anul 1060, Anselme din Aosta intra la mănăstirea benedictină din Bec, în Normandia. Acolo studiază cu atenţie şi diligenţă  doctrina teologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Orientale dimpreună cu Logica ! Mănăstirea benedictină era deja organizată după modelul oferit în scrierile călugărului scit Ioan Cassian din Romania Orientală. Sfântul Anselme,   născut din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cel mai clar rezumat al teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor, continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V, VI. Dar hai să vorbim acum numai despre importanţa argumentului ontologic al lui Anselme pentru  toată cultura Europei occidentale, pentru felul în care evoluează prin ceea ce numim ‚progres’ spre ‚modernitate’. De obicei argumentul ontologic al lui Anselme este formulat printr-o înşiruire de trei propoziţii : «Avem o idee despre Fiinţa  perfectă; perfecţiunea comportă existenţa ; deci Fiinţa  perfectă  există. » Totuşi,  dacă în argumentul ontologic al lui Anselme  este implicat ca un datum predefinit principiul logic al identităţii, atunci ultimele două propoziţii devin redundante. Principiul identităţii era cunoscut încă de pe vremea lui Aristotel. Cu acesta, argumentul ontologic al lui Anselme se reduce la o singură propoziţie : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă. ». Or, această idee vagă despre Fiinţa  perfectă  este numai caz particular de reprezentare ontologică. Şi, în general, argumentul lui Anselme este asigurat şi validat  prin orice reprezentare ontologică. Reductibil la o formulare mai inteligibilă, avem demonstrat faptul că Dumnezeu există prin  însuşi faptul că omul este capabil să construiască reprezentări ontologice. Dar, bineînţeles, mai este implicat aici, predefinit,  principiul scolastic enunţat de Sfîntul Anselme: „Fides quoerens intellectum.” – ‚Credinţa caută inteligenţa, eu nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred în Absolut şi astfel înţeleg’. Argumentul ontologic constituie nucleul ‚softului’ anselmian ce va permite europenilor occidentali să construiască reprezentări ontologice despre realitate. Aceste reprezentări ontologice constituie instrumentalitatea  raţională cu ajutorul căreia europenii occidentali vor descoperi şi cuceri lumea.

Titus Filipas

Bosonul Higgs

septembrie 8, 2008

Citesc aici, http://3ditorial.wordpress.com/2008/09/06/alt-motiv-sa-murim-cu-totii/ , un editorial apocaliptic despre  starea lucrurilor în sine : “Alt motiv sa murim cu totii?”.

Îndrăznesc să exprim alt punct de vedere. Este vorba numai despre un experiment pentru căutarea bosonului Higgs, supranumit “God’s particle”.

Este o particulă elementară căutată de o jumătate de veac. De fapt nu este decât  în concreteţea sa materială un experiment de fizică. Fără îndoială, maşina de la CERN se bazează pe foarte mulţi bani şi incorporează tehnologia cea mai avansată. De altminteri la CERN a fost inventat Internetul. Ei bine, tehnologia se bazează pe filosofia existenţialistă. La CERN se face acum nu atât un experiment de fizică, deşi arată pregnant aşa, cât un experiment de filosofie existenţialistă. Reamintesc că Peter Higgs este un fizician teoretician scoţian. De altminteri fizica teoretică a fost inventată în secolul XIX în Scoţia de către James Clerk Maxwell. Şi nu întâmplător în Scoţia. În Epoca Luminilor clasică, adică secolele XVII şi XVIII, Iluminismul scoţian şi Iluminismul francez erau legate prin „vase comunicante” spirituale. Revoluţia din 1789 distrugea Iluminismul francez, dar lăsa intact Iluminismul scoţian. Care continuă şi în secolul XIX. La fel ca ideologii Junimismului de la noi, ideologul scoţian Thomas Carlyle (1795 – 1881) insista pe incorporarea dinamismului culturii germane, a ideologiei germane. Filosoful scoţian David Hume (1711 – 1776) influenţase ideologia clasică germană (prin Immanuel Kant), dar şi matematica germană (prin Leonhard Euler). Hume are un celebru discurs despre realitate şi cauzalitate, reluat şi explicat la noi abia în secolul XX de către Nae Ionescu (în prelegerile anului 1926). Dar în secolul XVIII, Immanuel Kant relua discursul lui David Hume şi propunea conceptul de noumen sau „lucrul în sine” pentru explicarea cauzalităţii şi realităţii. Iar Leonhard Euler, –singurul matematician sanctificat!–,  propunea conceptul de funcţie ca un ersatz pentru descrierea matematică a cauzalităţii.

