John Locke şi aplicarea justiţiei în Florida

Într-o discuţie despre aplicarea justiţiei în Florida, este citat frecvent iluministul John Locke. Sînt curios câţi dintre judecătorii noştri de la CCR ori de la ÎCCJ ar putea susţine o asemenea discuţie. http://opinionator.blogs.nytimes.com/2014/02/23/locke-and-load-the-fatal-error-of-the-stand-your-ground-philosophy/
Titus Filipas

Ministrul John Locke

John Locke este singurul dintre marii filosofi ai lumii care a fost vreodată ministru într-un guvern.
Titus Filipas

Ştiinţele dure sunt ştiinţe numai parţial cognitive

Ca exemplu quintesenţial de ştiinţă dură vreau să consider mecanica ondulatorie (sau cuantică). Drept criteriu pentru definirea ştiinţelor cognitive, pentru a fi în pas cu timpul, ar trebui poate să recurg la taxonomia propusă de către americanul George Armitage Miller. Îmi reamintesc că în deceniul 1960 la noi, George A. Miller era citat, abundent şi precis, într-un text ingineresc modern alcătuit de absolvenţi şi profesori ai Politehnicii din Bucureşti. Ce vremuri pline de speranţă au fost acelea ! Dar nu voi utiliza aici ajutorul lui George A. Miller, ci voi recurge la un text întemeietor cu mult mai vechi, legat intim de cultura noastră la intrarea în Epistema modernă (începutul secolului XIX). Este un faimos eseu despre cunoaştere compus de filosoful englez John Locke, eseu tradus şi pe franţuzeşte de către Ideologul primar Condillac. Aşa cum a demonstrat cărturarul nostru George Băiculescu, ale cărui texte au fost arse la ordine alogenocominterniste (copiii acelor alogenocominternişti care au dat ordine, extrem de sever aplicate, să fie arse cărţile fondatoare al ideologiei naţionalismului românesc, au revenit la putere după „revoluţia din decembrie 1989”), cărţile Ideologului primar Condillac erau folosite ca Bibliografie în Şcoala de la Sfântu Sava. George Băiculescu a fost mentorul ideologic al academicianului Alexandru Duţu, membru fondator al Fundaţiei Europene Titulescu. În filosofia lui John Locke, intuiţia, demonstraţia şi aprehensiunea erau prezentate drept modalităţi distincte ale actului de cunoaştere. După cum aserta fizicianul danez Niels Bohr, intuiţia nu trebuie să fie luată în consideraţie în fizica nouă ! Este un prim motiv pentru care trebuie să considerăm că ştiinţa dură chemată mecanica ondulatorie sau cuantică nu are dreptul deplin să fie considerată totalmente o ştiinţă cognitivă. Dar mai există cel puţin încă un motiv. Aprehensiunea ca modalitate de cunoaştere este considerată exclusiv în domeniul fenomenologic. Care se deosebeşte radical de domeniul numenal, acolo unde se aplică îndeobşte mecanica ondulatorie. În fine, rămâne demonstraţia pentru această ştiinţă dură ! Cel de al treilea motiv ce reduce suplimentar intersecţia între ştiinţele cognitive şi mecanica cuantică este faptul că principial trebuie să excludem demonstraţiile de tip ostensiv în ştiinţele dure. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/12/17/24-de-ani-de-post-revolutie/
Titus Filipas

„filosofia continentală” şi „filosofia analitică”

Alexandru Odobescu (iarăşi un excerpt din Note la Pseudokynegheticos): +„Filosofia absolută!” Această minunată ştiinţă nouă o cunosc şi o preţuiesc câţi au petrecut şi au râs în vesela societate a lui Iancu R. …, nepot al răposatului Eliad Rădulescu ; din feluritele daruri ale unchiului, dânsul a moştenit pe acela neaoş românesc de a şti minunat să păcălească cu vorba pe cei slabi de îngeri. Dintre nenumăratele anecdote glumeţe ale nepotului său [Iancu R.] , [domnul] Eliad [Rădulescu], într-un articol din „Biblioteca portativă” (vol. II, Bucureşti, 1860, p. 253 şi urm.), ne povesteşte cum el [adică nepotul Iancu R., n.n.] a dat pe bete, într-o zi, pe unul din acei lingăi, nătângi şi morocănoşi de ardeleni, care trec uneori dincoaci de munţi în calitate de profesori proaspăt scăpaţi din câte un păcătos de gimnaziu unguresc, lăudându-se că „li s-a fost succesu pe depleanu a absolvere prelectionile la filosofia, necum şi cursurile teologali ; ergo se recomândăluiesc că-s batăr teologi şi filosofi absoluţi”, numai buni ca să tâmpească cu neştiinţa lor fumurată pe bieţii copilaşi de pe aci. Cântărind numai dintr-o clipă arama filosofului său, păcălitorul nostru, viţă de târgoviştean bun de gură, îl luă la refec şi, lăudându-se că şi dânsul a studiat adânc filosofia, mai ales în limba engleză, începu, ca probă de ştiinţă şi de sistema sa filosofică, să-i toarne, cu o limbuţie modulată pe intonări de cele mai convingătoare, o vijelie de definiţiuni şi de formule cam de felul următoarei : „Pentru mine, domnule filosof, simţirea este un fluid individual, care, redus la cea mai simplă expresie printr-o impulsie comunicativă, şi făcând din hipotenuză o tangentă prin fibrele simţitive, străbate prin toate liniile paralele ce se unesc din natura lor într-un punct, şi prin simţibilitate produc toate senzaţiunile, toate simţimintele sentimentalismului celor cinci simţuri ce simţualmente funcţionă prin cele cinci simţuri şi cad toate în sinteza perpendicularei spre a se manifesta spiritului uman printr-o fosforescenţă supranaturală a intelectului simţitor …” Comentariile mele : 1/„Filosofia absolută” – este vorba despre ceea ce anglo-saxonii denumesc „filosofia continentală” ; peste timp, după primul război mondial, în Hronicul şi cântecul vârstelor, Lucian Blaga ne prezintă un fost student ardelean care încercase a învăţa „filosofie continentală” la universităţi vestite din Germania ; venise de acolo cu un cufăr de cărţi de filosofie şocăţeşti (adică germane), termen alternativ pe care îl folosea Alexandru Odobescu. 2/ „păcălitorul nostru, viţă de târgoviştean bun de gură” – este vorba despre ceva mult mai mult decât atât, anume despre Gramatica de la Sibiu din 1828 scrisă de Ioan Eliade Rădulescu pe baza gramaticii filosofice a lui Condillac (promotorul senzualismului filosofic al lui John Locke) ; după cum ştim de la Michel Foucault, o gramatică închipuită ca parte dintr-o filosofie constituie condiţiile discursului, adică epistema. 3/„lăudându-se că şi dânsul [adică Iancu R., n.n.] a studiat adânc filosofia, mai ales în limba engleză” – este vorba despre „filosofia analitică” ; să observăm că la Unirea cea Mare din 1918, ţara noastră prelua „in integrum” cele două tipuri de filosofie din Europa, adică „filosofia continentală” şi „filosofia analitică”, rămânea să realizeze sinteza între cele două filosofii ; pe această linie, unii dintre gânditorii etnici maghiari din Ardeal aduc reproşuri inutile gânditorilor regăţeni, exceptând poate reproşurile aduse lui Andrei Pleşu (dar acesta este realmente un filosof ?) în cazul „Meditaţia transcendentală” adică falsa credinţă îndrăgită şi de Gabriel Liiceanu, şi de Gabriel Andreescu ; doar Lucian Blaga a încercat să realizeze o sinteză românească genuină între cele două filosofii europene majore. 4/ „limbuţie modulată pe intonări de cele mai convingătoare” –adică simulări şi simulacre de fragmente ale discursului românesc. 5/ Domnul Iancu R., nepotul ideologului naţionalist Ioan Eliade Rădulescu, ironizează şi filosofia senzualistă a lui Condillac, tot după cum pune la încercare, prin formulări absurde, soliditatea cunoştinţelor geometrice ale interlocutorului său ardelean. 6/ „sinteza perpendicularei” – să fie oare aluzie la sinteza apriorică din filosofia lui Kant ?
Titus Filipas

