Posts Tagged ‘judecăţi de valoare’

Arhetip gastronomic samoied

septembrie 25, 2008

Domnul Aurel Mateescu scrie despre canibalismul rusesc în postarea : http://aurelmateescu.wordpress.com/2008/09/23/adolescenti-ucisi-si-mancati-de-satanisti/ . Am comentat: Aşa cum povesteşte Alexandru Soljeniţîn în cartea Arhipelagul Gulag, unii dintre ruşii ţinuţi în lagăre mâncau din când  în când carne de om. Omul ales să fie mâncat era un adolescent – trufanda numit de comeseni „karova” (vacă). Dar această informaţie sumară este constrânsă de Alexandru Soljeniţîn cu nenumărate judecăţi de valoare.  Unii nu cred în acel canibalism al ruşilor din lagăre. Alţii, şi anume chiar urmaşii acelor samoiezi, sunt mândri. “Bunică-miu a fost nevoit să prizoniereze la maica rusie, mâncând carne de cal şi din când în când de om.”, citesc pe blogul lui urdumheit. Observaţi continuitatea în frază, –neîntreruptă de ghilotina lui Hume–, între consumul cărnii de cal şi consumul cărnii de om. Dacă primul tip de consum îndeplineşte o funcţie, satisfacerea nevoii de proteine pentru organismul uman, cel de al doilea tip de consum nu mai poate fi justificat prin acelaşi demers, prin niciun demers, de fapt. Un tip virtual civilizat trebuia să intercaleze acolo o judecată de valoare privind canibalismul bunicului său, nu doar o informaţie privind satisfacerea nevoii de proteine a bunicului său. Mărturisesc că eu nu am putut mânca trei zile după acea lectură de blog! Culmea, dar comentatorii  nu adaugă vreo judecată de valoare despre această informaţie macabră. Ba, mai mult, unuia chiar i se face foame: “pe iulie 27, 2008 at 12:00 pm17  e. […] oh iti scriu mai incolo epistola . acum mie foame !”. Care a fost, şi care este,  marele secret al URSS – ului pentru români ? Au existat acte de canibalism comise de soldaţii sovietici* prezenţi în România, cazuri care au fost muşamalizate de poliţia şi  justiţia română. De multe ori, atunci când dovezile duceau direct la sovietici, erau organizate episodic “revolte populare” împotriva unor “canibali capitalişti români”,   proprietari de fabrici de mezeluri şi de restaurante. De asemenea Teohari Georgescu, omul de casă al sovieticilor, a mai organizat pentru publicul naiv românesc şi setos de “noua dreptate”, tot bâlciul sângeros al împuşcăturilor comisarului Alimănescu. Este păcat că regizorul Sergiu Nicolaescu nu a dovedit curajul să facă un film arătând adevărul pe tema secretă şi sensibilă. După plecarea trupelor sovietice din România, cazurile de canibalism nu s-au mai înregistrat. * Cazurile  de canibalism ale soldaţilor sovietici au constituit sursă de inspiraţie pentru o piesă din dramaturgia lui Barry Collins (autor născut în anul 1941). Din câte ştiu, o reprezentaţie a avut loc şi la Teatrul German din Timişoara, în regia  lui Alexander Hausvater.

Domnul Aurel Mateescu mi-a răspuns  :

+Blogideologic, randurile dvs ma fac sa cred – sau cel putin asta este impresia cu care raman, ca este un fel de filosofie a rusilor sa ma schimbe din cand in cand meniul…Oribil.+

@ Aurel Mateescu

Da, este un vechi “arhetip cultural samoied” al slavilor răsăriteni. Varegii, adică vikingii răsăriteni care au fondat Rusiile pe istmul baltico-pontic, s-au forţat tot timpul să stîrpească această gastronomie de samoied” printre slavii răsăriteni, după ce i-au obligat să se creştineze. Reforma dură a lui Petru Velikii de europenizare a Rusiilor se explică tot prin această politică a varegilor creştinaţi şi civilizaţi de Bizanţ, de eradicare a barbariei printre slavii răsăriteni. Chiar şi Adorno explică politica lui Stalin drept continuarea politicii lui Petru Velikii de iluminare a Rusiilor.

Titus Filipas

Reclame

Guvernarea CDR

septembrie 4, 2008

În perioada guvernării CDR, un tînăr jandarm rănit în acţiune a fost lăsat să zacă la Spitalul Judeţean până ce a murit, iar la acel moment  medicii au intervenit prompt şi i-au recoltat organele vitale. Care apoi au fost folosite de un mare medic în operaţii de transplant efectuate cu succes, mult lăudate de presă. Medicul era şi ministru.