În secolul XIX, fizicianul scoţian James Maxwell pleacă de la cele două surse de idei pentru a uni teoria electricităţii şi teoria magnetismului într-o singură teorie a electromagnetismului. Pentru aceasta el foloseşte un „lucru în sine” pe care îl numeşte „curentul de deplasare”. Curentul electric se defineşte operaţional drept „ceea ce se măsoară cu ampermetrul”, dar nimeni nu a măsurat vreodată „curentul de deplasare” cu un ampermetru! De fapt aceasta este caracteristica „lucrului în sine”*, el nu se poate determina experimental. Tot în contextul  Iluminismului scoţian, continuat, iată!, şi în secolul XX, fizicianul Peter Higgs propunea bosonul supranumit God’s particle pentru a explica apariţia masei la toate celelalte particule la care se poate măsura o masă. Spuneam că experimentul iniţiat în prezent la CERN este un experiment de filosofie existenţialistă. El vrea să verifice dacă bosonul Higgs este, –sau nu–, un „lucru în sine”.

Titus Filipas

*Pentru a sublinia importanţa conceptului Kantian, fizicianul german Heinrich Hertz (1857–1894) comenta: “Ecuaţiile fizicii matematice sunt mai inteligente decât oamenii care  le-au scris”.

Cu cine discut /sau nu Kant

iulie 25, 2008

Cu fostul meu coleg de la Facultatea de Fizică din Bucureşti, Constantin (Costel) Marghitoiu. Colegul nostru comun, Meder Laszlo Ferencz, care a terminat această facultate extrem de dură cu 10 (zece) pe linie, spunea foarte serios despre Costel Marghitoiu că era cel mai “deştept” din generaţia noastră.

Acum,  Costel Marghitoiu  întreţine un site de filosofie la această adresă, http://www.filozofiadesueta.com/ . Un articol  pe care mi l- a trimis în urmă cu câţiva ani prin  e-mail, şi l -am salvat pe blog-ul meu sub titlul Scrisoare despre noumen şi fenomen, a fost accesat de peste 100 de ori.  Sigur, în alţi termeni şi alte categorii aceasta poate înseamnă  prea puţin, dar amintesc faptul că aici este vorba, totuşi, despre un articol de filosofie!

Recent, exprimându -mi opinia privind felul cum se învaţă limba română în respublika Moldova, am inserat un comentariu benign pe un blog care nu este redactat în limba română, spun aceasta din nou foarte clar, ci redactat într-  o subvernaculară pseudo – neolatină extrem de grotescă, pe care eu o denumesc limba moldovenească numărul “n”,  vezi aici http://urdumheit.wordpress.com/2008/07/18/savatie-bastovoi-din-nefericire-inca-un-bou/  .

Ca refugiat basarabean din vechiul judeţ Soroca, cu drepturile mele clare de răzeş, deţin legitimitatea  să mă exprim pe această temă. Insertul meu  pe acel blog suna aşa : +Întâmplător, am studiat la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova,   şi aveam un respect extraordinar faţă de vechii profesori ai şcolii, eliminaţi   de regimul comunist. Să-l amintesc aici numai pe Fanu Duţulescu, autorul unui  concentrat „Dicţionar al filosofiei” în care explica atât de bine conceptele metafizicii, printre care şi noumen-ul sau „lucrul în sine”.+

Amuzant, dar colectivul urdumheit (bănuiala mea este că sunt mai multe personaje acolo, persoane fizice  reale ce lucrează în ture şi primesc salarii ruseşti foarte bune pentru ceea ce fac) găseşte necesar să comenteze:“Din vagile cognoscinte kantiielniţe, ştiam que Ding an Sich-ul ie inaccesibil de tăt, allora putem cognoasce doar qu.il existe….dar s-ar putea sa ma inselez….cu Vernunftu n-am mai discutat de   hăt ani de zile.”