Modalităţile actului de cunoaştere

Intuiţia, demonstraţia, aprehensiunea, sunt modalităţi distincte ale actului de cunoaştere. (John Locke)
Titus Filipas

O parte din ideologia românească

Citesc aici, http://grupareaaproape.wordpress.com/2007/01/07/pestera-istoria-si-balcanii/ , şi aici, http://grupareadeparte.wordpress.com/2008/05/13/capul-lui-patapievici-din-gura-lui-staniloae/, două intervenţii împotriva părintelui Dumitru Stăniloae.

Eu nu neg eforturile autorilor celor două intervenţii (profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti, şi tînărul eseist “dandy”, doctor în teologie ortodoxă, domnul Mihail Meamţu). Numai că trebuie să adaug:  “Ars longa, vita brevis”.  Poziţia ideologică anti-românească a profesorului Daniel Barbu nu mai trebuie demonstrată. Cum a reacţionat la criza civică din Ferentari – Zăbrăuţi partea cea mai competentă, şi cea mai avizată în principiile de justiţie distributivă aplicabile pentru rezolvarea chestiunii, anume Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti ? Catedra de Sociologie de la acea facultate a efectuat o cercetare sociologică în cartier. Cu funcţie subliminală, în felul cum se formulează chestionarul, ar fi trebuit strecurată şi întrebarea privind modelul fiducial aplicabil la cazul Ferentari – Zăbrăuţi. Acea întrebare cheie lipsea. Pe bună dreptate,  ziaristul va surprinde şi va sublinia din studiul sociologic elementul şocant, de scandal : „O parte dintre locuitorii din cartierul bucureştean Ferentari nu ar ezita să iasă din nou în stradă pentru a-şi cere drepturile. Mai mult, aproape 30 % dintre aceştia ar fi dispuşi să participe chiar şi la manifestări violente.”                 De ce lipsea tocmai întrebarea incluzînd modelul fiducial, din chestionarul Catedrei de Sociologie la tema Ferentari – Zăbrăuţi? Pentru că aşa a fost concepută Facultatea de Ştiinţe                 Politice a Universităţii din Bucureşti de către ctitorul ei, profesorul universitar Daniel Barbu. În principiu, Facultatea „lui” de Ştiinţe Politice nu trebuie să propună modele fiduciale, soluţii înţelepte şi fezabile pentru România. De ce? Într – un articol găzduit de paginile revistei “Observator cultural” (Nr. 174), domnul Adrian-Paul Iliescu arăta dificultăţile lui Daniel Barbu de a construi discursul românesc al protocolului bogat în semnificaţii. Datorită intervenţiei doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu, de la aceeaşi facultate, domnul Adrian-Paul Iliescu îşi urma analiza acidă : „La critica făcută unui text de Daniel Barbu, se impunea un răspuns detaliat; autorul a evitat să profite însă de dreptul la replică – decizie (cred) înţeleaptă: argumentele mele se bazau pe date riguros exacte, ducînd la concluzii greu de eludat. Mai puţin adecvată mi se pare iniţiativa Alexandrei Ionescu, membră a colectivului academic condus de Daniel Barbu, de a interveni în apărarea conducătorului instituţiei sale. Aceasta ne pune în faţa unei dileme: dacă ar fi existat temeiuri solide în favoarea lui Daniel Barbu, atunci el insuşi ar fi fost (desigur) cel mai bine pregătit să le formuleze – oare de ce n-a făcut-o? Iar dacă acestea lipsesc, ce rost are să se mascheze acest lucru prin intervenţii colaterale? De exemplu, Alexandra Ionescu susţine că textul lui Daniel Barbu ar fi rezultatul unui (neînţeles!) demers tip Foucault.”                  Demersul de tip Foucault, sau „Langage à l’infini”, dacă într – adevăr despre aşa ceva este vorba în textul lui Daniel Barbu, ascunde pentru intelectualul român şi teama epistemologică justificată a limbajului aflat dincolo de verificare şi de control. Aceasta este o problemă reală, asociată pentru intelectualul sincer şi cu presimţirea inevitabilului : dispariţia Limbii Române ca magistrală pe care pot să circule idei noi şi concepte complexe. Dar nu cred că tocmai „demersul de tip Foucault” ar trebui să fie blamat pentru „conceptul” dubios pe care a fost ctitorită Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. El nu este un concept constructiv pentru România, cea prezentă şi cea viitoare. Am privit, pe televiziunea ProTV, o emisiune talk show a domnului Cristian Tabără cu universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu de la această facultate care ar trebui să propună studenţilor tutoriale         menite să- i transforme în elitele politice ce apără, cu inteligenţă şi abnegaţie, interesele României. Cu mult regret trebuie să spun că domnul Cristian Tabără a rămas fără de                   replici, şi astfel nu a oferit nişte