Costurile tranzacţionale (instituţionale)

În economia politică precum şi în disciplinele eventual legate de aceasta, costul tranzacţional este costul cerut pentru efectuarea unui schimb economic (în primul rând costul participării pe o piaţă). Costurile tranzacţionale pot fi împărţite în trei categorii largi : 1/Costurile de căutare şi de informare asupra existenţei produsului dorit, unde are acesta preţul cel mai mic, şi aşa mai departe. 2/ Costurile de negociere sunt cerute pentru a se putea ajunge la un acord acceptabil cu cealaltă parte din tranzacţie, redactarea unui contract şi aşa mai departe. În tratarea economiei cu ajutorul teoriei jocurilor, chestiunea aceasta este analizată cu jocul “Cine renunţă primul ?” (The game of chicken). Pe piaţa de titluri financiare şi în microstructura de piaţă, costul tranzacţional este o funcţie de distanţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare (distance between the bid and ask). 3/ “Poliţia economică” de impunere a respectării contractelor încheiate, acţiunile corespunzătoare prin mijlocirea sistemului legal faţă de părţile care încalcă ori nu respectă contractele, fac de asemenea parte din categoria costurilor tranzacţionale. Ideea că tranzacţiile formează o bază pentru gândirea economică a fost introdusă de către economistul instituţional John R. Commons în textul unui articol din American Economic Review, Vol.21, pp.648-657, anul 1931. El spunea acolo : “Aceste acţiuni individuale sunt în realitate trans-acţiuni, ele nu reprezintă un comportament individual şi nici schimb de mărfuri. Este o deplasare de la mărfuri şi indivizi la tranzacţii şi reguli de lucru ale acţiunii colective care marchează tranziţia de la şcolile economice clasică şi hedonică, la şcoala economică de gândire instituţională. Deplasarea este o schimbare în unitatea ultimă a investigaţiei economice. Economia politică de tip clasic şi hedonic, cu lăstarele lor comuniste şi anarhiste, şi-au fondat teoriile pe relaţia omului cu natura. Dar instituţionalismul este o relaţie de la om la om. Cea mai mică unitate luată în considerare de către economiştii clasici era o marfă produsă prin muncă. Cea mai mică unitate luată în considerare de către economiştii hedonici era cam aceeaşi marfă, cu adăugirea că ea îi producea bucurie consumatorului final. Economia clasică privea latura obiectivă, economia hedonică privea latura subiectivă ale aceleeaşi relaţii între individ şi forţele naturii. În fiecare caz, rezultatul era metafora materialistă a unui echilibru automat, analog valurilor unui ocean, şi personificat prin căutarea „nivelului de potolire.” Însă cea mai mică unitate a economiştilor instituţionali este o unitate de activitate – o tranzacţie şi participanţii la tranzacţie. Tranzacţii intervin între munca luată în considerare de către economiştii clasici pentru producerea mărfii, şi plăcerea consumului mărfii luată în considerare de către economiştii hedonici, iar această situaţie se întâmplă pur şi simplu pentru că societatea este aceea care controlează accesul omului la forţele naturii, iar tranzacţiile nu sunt schimburi de mărfuri, ci de înstrăinare şi de achiziţie, între indivizi, a drepturilor de proprietate şi libertate create de către societate, ce trebuie astfel să fie negociate de către părţile implicate înainte ca munca să producă marfa, ori consumatorul să o consume, ori mărfurile să fie schimbate în sens fizic.” Se crede în mod eronat că termenul „cost tranzacţional” ar fi fost inventat de către economistul Ronald Coase, care într-adevăr a dezvoltat un cadru teoretic ce prezice când anumite sarcini economice vor fi îndeplinite de către firme, şi când ele vor fi îndeplinite de către piaţă. Totuşi termenul „cost tranzacţional” e absent din lucrările timpurii ale lui Coase ce datează de la începutul anilor 1970. Trebuie adăugat că deşi Ronald Coase nu a forjat termenul specific, el a discutat „costurile de folosire a mecanismului preţurilor” în articolul său din anul 1937 despre “Natura firmei”, şi de asemenea el se referă la „costurile tranzacţiilor pe piaţă” în lucrarea “Problema costului social” din anul 1960. Argumentările economice care se bazează masiv pe folosirea noţiunii de „cost tranzacţional” sunt legate de numele lui Oliver E. Williamson ce a primit Nobelul pentru economie în anul 2009. În acord cu Oliver E. Williamson, determinanţii costurilor tranzacţiilor sunt : frecvenţa, specificitatea, incertitudinea, raţionalitatea limitată şi comportamentul oportunist. Costurile tranzacţionale au fost definite în sensul cel mai larg de către Steven N. S. Cheung ca fiind nişte costuri care sunt de neconceput în cadrul „economiei insulare a lui Robinson Crusoe” – unde nu există instituţii. Steven N. S. Cheung consideră costurile tranzacţionale ca fiind mai curând nişte “costuri instituţionale”.
Titus Filipas