Fiind vorba despre Kant, trimit prin e-mail acest comentariu colegului meu Costel Marghitoiu:

“Dragă Costele,

După cum ştii, Rusia este în plin proces expansiv în toate domeniile. Iată un comentariu kgb-ist, absolut autentic, la Kant.”

Fostul meu coleg de facultate  mi – a răspuns  pertinent:

“Dragă Tit,

Simpatic comentariu şi nu de tot stupid. Ding an sich ar fi ‘lucrul în sine, sau lumea în sine’, a lui kant,  iar vernunft-ul ar fi raţiunea criticată-explicată  de Kant în celebra lui carte. Rusul tău moldovean greşeşte când spune că lumea în sine poate fi argumentată ca existând, dar nu poate fi şi cunoscută, ea nici nu este sau nu este existenţiabilă pe vreo cale fie ea şi demonstraţională. Din păcate ai noştri cetăţeni nu prea discută de loc cu vernunftu lor, dar omul tău zice că o face din când în când, stare evident superioară. “

Apoi, colegul  meu a continuat : ”Găsesc pe internet tot felul de texte interesante, despre numen, sau lucrul în sine, şi despre alte alea, dar nu aş zice că  sunt ceva promiţător. Există o complexitate banală, adică metafizica [filosofia, n.n.] care nu implică efecte interesante. Păcat că nu eşti amator, aş putea discuta cu tine despre confuziile şi contradicţiile kantiene, evident în viziunea mea. Spre exemplu despre faptul că noi putem cunoaşte fenomenul dar nu noumen-ul, presupusa lui sursă. Dacă ‘noumenul’ este un obiect-proces, similar cu fenomenul îl cunoaştem prin fenomen, iar dacă este mintea care creează fenomenul, atunci mintea asta ‘noumen’ nu mai e o lume, fie ea şi în sine, nu mai e un lucru sau colecţie de lucruri corelate cauzal, ea este un algoritm generativ de lucruri în conştientele reprezentante. Toate astea le-au înţeles filozofii din Orient care au admis doar vidul universal şi lumea impresie sau iluzie, lumea desfăşurată în minte dar căreia nu îi corespunde nici o realitate efectivă, fie ea şi în sine.”

Titus Filipas

Mit, realitate, noumen

aprilie 19, 2008

În calculul infinitesimal şi în fizica matematică, propoziţiile dialectice dobândesc validitate apodictică prin convenţia  hubrică, impusă cu forţa, vezi  ce spune David Hume  despre putere şi necesitate. De altminteri puterea brutală incorporată în această fizică matematică a dus la Hiroshima, la Nagasaki, experimente unde se verificau teorii despre reacţiile nucleare.

David Hume  exclude intervenţia metafizicii în discursul despre cauzalitate, însă permite intervenţia mitului. Immanuel Kant recheamă metafizica în  cauzalitate prin inventarea „lucrului în sine” (noumen).

Titus Filipas

Scrisoare despre noumen şi fenomen

martie 24, 2008

Dragă Tit, o să fac câteva evaluări* asupra textului prelegerilor domnului Nae Ionescu, nu mi-e clar cam la ce te aştepţi, eu nu pot fi măsurat decât cu propria mea măsură, ca oricare altul, şi din păcate măsura mea, cum o fi, nu intră în etaloanele de măsurat realitatea, aparţinând altor minţi. Dacă mă introduc în textul ionescian, sînt posibile evaluări negative, inerente datorită distanţei temporale, şi mie îmi displace să fac asemenea comentarii critice, asupra unor oameni de calitate şi bună credinţă care aparţin istoriei, şi pe lângă faptul că nu pot răspunde la obiecţii, mai sînt şi legaţi de un moment conceptual director, care îi obliga, volens nolens, să susţină anumite puncte de vedere, pe care evident viitorul le va schimba în proporţii variabile. Ceea ce are definitoriu nea Nae este claritatea stilului, pe care se pare că nu o găseşti la scrierile mele, şi capacitatea de a fi un bun şi corect interpret al punctelor de vedere ale marilor filosofi precum  Hegel, Kant, etc pe care onorabilul Nae îi face accesibili printr-o prezentare clară, simplificată dar păstrînd esenţa conceptuală  a autorilor. Eu mă interpretez pe mine şi nu alţi autori, cu toate că am calitatea, cred, de a separa tăios şi net limitele, (pe care le identific cu puterea mea discriminativă, evident),  ale altor proze filozofice. Dar mai mult mă interesează noutatea decît răsfoitul prin lada cu amintiri a istoriei.