linii de ghidare pentru telespectatori. Apărarea intereselor româneşti, aici incluzând şi valorile culturale, era clasificată de universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu ca aparţinînd paradigmei „post-marxist-leniniste“, deci ar fi o continuare a doctrinei comuniste. Aceasta din motivul că interesele româneşti fuseseră apărate la stilul „pompieristic” (dar nu cel din Dealul Spirii), şi de comuniştii naţionalişti români. O flagrantă lipsă de onestitate intelectuală din partea universitarilor amintiţi. Corelat, atacul împotriva intereselor şi valorilor româneşti este inventariat de aceiaşi universitari în „paradigma neo-weberiană“. Fără să fi venit informat şi pregătit pentru complexitatea, duritatea, chiar                 lipsa de scrupule a luptei intelectuale din emisiunea televizată, domnul Cristian Tabără se dovedea a fi fost literalmente copleşit de aroganţa verbală manifestă, –dar totuşi lipsită de argumente coerente–, a doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu. Emisiunea realizată de domnul Cristian Tabără a putut lăsa, cred, unor telespectatori impresia că universitarii noştri „neo-weberiani“ quintesenţiali, anume Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu, ar fi avut cumva dreptate. Dar sociologul şi economistul politic german Maximilian Weber (1864–1920), în lucrarea sa despre etica şi succesul capitalismului protestant, trecea sub tăcere, – la fel ca şi neo-weberienii de acum –, faptul că acel capitalism foarte mult lăudat din nordul Europei a fost doar un imitator al capitalismului catolic timpuriu din sudul continentului. Capitalism                   implementat mai întîi de oraşele portuare italiene. Romania era demult piaţă comercială pentru capitaliştii italieni ai începuturilor modernităţii din Europa. Nicolae Iorga (1871 – 1940) are intuiţia unui adevăr când scrie : “Înjghebarea ţerii Moldovei ca principat românesc deosebit a                  venit printr-o descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerţ între Caffa genoveză (primul loc din Europa bântuit de ‚Ciuma cea Mare’, la 1347, n.n.) şi oraşele germane ale Galiţiei”. „Clipa descălecarii” a fost determinată de supărarea papei Nicolae al IV-lea. Provocată la alungarea cruciaţilor din Ţara Sfântă de către mamelucii sultanului Malek-Aschraf (28 mai 1291). Sub Talmud, Biblie ori Coran se ascund totdeauna abace, computere şi registre contabile. De la prima cruciadă şi până la evenimentul din 1291, Genova crease o întreprindere gigantică de comerţ şi transport pe mare. O „compagna communis” obligată, pentru menţinerea vieţii comunităţii, să funcţioneze în continuare şi în plin regim. Această organizaţie de comerţ şi transport era securizată printr-un sistem de asigurări de extraordinară credibilitate. Dacă la 1291 „oferta” acestei organizaţii rămânea fără „cerere”, întrucât statele cruciate din Ţara Sfântă dispar,                   „organizaţia” nu dispare. Ea trebuia doar transformată şi focalizată altfel. În concluzie, trebuie să înţelegem decizia acelui papă Nicolae IV ca decuplare a registrelor contabile creştine de registrele contabile arăbeşti. O desprindere de interese văzută acum şi ca stopare a « occidentalizării » Levantului. Urmările se resimt şi se văd. „În diverse grade, actualitatea prelungeşte alte experienţe mult mai îndepărtate în timp”, scria justificat Fernand Braudel în ‘Grammaire des civilisations’. Profesorul Daniel Barbu nu a citit, sau dacă a citit nu a asimilat, teoria lui Fernand Braudel despre importanţa perioadelor lungi în istoria civilizaţiei noastre. În perioada scurtei guvernări CDR, Daniel Barbu făcea parte din grupul de universitari avându-i ca figuri centrale pe Emil Constantinescu şi Zoe Petre. Emil   Constantinescu „devoala” faptul că ei considerau universitatea de stat românească drept loc propice unde se pot face „cariere”. Să reamintesc aici şi faptul, –astăzi uitat–, că                   studenţii revoltaţi din Franţa anului 1968 atacau în mod expres şi virulent tocmai sistemul universităţilor „mandarinale” de stat, unde banii erau cheltuiţi în primul rând pentru a se finanţa „strălucite cariere universitare”. Eşecul flagrant al guvernării CDR, (după eliminarea lui Victor                   Ciorbea de către pionul plasat de Petre Roman), trebuie pus în primul rând pe seama universitarilor carierişti din CDR care mimau şi acţiunea civică. Dar valorile care îi „mânau în luptă” nu erau cele româneşti, ci fuseseră stabilite din exterior, împotriva intereselor României.