În ancheta făcută, cel găsit vinovat a fost tocmai tînărul jandarm inimos. Jandarmii au învăţat bine lecţia, şi de atunci ei se protejează,  se “menajează”, oricare verb este potrivit. Şi n-au dreptate ?

În fine, cred că guvernarea CDR a fost cea mai cinică guvernare care a existat vreodată în România. Atunci a prins cheag Sorin Ovidiu Vântu, prin malefica influenţă a doamnei Ana Blandiana asupra judecăţilor de valoare făcute de primul ministru Victor Ciorbea.

Titus Filipas

Noul proiect de Statut al BNR

august 9, 2008

Blogul domnului Dan Popa,   http://hymerion.wordpress.com/, prin articolul Trichet, “puternic ingrijorat” de un proiect al lui Isarescu care ar putea aduce Romania in fata Curtii de Justitie, ne aduce la cunoştinţă existenţa unui proiect de lege pentru noul Statut al BNR.

Din comentarii pertinente pe blog aflu că : “Aceste modificări constituie un motiv grav de   îngrijorare în ceea ce priveşte independenţa instituţională a BNR în două privinţe: (i) obligaţia   terţilor de a participa la şedinţele Consiliului de administraţie al BNR nu trebuie să împiedice   funcţionarea acestor şedinţe, şi, în special, absenţa acestor terţi nu trebuie să împiedice ţinerea   şedinţelor; şi (ii) participarea acestor terţi nu trebuie să ducă la situaţia în care terţii dau în fapt   instrucţiuni directe sau indirecte BNR, organelor sale de decizie sau membrilor acestora.”

Oricum, este suficient ca terţii să exprime nişte judecăţi de valoare la şedinţe. Ele pot fi considerate “opinii de experţi”. Pe baza lor se vor lua decizii.

Titus Filipas

Exemplu de diagramă- păianjen

august 8, 2008

Am intrat prin jocul serendipităţii pe blog.scrie.ro/, la postarea Test de personalitate, http://blog.scrie.ro/index.php/2008/05/test-de-personalitate/ . Este acolo un grafic, pe care l -am  comentat.

“Iertaţi-mă că intervin, dar Dumneavoastră prezentaţi aici un exemplu de diagramă- păianjen* folosită în analiza faliei de performanţă (Gap Analysis). Ţinta predefinită ar fi poligonul exterior (performanţele maxime), şi ceea ce se măsoară sunt diferenţele până la ţintă. Din cauza aceasta, Gap Analysis se mai traduce uneori ca Analiza diferenţelor. Dar cum definiţi personalitatea? În ultimă instanţă, aceasta se referă la modul de a  face alegeri, de a construi judecăţi de valoare. Din text nu prea apare aceasta. Sper că nu v – am supărat.”

*Diagrama din analiza faliei de performanţă se mai numeşte diagramă-radar. Deci ar fi vorba, mai curând, despre ‘diagrama pânzei de păianjen’. La ora actuală, denumirea de ‘diagramă păianjen’ tinde să fie dată unei forme a diagramei Ishikawa (diagrama de cartare cauzală), modificată faţă de forma clasică, numită fishbone-diagram. În forma modificată a diagramei Ishikawa, ‘capul peştelui’ este înlocuit de ‘corpul păianjenului’, iar  ‘oasele peştelui’, de ‘picioarele păianjenului’.

Titus Filipas

Primum non nocere

iulie 11, 2008

În ziarul România liberă din 10 Iulie 2008, domnul  Tiberiu Lovin semnează articolul ‘Injuratura lui Hipocrate’, vezi http://www.romanialibera.ro/a129327/injuratura-lui-hipocrate.html .

Chiar dacă intenţia ziaristului  a fost  bună, combinaţia de termeni din titlul articolulului a fost poate nefericit aleasă. Dar, în fine, şi “drumul spre iad este pavat cu intenţii bune”.  

Am dorit să adaug comentariul : “Ultimele doua excerpte din articol, calificate drept ‘Injuraturi Hipocrate’, sunt perfect logice si decente. ‘Primum non nocere’ in folosirea instrumentatiei si medicatiei, acesta este principiul number one.” Comentariul nu a fost acceptat de ziarul România liberă.

În schimb, au fost acceptate două comentarii, redate în alineatele :

Ştiu cazul unui medic care a fost înjunghiat de un pacient, atunci când s-a întors cu spatele la el. Au intervenit imediat cei de faţă, iar medicul striga ‘Să nu îl bateţi!’. În Marea Britanie, s – propus recent ca personalul medical să primeasca body armour pentru a nu fi înjunghiat. Este o diferenţă  mare între înjurătură şi înjunghiere.