Eu am citit de mult pe dl. Nae, e cel mai bun interpretor român al filosofiei clasice cu o capacitate unică de a simplifica, fără a neutraliza, textele baroce şi obscure ale unor filosofi precum Hegel, chiar Kant. Are şi un simţ sănătos al umorului şi ceva dispreţ bonom cu care priveşte lumea nefilosoafă, chiar şi pe studenţii lui, dar a fost tare şi a ştiut bine ce valoare avea într-o lume în care, ca şi acum, metafizica nu era cine ştie ce. Aş vrea să intru şi eu în legătură cu inteligenţele actuale, agresive dar stupide, –cum zici!–, să văd şi eu cum înţeleg sau nu înţeleg ele lumea.

Probabil cutia Pandorei a fost deschisă în spaţiul filosofiei europene când metafizicianul David Hume a afirmat că  nu se poate întemeia relaţia de cauză-efect, de identificare a legăturii între un lanţ de evenimente tratat ca efect,  şi lanţul evenimentelor cauză, pe actul percepţiei sau pe raţiune. Ce vrea să spună această presupoziţie?

Nimic mai mult decât că în realitatea în care este scufundat omul, perceperea unui segment procesual nu oferă informaţii suficiente pentru predicţia continuării procesului, deasemeni că nici un raţionament făcut asupra unui segment de percepţie nu indică ce se va întâmpla în continuare. […]

Consecinţa ar fi că relaţia cauză – efect nu se poate întemeia pe culegerea şi prelucrarea de date perceptuale, anterioare producerii unui eveniment, nici pe anumite presupuneri şi încercări de raţionament asupra continuării unei stări naturale tratată drept cauză, într-o altă stare considerată efect.

Pentru a întări argumentarea, Hume afirmă că dacă extragem un om din lanţurile fenomenale ale universului cunoscut şi îl deplasăm într-o lume complet diferită, în care atât formele cât şi dependenţele procesuale sunt deosebite de cele ale lumii noastre, la început individul nu poate face nici o presupunere validă asupra cauzalităţii noii sale lumi, indiferent câtă experienţă cauzală şi câtă abilitate intelectivă asupra lumii lui anterioare ar poseda. Pentru a nu lăsa problema fără rezolvare, Hume presupune că observarea sistematică şi experienţa sunt izvoarele care consolidează relaţia cauzală,

astfel dacă culegem sistematic informaţii asupra desfăşurarii evenimentelor, în mintea noastră se fac tot felul de legături de dependenţă, şi aceste legături particulare, repetate sistematic sunt sursele conceptului de cauzalitate, ca principiu universal care acţionează în lumea noastră. Mai mult decât o presupunere cu o anumită probabilitate asupra desfăşurării unui lanţ de evenimente bazată pe observarea sistematică a secvenţelor anterioare, nu se poate face, relaţia de necesitate absolută între cauză şi efect nu este oferită de nici un instrument senzorial sau raţional uman.

 

Niciodată natura umană nu va putea arăta dinainte ce efect va corespunde unei serii procesuale considerate cauză, deasemeni nici o cauză nu va putea fi asamblată cunoscând doar specificitatea efctului.