În paginile cărţii „O teorie a dreptăţii”,  acum  lectură obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale,  John Rawls încerca  să  rezolve problema justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale  de Contract Social. În construcţia discursivă din textul „A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632-1704), Jean Jacques Rousseau (1712-1778), şi Immanuel Kant (1724–1804). “Contractul social” înseamnă la  John Rawls  o cooperare conştientă  între grupuri, prin negocieri pe un set de  valori  etice. Cursul profesorului John Rawls despre ‚teoria dreptăţii’  şi  distribuţia  bogăţiei a  influenţat  nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea economică. Aş fi preferat sublinierea aspectelor rawlsiene în campania de educaţie civică în şcoli. Nu se întâmplă. 

Fără să înţeleagă teoria lui Fernand Braudel despre gramatica generativă a civilizaţiilor, profesorul universitar Daniel Barbu îşi permite evaluarea depreciativă la adresa unui exponent important al civilizaţiei româneşti: „Exemplul clasic care imi vine in minte, pentru ca e vorba de un personaj care ocupa un loc important in cultura romaneasca a secolului al XX-lea, este cel al lui Dumitru Staniloae. Acesta procedeaza intocmai ca si Nicodim Aghioritul. E un teolog format in Romania, la facultatile de teologie, care face la fata locului o teza de doctorat de cateva pagini (o biografie a Patriarhului Dosoftei al Ierusalimului, fara nici un element de noutate in raport cu eruditia istorica precedenta). Plecat la studii, incepe sa citeasca autori germani si francezi, grupati in jurul centrului iezuit de la Lyon. Acestia pornisera deja, de 20-30 de ani, in cautarea parintilor greci pe care ii editau si comentau, potrivit celor mai riguroase norme filologice, dupa manuscrise aflate in bibliotecile occidentale. Dumitru Staniloae, nu la Bucuresti, nu in Carpati, nu in manastirile romanesti, are revelatia traditiei patristice bizantine. Aceasta ii este oferita, gata prelucrata, de savantii occidentali. Structura cartii sale de capatai, Teologia dogmatica ortodo­xa, este preluata intocmai (o simpla consultare a cuprinsului ne dovedeste acest lucru) dupa Die Kirchliche Dogmatik a lui Karl Barth, cel mai important teolog reformat al secolului XX si, probabil, unul dintre cei mai mari teologi din toate timpurile. Preia cartea lui Barth, pe care o impaneaza cu literatura patristica greaca, ea insasi sistematizata de Henri de Lubac sau Hans Urs von Balthasar, teologi catolici care redescopereau pentru stiinta secolului XX traditia orientala. Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume. E doar un exemplu, dupa parerea mea extrem de clar, de modernizare defensiva in care pana si propria traditie este citita prin ochii carturarilor occidentali.”

Excerptul acesta însăilat tendenţios de profesorul universitar Daniel Barbu este luat din articolul său PEŞTERA, ISTORIA ŞI BALCANII, al cărui conţinut a fost prezentat mai întâi în anul 2006, ca o “intervenţie la Conferinţele Cuvântul”, am citat.

O minciună prin omisiune a profesorului Daniel Barbu este aceea că el nu spune nimic despre faptul că părintele Dumitru Stăniloae studiase teologia ortodoxă în perioada interbelică la Universitatea din Cernăuţi ! De ce “uită” acest detaliu  profesorul Daniel Barbu? Pentru că Universitatea din Cernăuţi avea un prestigiu uriaş, compabil cu al oricărei universităţi de maxim prestigiu din lumea occidentală ! De exemplu, la Universitatea din Cernăuţi se forma ca tînăr profesor de economie politică Joseph Schumpeter, care ulterior va fi primit cu onoruri şi va înregistra apoteza  carierei  la Universitatea Harvard, unde competenţa lui dobândită la Universitatea din Cernăuţi nu va fi măcar vreun moment contestată!  Poziţia profesorului Daniel Barbu, de negare ab initio a  valorilor româneşti, este mai mult decât evidentă.

Mai departe, profesorul Daniel Barbu reuşeşte performanţa, –rarissimă chiar şi în noua lume academică românească–, să creeze un binom dintre o minciună prin omisiune şi o  minciună prin comisiune. Care este minciuna prin omisiune din acest binom? Faptul că Daniel Barbu nu aminteşte nimic despre adevărurile sintetice care se predau studenţilor de la  facultatea de teologie ortodoxă din cadrul Universităţii din Cernăuţi.  Or, aceste adevăruri sintetice erau prezente în primul rând în învăţăturile dogmatice ale Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare, şi  ale Sfîntului Ierarh Grigore Bogoslovul. După cum erau prezente şi în doctrina antropologică a Sfîntului Grigore de Nyssa, cel de al treilea dintre marii filosofi teologi cappadocieni, şi Părinţi ai Bisericii.

Minciunile acestea prin omisiune produse în serie trădează ele vreo intenţionalitate ideologică, ori ne vorbesc pur şi simplu despre cultura foarte aproximativă a profesorului  Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti ? Dar, în fine, să arătăm care este minciuna prin comisiune din acest binom :“Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume.”

Păi, dacă pleacă de la nişte adevăruri sintetice, întâia oară spuse de Părinţii Bisericii Orientale, ce vroiai, tovarăşe profesor Daniel Barbu ?

Pornind  de la aceleaşi vechi adevăruri sintetice, părintele Dumitru Stăniloae construieşte frumosul aforism: „Credinţa este adevărata ştiinţă.”, vezi

http://victor-roncea.blogspot.com/2008/10/taina-omului-si-ortodoxiei-marturia.html .

Această dogmă teologică fundamentalistă din Romania Orientală a secolelor IV, V, VI  era atât de prezentă în cultura populară de la noi, încât o întâlnesc aici, http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/10/04/bunica-mea-sava-tita-mica-poveste-de-familie/ , în structura altui aforism : “Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.” (Roxana Iordache).

În această dogmă fundamentalistă a ortodoxismului românesc, Sfînta Treime este un adevăr sintetic, pe când în ortodoxismul  mistic  rusesc, Sfînta Treime rămâne un mister.