Învăţarea profesiei de medic este un parcurs lung şi obositor, în care sunt depăşite nenumărate şocuri psihice. Dar pe lângă un modus operandi tehnic perfect şi în respectul jurământului hipocratic, medicul bun este obligat zilnic să construiască judecăţi de valoare  şi liste de priorităţi. Cum le ordonează ? Aceasta depinde strict de nişte arhetipuri culturale. Care dintre comentatorii de pe forum cunoaşte aceste arhetipuri din Teoria Culturală ca să se erijeze acum în judecători  implacabili  ai medicilor ?

Mi -a plăcut comentariul avatarului “dusu”, de  Joi, 10 Iulie 2008, la orele  18:05 : “Politica înţeleaptă a partidului, prin care copiii familiilor de ţărani şi muncitori să poată urma o facultate,  a produs şi în ţara noastră o mulţime de doctori ; nu numai în medicină, ci în toate sectoarele economiei nationale. Să ne trăiţi tovarăşi!”

Analizând cu terminologia de acum, acea politică vroia să fie  “discriminare pozitivă”. Dar politica de “discriminare pozitivă” se practică şi în prezent. Numai că faţă de alte categorii “defavorizate”.

Titus Filipas

Despre “anvergura discuţiei”

mai 20, 2008

Pun aici împreună o serie de intervenţii ale mele la postarea lui Goriulian aflată la adresa : http://orasuldesmarald.wordpress.com/2008/05/15/sugestiile-mele-pentru-olimpiadele-comunicarii/ .

1.) Comentariu by blogideologic — mai 16, 2008 /Este o postare cu mare densitate ideatică. Aş vrea să comentez fragmentul :+Insa cred ca este nevoie de o critica asa-zis “constructiva”, nu de afirmatii de genul “sunt dezamagit” sau “prezentarile au fost slabe”, etc. As vrea ca membrii juriului sa fie sincer deschisi in a comunica mai clar modul in care au judecat totul: de la prezentare la strategie, creatie, etc. Ar putea exista o sectiune speciala pe site-ul OC, unde toata lumea sa inteleaga cum si ce s-a jurizat din perspectiva fiecarui jurat implicat.+

Membrii juriului sunt perfect în spiritul acestui timp. Ei îşi construiesc judecăţile  de valoare şi afirmaţiile mai ales pe baza unei psihologii hedonice/hedoniste  (nu m – am prins care variantă de termen s – a fixat în Limba Română). Oricum este ponderea unor judecăţi viscerale. Un spirit constructivist- ontologic ar demonstra un salt în calitatea ontică asociată întregului proces. Va veni şi vremea aceea, poate curând. Cred şi eu că în finalul şi concluzia OC, organizatorii trebuiau să schiţeze o diagramă SWOT cu patru cadrane pentru sesiunea viitoare.

A fost un comentariu ce conţinea şi o frază excesiv de optimistă. Pentru că a urmat imediat atacul avatarului   cristianclita la adresa celor spuse de mine  :+ SWOT-ul are mereu patru cadrane  e cam pleonasm.+

2. )Comentariu by blogideologic — mai 16, 2008 /  “patru cadrane”. Mă refer la mâzgăleala grafică. Dacă vrei, un brouillon de SWOT, poftim! Există şi Thesaurus, chiar dacă nu e prea (ca să mă exprim olteneşte) scris în în Limba Română!

Atacul avatarului   cristianclita sună  foarte  didactic la adresa mea :+  Un bun comunicator stie in ce context sa foloseasca un anume limbaj. Blogosfera nu este spatiul in care sa avem conversatii intr-un limbaj elevat. Deoarece simuleaza jurnalismul, blogul este mai apropiat limbajului colocvial iar ,,bruillon”-urile, ,,onticul” si ,,judecatile viscerale” sunt deplasate in   acest context. In acelasi timp SWOT-ul tot patru ,,cadrane” are asa mazgalitura sau nu tot ,,cam pleonasm” este.+

3. ) Comentariu by blogideologic — mai 20, 2008 /,,brouillon”-urile, ,,onticul” si ,,judecatile viscerale” există şi în acest timp, şi în acest context. Expresia +patru ,,cadrane”+ este pur şi simplă redundanţă absolut necesară în comunicarea didactică, nu este un pleonasm gratuit. Distincţia creează adevărul. Pentru expresiile ,,brouillon”, ,,ontic” şi ,,judecăţile viscerale” nu am folosit redundanţa necesară în comunicarea  didactică. Aţi văzut rezultatul?*

4. ) Comentariu by blogideologic — mai 20, 2008 /,,Trei cadrane/  În discuţiile despre joncţiunea p –n (vezi aplicaţiile la celulele solare) se foloseşte mereu diagrama “curent –tensiune” . Cele două axe rectangulare, axa curentului şi axa tensiunii, împart planul diagramatic în patru cadrane, dar  se discută exclusiv trei cadrane. “Patru cadrane”, “trei cadrane”, sunt informaţii ajutătoare referitoare la “anvergura discuţiei”, punct imediat următor după fixarea “scopului discuţiei”. Compris** ?