Percepţia după Hume nu face decât să ofere serii de evenimente, fără a ne spune care sunt relaţiile necesare şi stabile între ele  şi dacă realmente ele funcţionează în afara percepţiei, sau sunt doar rodul imaginaţiei umane, care pune în natură mai mult decât conţine ea însăşi, adică pune cauza şi efectul ca proprietăţi esenţiale si veşnice ale dinamicii lumii, acolo unde ele nu există. O asemenea presupunere a non necesităţii raţionale a principiului cauzalitatii pare puţin ridicolă azi, dar nu era acum câteva secole, când în ştiinţa Europei se decanta şi rafina conceptul de cauză generalizată şi modul cum trebuie el înţeles şi manipulat.

Hume afirma de fapt că singurele propoziţii care aduc cunoaştere relevantă provin din experienţă, nici percepţia izolată, nici raţiunea neputând furniza noutate fenomenală minţii umane. Propoziţiile furnizoare de cunoaştere, rod el experienţei nemijlocite, sunt

numite în filozofie ‘propoziţii sintetice’, spre deosebire de cele ‘analitice’ în care întreaga cunoaştere este redundantă, conţinută în subiect.

 

Cea mai bună întemeiere filozofică a cauzalităţii şi a diferitelor metode de analiză a naturii se consideră a fi fost făcuta de Kant, care în ‘Critica raţiunii pure’ dă o justificare temeinică, el crede,  izvorului cauzalităţii generalizate, ca principiu al intelectului, mai mult chiar, Kant vrea să întemeieze întreaga cunoaştere ştiinţifică şi metafizică pe baze solide, care să nu poată fi puse la îndoială de nici o raţiune destul de abilă, pentru a îi înţelege argumentaţia.

 

Pentru Kant poziţia formulată de Hume asupra incapacităţii extragerii conţinutului cauzei şi efectului din percepţie şi raţiune este profundă, ea l-a trezit din somnul dogmatic, după cum afirma el şi l-a pus în situaţia de a găsi o întemeiere suficientă şi bine argumentată a pricipiului cauzalităţii, a provenienţei lui şi sferei de cunoaştere pe care o acoperă. Efectul acestei rezolvări este celebra lucrare ‘Critica raţiunii pure’, unde marele gânditor german îşi prezintă sistemul categorial al cunoaşterii umane.

 

Kant pune întrebările fundamentale:

1-Cum este posibilă matematica pură?

2-Cum este posibilă fizica?

3-Cum este posibilă metafizica în genere şi ca ştiinţă?

 

A discuta despre cum e posibil ceva, legat de modalitatea funcţională a gândirii umane, implică a încerca să formulezi un model informaţional al fenomenului mental, şi să îl implementezi pe un sistem informaţional autonom, independent de mintea umană, în a cărui caracteristică operaţională  modelul să producă conţinuturile mintii, adică să genereze concepte şi raţionamente, iar în final teorii ştinţifice şi discursuri metafizice asupra realităţii. Evident asemenea lucru nu putea concepe Kant, nici ca modalitate experienţială mentală, el nu avea cunoaşterea conceptului de model fenomenal predictiv abstract, sau model logico – generativ al logicii umane, prin care sunt separate proprietăţi, ca bază a justificării ‘fenomenului raţionalităţii’, propriu gândirii.

Dar chiar şi în varianta restrânsă de argumentare ipotetico-discursivă, a caracteristicilor minţii, metoda kantiană este revoluţionară, pentru că în primul rând identifică şi formulează explicit o problemă de o dificultate extremă, anume mecanismul funcţional al minţii umane şi geneza cunoaşterii, aici se încearcă o primă şi inevitabil incompletă soluţie.

Kant nu ne spune ce înţelege el prin întrebarea : ‘cum e posibilă  o activitate mentală’, care de fapt ‘este şi se dezvoltă neîncetat’, el înţelege prin ‘posibilitate’, temeiurile raţionale (având o anume reprezentare a raţionalităţii, dependentă de momentul istoric), pe baza cărora omul generează diferite varietăţi conceptuale abstracte şi le aplică cu succes variabil la înţelegerea fenomenalităţii lumii. Soluţia kantiană la întrebările asupra posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice este identificarea surselor percepţiei şi a formelor abstracte ale raţionamentului în intelect. Rezolvarea problemei posibilităţii cunoaşterii derivă din ipoteza unei existenţe apriorice a formelor sensibilităţii în fiecare intelect uman, a unor forme de abordare a dependenţelor care alcătuiesc textura de realitate a lumii. Prin existenţa apriorică filozoful înţelege existenţa unor caracteristici mentale, idependent de orice experienţă bazată pe regularităţile percepţiei.