Este de domeniul evidenţei că trebuie recurs la un model occidental pentru transformarea culturii române. Acest model occidental adecvat nu poate fi iniţiat de Universitate, pentru moment  controlată  de internaţionalişti ce îşi arogă  agresiv rolul  managerial pentru cultura română. Acest model de ameliorare în  cultura română  poate fi iniţiat numai de Biserica Ortodoxă Română.  Însă care model occidental ni se potriveşte ? Dacă studiem istoria culturală a Occidentului în general, si istoria Bisericii Occidentale în particular, observăm că rolul liderului cultural novator în Occident îi revine Sfântului Anselme din Aosta (1033-1109), numit de asemenea Anselme de Cantorbéry. În anul 1060, Anselme din Aosta intra la mănăstirea benedictină din Bec, în Normandia. Acolo studiază cu atenţie şi diligenţă  doctrina teologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Orientale dimpreună cu Logica ! Mănăstirea benedictină era deja organizată după modelul oferit în scrierile călugărului scit Ioan Cassian din Romania Orientală. Sfântul Anselme,   născut din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cel mai clar rezumat al teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor, continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V, VI. Dar hai să vorbim acum numai despre importanţa argumentului ontologic al lui Anselme pentru  toată cultura Europei occidentale, pentru felul în care evoluează prin ceea ce numim ‚progres’ spre ‚modernitate’. De obicei argumentul ontologic al lui Anselme este formulat printr-o înşiruire de trei propoziţii : «Avem o idee despre Fiinţa  perfectă; perfecţiunea comportă existenţa ; deci Fiinţa  perfectă  există. » Totuşi,  dacă în argumentul ontologic al lui Anselme  este implicat ca un datum predefinit principiul logic al identităţii, atunci ultimele două propoziţii devin redundante. Principiul identităţii era cunoscut încă de pe vremea lui Aristotel. Cu acesta, argumentul ontologic al lui Anselme se reduce la o singură propoziţie : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă. ». Or, această idee vagă despre Fiinţa  perfectă  este numai caz particular de reprezentare ontologică. Şi, în general, argumentul lui Anselme este asigurat şi validat  prin orice reprezentare ontologică. Reductibil la o formulare mai inteligibilă, avem demonstrat faptul că Dumnezeu există prin  însuşi faptul că omul este capabil să construiască reprezentări ontologice. Dar, bineînţeles, mai este implicat aici, predefinit,  principiul scolastic enunţat de Sfîntul Anselme: „Fides quoerens intellectum.” – ‚Credinţa caută inteligenţa, eu nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred în Absolut şi astfel înţeleg’. Argumentul ontologic constituie nucleul ‚softului’ anselmian ce va permite europenilor occidentali să construiască reprezentări ontologice despre realitate. Aceste reprezentări ontologice constituie instrumentalitatea  raţională cu ajutorul căreia europenii occidentali vor descoperi şi cuceri lumea.

Titus Filipas

Romania Neoacquistica

Karl Marx citea în Biblioteca din British Museum, care alături de universităţile Oxford şi Cambridge constituiau triada supremă de surse intelectuale din Anglia. Cărţile lui Karl Marx erau extrem de bine documentate şi construite. Apoi, el cita copios din Destutt de Tracy, adică din aceleaşi texte care formaseră şi gândirea ‘pruncilor români’ Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru. Ar fi necesară o discuţie specială a scrierilor  lui Marx despre români. În atmosfera aceea intelectualistă de excepţie a vremii când studia Karl Marx, se reluase  abordarea istoriei în demersul dacoman-protocronist iniţiat de  John Locke şi de  sir Isaac Newton într-un celebru dialog epistolar. În acord cu sir Isaac Newton,  împăraţii romani care cuceriseră provincia  Dacia  Felix  întruchipau călăreţii Apocalipsului.  Mai mult, seriosul Isaac Newton  începea  numărătoarea anilor  până la Sfârşitul lumii de la luptele lui Domitian cu Decebal!  Dar pe vremea lui Karl Marx, –cum este la Oxford University şi în prezent–, debutul  convenţional pentru lumea  modernă este fixat la 285AD, anul când Diocletian împarte imperiul în Romania Occidentală şi Romania Orientală.

Rusofobia din prima tinereţe a lui Karl Marx  a fost  augmentată prin achiziţionarea acestei informaţii. Dreptul autoasumat al Rusiei de a prelua moştenirea Nova Roma de fapt nu exista! În scrierile lui Marx despre români se analizează conflictul dintre ruşii nedemni şi mincinoşi, şi neolatinii demni şi greu persecutaţi din Romania Orientală.

Neolatinii din Latium Novum provin din „socii” – alizarea ilirilor şi a traco – daco – moesilor. Unul dintre aceştia, călugărul Ieronim, scrise Vulgata*. Lăudată  peste mileniu de savantul Roger Bacon. Adoptată ca text constituţional fundamental pentru Romania Neoacquistica, sinteza vechilor Romanii. 

Titus Filipas

*Vulgata lui Ieronim poate fi considerată şi un text de literatură stră-română. Cel puţin acesta este punctul de vedere al protocronismului.

Filosofie politică şi morală în Teoria Dreptăţii

Totalitatea legilor unui stat este incorporată în conceptul de justiţie. Aşa cum se ştie, taxonomic există trei tipuri de justiţie:

(i) justiţie distributivă („distributive justice‟, în limba engleză);

(ii) justiţie retributivă („retributive justice‟, în limba engleză);

(iii) justiţie restaurativă („restorative justice‟, în limba engleză).

Deoarece legislaţia ambientală este incorporată în justiţia distributivă, nu vom trata justiţia retributivă, şi nici justiţia restaurativă.

Justiţia distributivă este incorporată şi în economia politică normativă. Principiile justiţiei distributive sunt principii normative destinate alocării bunurilor (resurselor, inclusiv resurselor educaţionale) care se găsesc în cantitate redusă.