5 ) acronimul SWOT anunţă patru inventare, nu patru cadrane! ***

Titus Filipas

*comentariu şters pe blogul lui Goriulian

**comentariu şters pe blogul lui Goriulian

***comentariu care pur şi simplu nu a fost acceptat de blogul lui Goriulian.

vezi şi postarea

https://blogideologic.wordpress.com/2008/05/13/ce-semnifica-swot/

Sanctuarul intereselor oneste

aprilie 3, 2008

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile  eco – industriale trebuie să fie perfect  aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii  Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde  nemijlocit de  judecăţi de valoare implicând  preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis   unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, – a unui „Thesaurus”–,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, – limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de „corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul „chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : „Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  „Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit „adăugarea  de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în „Capitalul”. Marx propunea definiţia „valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a „valorii prin muncă”.  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, – în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu–,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  „a implementa”,  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  „to carry out”, sau,  în limba franceză,  expresia compusă  „mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul  conceptual descendent,  şi ‘bottom up’, adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea ‘bottom up’.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’,  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ‘situaţiilor  de viaţă’  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea „filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Brazda lui Novac

martie 27, 2008

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia pâ  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas

Clarificarea temei Adrian Năstase

martie 13, 2008

Domnul Mihnea Georgescu este unul dintre colegii oneşti de pe blogosfera românească, încep prin această recunoaştere. Onestitatea intelectuală este rară în spaţiul virtual de limba română! Domnul Mihnea Georgescu a scris recent articolul :

http://mihneageorgescu.wordpress.com/2008/03/11/etimologia-cuvantului-nastase/

Cu bunăvoinţa lui M.G., redau textul domniei sale: „Pentru că sunt, cu modestele mele forţe, un iubitor al Logosului şi pentru că m-am jucat mult cu numele “Năstase” încercând să găsesc rime pentru lozinci… mi-am pus problema care este etimologia acestui frumos nume. Numele pare derivat din greceşte din cuvântul anastasios. Printr-un fenomen de corupere (nu râde, neinfectatule acolo în spate, aşa se zice!) s-a eliminat a-ul iniţial şi s-a românizat terminaţia, ajungându-se la forma “Năstase.” Tâlcul acestui nume (şi evreii credeau că fiecare nume are o semnificaţie mai profundă), mai ales că am intrat în Postul Paştelui, este că purtătorul său va trece prin suferinţe mari în viaţă, dar “va învia” din morţi. Cuvântul grecesc anastasia nu înseamnă atât “înviere”, cât “ridicare la o poziţie iniţială,” fapt evident în variantele engleze şi franceze care redau “resurection.” Deci, sensul numelui redă o ridicare a purtătorului său la demnităţile din care a fost coborât pe nedrept şi vremelnic.”

Nu mai redau nenumăratele comentarii rusofobe/grecofobe pe tema Tamara / Anastasia. Mihnea Georgescu, răbdător, le-a acceptat totuşi pe blog! Mărturisesc că sînt lipsit de darurile acestea de răbdare, şterg nenumăratele comentarii negative care încearcă să se insinueze pe blogul meu. Pentru că există şi categoria ‘idiota’, termenul este folosit aici numai în conotaţia Trivium din latina scolastică medievală!, printre bloggerii care pun  linkuri la instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară.

Bineînţeles, domnul Mihnea Georgescu a acceptat şi comentariul meu.

“Felicitări pentru articol!”, i-am spus. “Este binevenit, pentru că  este necesară clarificarea temei Adrian Nastase, politicianul român caracterizat acum prin cel mai avansat IQ.”

Iată aici şi un articol pe care l-am scris în bună credinţă, pentru a mă ajuta să înţeleg tema Adrian Nastase şi a familiei sale:

https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/29/pusca-din-otel-de-damasc/

Aici puteţi accesa alt articol, în care  critic limitele sale de cultură organizaţională :

https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/31/confuzia-lui-adrian-nastase/

Dar este altcineva mai bun? 

Adrian Nastase este singurul dintre politicienii români actuali care a demonstrat că poate asimila concepte foarte dificile de ştiinţă prudenţială, domeniul peren al cunoaşterii unde se construiesc judecăţile de valoare.

Titus Filipas