După părerea lui Kant există propoziţii sintetice care nu provin din experienţă, ci din resursele intelectului, din forma lui funcţională apriorică, aceste propoziţii aduc cunoaştere doar pe baza unui mecanism mental specific, existent în mintea umană, independent de actul experienţial, acest mecanism numit cunoaştere prin intuiţie oferă omului cunoaştere fără obligativitatea acumulării şi analizei datelor percepţiei. Propoziţiile sintetice apriorice aparţin domeniului matematicii, fizicii şi evident metafizicii, prin ele putem cunoaşte realitatea fără observaţie, dar cu o certitudine superioară celei furnizate de observaţie .

Kant afirma că temeiul tuturor însuşirilor minţii este ascuns în existenţa unor forme apriorice ale sensibilităţii, şi a unor forme apriorice ale gândirii raţionale, care se găsesc în intelect, şi care permit atât modalitatea percepţiei concrete spaţio – temporalizată, cât şi plasa de invarianţi conceptuali care instalează ordinea cauzală în haosul fenomenal.

Există  în metafizica Kantiană două stări fundamentale ale lumii,  anume  ‘Fenomenul’, identificat drept efect al percepţiei, şi ‘Noumenul’ , acel existent obscur, intangibil şi incognoscibil care se află în spatele fenomenului. Omului îi e dată faţeta fenomenală a noumenului şi numai atât, dar asta nu înseamnă că în spaţiul fenomenal nu există o cauzalitate riguroasă şi că ea nu poate fi desprinsă şi justificată, dar nu experimental ci prin formele apriorice ale sensibilităţii,  anume spaţiul şi timpul,  şi prin modurile gândirii.

Formele apriorice ale sensibilităţii sunt responsabile de percepţia spaţială tridimensională, şi mai ales de caracteristica de temporalitate a curgerii seriilor fenomenale, pe care omul le translatează conştient în spaţiul investigativ raţional, care are deasemeni o structură specifică pe familii conceptuale generale, numite ‘categorii’. Modurile ‘categoriale’ sunt tipurile de concepte distincte, necesare şi suficiente, pentru a surprinde şi analiza dinamica de cauzalitate a realităţii.

Într-o formulare modernă am putea spune că sîntem cablaţi genetic să percepem cum percepem şi să gândim precum gândim, toate ni le oferă apriorica structură perceptual operaţională  a minţii, ea este atât sursa felului în care observăm, cât şi sursa modului în care ‘înţelegem sau cunoaştem’ ceea ce percepem. Evident totul este consecinţa ipotezei asupra originii proprietăţilor intelectului uman, care chiar discutată pe sute de pagini, nu este demonstrată în sensul actual al asamblării unei demonstraţii. Dar pentru Kant ipoteza formelor apriorice ale sensibilităţii şi raţionalităţii, a părut complet satisfăcătoare, şi a fost dezvoltată  într-o lucrare de mari dimensiuni, relativ dificilă, care citită atent poate aduce plăcere unei minţi curioase, abile şi răbdătoare.

Ar mai fi de menţionat ceva ce pare a fi scăpat subtilităţii kantiene şi anume că postulând existenţa  ‘noumenului oarecare’ ca sursă a ‘fenomenului oarecare’, e necesar să existe un ‘meta noumen’ generator al fenomenului care este ‘individul raţional’. Cu alte cuvinte trebuie să existe şi ‘un individ în sine’ corespunzător  ‘individului pentru sine’, fenomenal. Despre caracteristica cognitivă a ‘individului în sine’ nu putem face prea multe ipoteze, dar nu putem exclude posibilitatea cunoaşterii noumenului, adică a lucrului în sine, de ‘metanoumen’, adică de individul în sine, a cărui existenţă decurge cu necesitate logică din premisele kantiene. Cumva Kant îşi neagă ipoteza ‘non cognoscibilităţii noumenului’, prin necesitatea existenţei ‘meta noumenului’ subiect supracunoscător, sursă a individului normal, uman a cărui cunoaştere este doar fenomenală. Nu vom urmări în detaliu caracteristicile cognitive probabile ale metanoumenelor, ‘subiecţii gânditori în sine’, ele ies din sfera metafizicii.