Ca discurs, justiţia distributivă se concentrează asupra caracterului acceptabil, ori asupra caracterului drept, al (re)distribuţiei bunurilor în societate. În contextul social, chestiunile etice tratate în justiţia distributivă sunt considerate a fi acute, grave, importante. Din cauza aceasta, justiţia distributivă trebuie să fie divulgată, popularizată, învăţată. Pe web există deja două generaţii de situri unde persoanele doritoare de cunoaştere prudenţială pot învăţa justiţia distributivă prin profile statistice, interviuri, jocuri video. Conţinând şi multă grafică, siturile educaţionale din generaţia a doua pentru achiziţionarea elementelor de justiţie distributivă sunt redactate în limba engleză, majoritar. Există şi fericite excepţii de la acest exclusivism al englezei educaţionale pe web. Enumerăm două notabile cazuri balcanice: situri de etică distribuţională redactate în limbile croată şi turcă, vă puteţi imagina aşa ceva ?

Totuşi, dacă doriţi un limbaj facilitând realmente accesul Dumneavoastră la conceptele noi, –se spune uneori că această vorbire ţine de categoria limbajelor sacre –, recurgeţi la engleza vorbită ori scrisă de profesorii de la Harvard University. Textele de justiţie distributivă cele mai citite, actualmente, îl au ca autor pe filosoful harvardian John Rawls (1921 – 2002). După un stagiu ca infanterist pe frontul din Pacific în cel de al doilea război mondial, consecinţele infernului aruncat dintr– un avion american peste oraşul creştin japonez Hiroshima îl îndeamnă pe John Rawls să studieze atent filosofia morală. John Rawls reflectă mult asupra temei, dar publică prea puţine articole ştiinţifice.

John Rawls scrie lent şi eficient marele text educaţional de cunoaştere prudenţială intitulat: “O teorie a dreptăţii” (A Theory of  Justice). Care vedea lumina tiparului în anul 1971.

În paginile cărţii “O teorie a dreptăţii”, lectură minimalistă obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale (la nivelul discursului academic, pentru că elementele utile ale filosofiei morale se deprind prin arhetipuri culturale învăţate în “cei şapte ani de acasă”), John Rawls încearcă să rezolve problemele justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale de Contract Social. În construcţia discursului din textul “A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632 – 1704), Jean -Jacques Rousseau (1712 – 1778), şi Immanuel Kant (1724 – 1804).

Contractul Social înseamnă la John Rawls o cooperare conştientă între grupuri, prin negocieri pe un set de valori etice. Cursul lui John Rawls despre teoria dreptăţii şi distribuţia bogăţiei a influenţat nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea în dezvoltarea durabilă (vezi articolul nostru mai vechi la http://blogecologic.wordpress.com/2008/02/08/dezvoltarea-durabilă/).

Titus Filipas

Comentariu la eseul “A disparut…”

“A disparut…” a intrat pe blogul http://patratosu.wordpress.com la data de decembrie 27, 2007. Eseul este excelent scris. Ilustraţia – cea mai potrivită. Tabloul entuziasmului proletar este cumva de Ivancenco ? Într- o extinsă reţea de efecte cu externalităţi pozitive şi negative, bloggerul român  este   util binelui public  pentru că  articulează la discursul comun  un minimum de  concepte noi,  adăugă discernământ şi judecăţi de valoare asupra  evenimentelor  din  cotidian. Acest autor de blogger, –cel mai bun din România–, discută corect noţiunea de justiţie distributivă într- o abordare  conceptuală ascendentă : “Ultima data cînd am dat parizer cu pîine pentru pauza ei de la ora 10 si un pic de tuica a fost… ehe… acum vreo 8 ani, cred….”