Putem afirma că Nae Ionescu a fost cel mai bun cunoscător şi prezentator interpretor  român al filozofiei clasice, cel care a pătruns cel mai bine în litera şi inima textelor filozofice, şi a tradus limbajele personalizate ale metafizicienilor, (uneori obscure, alteori ambigue până la pierderea nucleului ideatic, într-un halou de afirmaţii fără frontiere nete), în lanţuri de propoziţii clare, coerente, expresive şi păstrând maximul de specificitate explicativă, aparţinând gândirii celor prezentaţi. Dată fiind importanţa solutiei kantiene la problema posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice, Nae Ionescu pătrunde adânc în lava incandescentă a conceptelor kantiene, separă, reconectează şi transparentizează înţelesuri adânci şi face în final o acţiune de restaurare a discursului Kantian, distilând esenţa lui şi înlăturând ecoul redundant, uneori prolix, al frazei dense şi lungi, greu de urmărit şi mai greu încă de decodat complet.

Interesant nu e numai cât de performantă este mintea lui Nae Ionescu în descifrarea şi asimilarea gândirii maestrului gândirii critice, dar şi o anume deconectare şi relaxare evaluantă  a înţelegerii gândirii acestuia, exprimată printr-o atitudine critică faţă de metoda critică a lui Kant. Nae Ionescu afirma că au fost alese de Kant 12 categorii dar puteau fi alese şi mai multe sau mai puţine, alegerea nu i se pare un imperativ necesar, ci mai degrabă o problemă de convenţie, personalizabilă diferit.

A identifica lipsa de argumentare satisfăcătoare a necesităţii celor 12 categorii, care surprind în perspectiva kantiană modurile conceptuale ale realităţii, este un semn de profunzime mentală puţin remarcat de exegeţi, o dovadă inedită că Nae Ionescu nu a fost doar profesor de filozofie, ci un autentic filozof, care a gândit pe cont propriu şi a dezvăluit logic şi detaşat, locurile în care cei consacraţi aveau slăbiciuni argumentative.

E inutil să refacem întreaga măiestrie tehnică a lui Nae Ionescu în reconstituirea

românească a filozofiei marelui Kant, e suficient să spunem că nici o altă prezentare nu e mai transparentă, captivantă chiar, completă şi acută conceptual, că nimic din ceace este esenţial kantian nu a scăpat minţii Ionesciene, care chiar a detectat convenţionalul şi declarativul, într-o filozofie care îşi propune să fundamenteze însuşi temeiul cunoaşterii.

 

Plăcerea de a parcurge gândirea lui Nae Ionescu, profunzimea ei oglindită în opera acestui mare profesor şi îndrăznim a zice şi autentic filozof, rămâne încă vie, cu condiţia ca acela care vrea să savureze cristalul irizant al unei minţi clare şi profunde, să cunoască cât mai complet spaţiul metafizicii şi să fie capabil să aduca la lumina propriei minţi, strălucirea multi cromatică a marilor minţi ale trecutului depărtat sau apropiat  în ale căror creiere s-au petrecut sintezele profunde şi abstracte ale conceptelor fundamentale contemporane. Pe structura acestor concepte sunt clădite marile teorii ştiinţifice actuale, care aruncă peste realitate, aşa cum o primim prin simţuri, o reţea predictivă, consecinţă a interpretării unor formalisme matematice de mare amplitudine şi subtilitate. Iartă greşelile şi incompletitudinile inerente, nu am urmărit să intru în specificitatea textelor, asta poate plictisi minţile fără antrenament.

Costel Marghitoiu, http://www.filozofiadesueta.com/

*La rugămintea mea, Titus Filipaş