Principiile justiţiei distributive sunt principii  normative destinate alocării bunurilor (resurselor, inclusiv resurselor educaţionale) care se găsesc în cantitate redusă.   Ca discurs,   justiţia distributivă  se concentrează asupra  caracterului acceptabil, ori „drept”,  al  (re)distribuţiei  bunurilor în societate. În context social, chestiunile etice tratate în justiţia  distributivă sunt  considerate a fi  acute, grave, importante. Din cauza  aceasta,  justiţia  distributivă trebuie să  fie divulgată, popularizată, învăţată.  Pe web există deja vreo două generaţii  de situri unde  persoanele doritoare de cunoaştere prudenţială pot   învăţa   justiţia   distributivă   prin  profile statistice, interviuri, jocuri video. Jocul interactiv chemat „Distributive Justice in America” este oferit populaţiei   din New York   prin intermediul unei instalaţii electronice integrate  la Whitney Museum of Art. Vizitatorilor li se mai oferă şansa,  pentru unii din ei nesperată,  de a crea propria societate virtuală,  ideală din punctul de vedere al justiţiei distributive. Conţinând  şi multă grafică,  siturile  educaţionale din  generaţia a doua  pentru  achiziţionarea  elementelor de justiţie   distributivă  sunt  redactate în limba engleză, majoritar. Există şi  fericite excepţii  de la acest exclusivism al englezei educaţionale pe web. Enumerăm două  notabile „cazuri balcanice”: situri de etică  distribuţională redactate în  limbile croată şi  turcă, vă puteţi imagina aşa ceva ?  Totuşi, dacă doriţi un limbaj facilitînd  realmente accesul Dumneavoastră la conceptele   noi,  – se spune uneori că  această „vorbire”  ţine de categoria  limbajelor sacre –,  recurgeţi la  engleza  vorbită  de  profesorii de la Harvard University. Textele de justiţie  distributivă cele mai citite,  actualmente,  îl au ca autor pe  filosoful harvardian John Rawls  (1921 – 2002),  un egoist  prudenţial  epitomic. După un stagiu ca infanterist pe frontul din Pacific, consecinţele infernului de la Hiroshima îl îndeamnă  pe John Rawls  să studieze filosofia morală. John Rawls  reflectă mult asupra temei, publică  prea puţine  articole ştiinţifice. Scrie  lent şi eficient,  în  celebrul  stil explicativ Bourbaki ce urmează unui mare război, marele  text  educaţional  de cunoaştere prudenţială  intitulat  „A Theory of Justice”, din anul 1971. În paginile cărţii „O teorie a dreptăţii”,  acum  lectură obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale,  John Rawls încearcă să  rezolve problema justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale  de Contract Social. În construcţia discursivă din textul „A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632-1704), Jean Jacques Rousseau (1712-1778), şi Immanuel Kant (1724–1804). “Contractul social” înseamnă la  John Rawls  o cooperare conştientă  între grupuri, prin negocieri pe un set de  valori  etice. Cursul profesorului John Rawls despre ‚teoria dreptăţii’  şi  distribuţia  bogăţiei a  influenţat  nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea economică. Regula economică simplă ne spune că  bogăţia  dintr -o  economie  nu reprezintă o cantitate fixă,  transmisă de la o perioadă la alta. Bogăţia poate mereu să fie creată, aceasta a fost experienţa ţărilor industrializate în ultimele două secole  şi jumătate. Altă regulă  de  tutorial economic ne învaţă că veniturile şi  bogăţia  nu  sunt   “distribuite”. Aceasta pentru că bogăţia nu este mai întâi creată, apoi distribuită. Cianotipul privind  posesia de bogăţie  spune că  veniturile persoanei şi bogăţia sunt create, şi iniţial deţinute legitim, posedate legitim, chiar de către persoana care creează acea bogăţie. Iar între  „crearea  de bogăţie” şi  „redistribuirea de bogăţie” există un conflict din punctul de vedere al justiţiei naturale. Prin impozitările pe care le impune  şi le percepe, statul asigură  principalul mecanism prin care se realizează „redistribuirea de bogăţie”. Cred sincer că  orice „redistribuire” de bogăţie înseamnă  furt camuflat, dar admit că acest conflict  între  „crearea  de bogăţie”  şi  „redistribuirea de bogăţie”  se poate aplana  recurgînd la „reguli de contrapartidă” (‚trade offs’) adecvate. Aş fi preferat sublinierea aspectelor rawlsiene în campania de educaţie civică în şcoli. Nu se întâmplă.  Cum reacţionează, la această criză autentică şi acută de educaţie civică,  instituţia cea mai competentă, şi cea mai avizată, –în principiu–,  asupra  abstracţiunilor aplicabile, anume Facultatea de Ştiinţe Politice a  Universităţii din Bucureşti ? În general, modelul fiducial lipseşte la ei. De ce ? Pentru că  aşa  a fost  concepută  Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti  de  către “ctitor” – profesorul universitar  Daniel Barbu.  În principiu, Facultatea „lui” de Ştiinţe Politice nu trebuie să propună modele fiduciale, soluţii înţelepte şi fezabile pentru România. Profesorul universitar  Daniel Barbu este cel mai proeminent reprezentant actual din “şcoala dâmboviţeană de politicianism”. Chiar şi  bloggerul observă :  “Mi-am dat seama de asta ascultînd un interviu pe Europa Cultural. Nu mai stiu cine [cu cine n.n.] dialoga, cred ca […] Daniel Barbu […].”  Mai departe, nu aş pronunţa afirmaţia riscată : “lui Daniel Barbu îi apartine descoperirea … [că] a disparut clasa muncitoare.” Nu “a dispărut”, ci a plecat în alte ţări. Totuşi,  formal a dispărut  conceptul de clasă socială, înlocuit cu triada noţională “grid-group-network”.Titus Filipas

Semnul mirării

De la prima lectură se constată că eseul “Renaşterea Daciei?”, scris de domnul profesor doctor Mircea Babeş de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie „Vasile Pîrvan”, este ideologic orientat împotriva protocronismului. Nu apărăm noi, aici, protocronismul. După cum nu ne dezicem de el. Vrem numai să remarcăm turnuri de fraze bizare în textul domnului profesor Mircea Babeş. Chiar din prima frază, –începutul de text ar trebui să fie capul de pod pentru discursul solid, credem “da capo” că domnul profesor Mircea Babeş ştie aceasta–, se ataşează maliţios semnul mirării pentru un volum de text în limba română : “Cu nouăzeci de ani în urmă, în 1913, ieşea de sub tipar la Bucureşti un op impresionant prin volumul său neobişnuit (1152 p.!), care mărturisea despre mărimea efortului, dar şi despre ambiţia nemăsurată a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace şi în alt sens decît o făceau savanţii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorică, iar autorul, Nicolae Densuşianu, răposat cu doi ani mai înainte, avea să devină – tocmai prin această operă – una dintre personalităţile cele mai controversate din istoriografia românească modernă. Meritele sale ştiinţifice îi fuseseră recunoscute încă din timpul vieţii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Române, dar ele priveau în esenţă studiul istoriei medii şi moderne a românilor, căreia i-a dedicat publicaţii solide, valoroase.” Din ultima frază a excerptului se constată că însuşi Mircea Babeş recunoaşte soliditatea discursului ştiinţific construit de Nicolae Densuşianu până la inceptul tomului ‘Dacia preistorică’. Dar, mai departe, se dovedeşte că profesorul universitar Mircea Babeş nu mai poate urmări discursul propus românilor de către un Densuşianu ce găsea grila de citire a sintagmei “delta biblicelor sinte”, prezentă într-un vers al lui Mihai Eminescu. Căutând urmele trecutului magic al începutului civilizaţiei, Nicolae Densuşianu scrie în ‘Dacia preistorică’ despre Sais, oraşul sfânt din delta Nilulului, amintit şi în Biblie. Mai departe, dacă ştim că a existat realmente o civilizaţie antică puternică în delta Nilului, de ce nu am presupune că ar fi existat o civilizaţie antică şi în delta Istrului? Întrucât civilizaţia egipteană a celei de a 26-a dinastii este foarte strâns legată de civilizaţia grecească şi de cultul zeiţei Atena, Nicolae Densuşianu considera natural să găsească o legătură între cultul zeului Apollo şi civilizaţia hiperboreilor, subiect al miturilor greceşti: „Păşim acum pe un nou câmp de cercetări ce se deschide înaintea noastră, la tradiţiunile şi legendele păstrate la poporul român despre acest templu primitiv al lui Apollo de lângă gurile Dunărei.” Înainte de civilizaţia de la gurile Dunării, bănuită numai de Nicolae Densuşianu, avem certitudinea existenţei unei civilizaţii de calitate, «Cucuteni », mai spre nord. Vasile Lovinescu merge şi mai departe, în ‚Dacia hiperboreană’. Apoi, în vreme ce Nicolae Densuşianu a fost certamente influenţat de poezia lui Dimitrie Bolintineanu, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş pare a fi pozitiv determinat de anacronismele din poezia lui Mircea Cărtărescu. Remarcam deja în articolul ‚Alibi pentru Seminarul Vasile Pîrvan’, că prin eseul “Renaşterea Daciei?”, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş construieşte o diversiune pentru faptul că ‚Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan’ nu expune un punct de vedere oficial asupra autenticităţii „brăţărilor dacice din aur” produse acum industrial* şi pe bandă rulantă. Or, aici nu mai este vorba despre chestii gratuite, implicînd amatorismul şi diletantismul, ci despre o fraudă serioasă, pentru că „brăţările dacice din aur” sunt achiziţionate cu sume colosale, extrase de la bugetul României, iar domnul Mircea Babeş primeşte şi domnia sa vreo 1000 de euro pe lună – presupun, pentru că există Omerta asupra salariilor profesorilor de la Universitatea Bucureşti–, de la acelaşi buget strîns din banii oamenilor care lucrează din greu pentru subzistenţa lor. Domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş avea obligaţia, prin FIŞA POSTULUI PENTRU CARE PRIMEŞTE SALARIUL, să lămurească seria de anacronisme implicate în „industriile lui Burebista” pentru fabricarea brăţărilor din aur găsite acum. Sau poate, cum ziceam deja, domnul profesor Mircea Babeş este prea mult influenţat de „postmodernismul lui Cărtărescu” ? În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scrie: “Bul dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine,/Dar în fiecare lume îşi trimite el lumine,/Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurora/Oglindirea pă perete-a globului neperitori./Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi,/Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri/Ale scoicii gea a minţii au în mijloc mărgărint/Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint./Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista/ Ce-l cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista”. Or, aici în mod evident este vorba despre inducerea ideii de anacronism tehnologic prin trop pervertit. Căci tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuarţ sunt inventate abia în cea de a doua jumătate a secolului XIX. Mineralul dur quintesenţial din antichitate şi Evul Mediu levantin era porfirul. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă şi biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în porfir. Semn evident pentru recunoaşterea nobleţei de tarabostes. Nu ne vine să credem, era şi recunoaşterea ştiinţei lor. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul „porfir” citat în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa aceasta asupra „porfirului” era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Română cultă. Iar Nicolae Densuşianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decît află despre know how tehnologic domnul Mircea Babeş citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scrie despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. De altminteri, chiar şi la împăratul Hadrian era prezentă ideea acestei legături între ştiinţa din Dacia şi cea din Egipt! Sigur, poetul Mircea Cărtărescu are dreptul să scrie tot ce vrea, dar versurile lui n -ar trebui să fie considerate de specialiştii care lucrează la Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan drept datum ştiinţific!Iordanes nu exagerează deloc în evaluarea cunoştinţelor ştiinţifice ale dacilor. El este sprijinit şi de argumente arheologice. Într-adevăr, ceea ce se cheamă îndeobşte “Soarele de andezit” de la Sarmizegetusa Regia este de fapt o reprezentare ideografică pentru arhetipul cultural Eratostene. Ideologia pe baza căreia a fost construit noul ” Muzeu al Ţăranului Român ” exclude complet arhetipurile matematice din conştiinţa colectivă a ţăranului român. Totuşi, chiar în perioada comunistă existau ziarişti care scriau fie despre “meseriile uitate ” practicate de ţăranul român, fie despre patentele de invenţii înregistrate la oficiul naţional OSIM de ţărani români. Constatam, –fără să dau pe atunci mare importanţă faptului–, că majoritatea acelor vechi tehnici sau invenţii noi aveau ca idee centrală ‘formula lui Eratostene’. Aceasta a fost folosită de poetul şi geometrul Eratostene pentru a măsura în antichitatea grecească raza Pământului, şi tot ea este întrebuinţată acum ca principiu fondator în funcţionarea oricărui ‘mouse’de computer personal ! Ei bine, dacă ‘formula lui Eratostene’era folosită de ţăranul român generic, fiind prezentă, şi aceasta de mii de ori demonstrabil, în conştiinţa lui colectivă, înseamnă că este ” arhetip cultural” în sens carljungian. Or, acestea sunt teme perene, spre care trebuie să se orienteze şi Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan ! Domnul profesor universitar Mircea Babeş mai scrie incriminatoriu în eseul amintit: “Napoleon Săvescu este mai ales autorul cărţii Noi nu suntem urmaşii Romei”. Profesorul universitar Mircea Babeş chiar nu a citit corespondenţa purtată de filosoful englez John Locke şi sir Isaac Newton, pe o temă istorică adiacentă care inspiră titlul cărţii ilustrului amator care este Napoleon Săvescu ? Ei bine, să îl informăm noi pe domnul Mircea Babeş, că în acea corespondenţă, Roma care îşi incorpora provincia Dacia Felix este “Roma celor patru călăreţi ai Apocalipsului”. Afirmăm aici peremptoriu, că noi, românii, nu sîntem urmaşii acelei Rome, deşi sîntem îndrituiţi mai mult decât United States of America la toate drepturile juridice pe această planetă, drepturi care decurg din puterea absolută a Romei antice ! Titus Filipas

*Într-o abordare istorică serioasă, vezi http://www.romanialibera.ro/a158902/descoperiri-senzationale-in-situl-arheologic-de-la-schela-cladovei.html , se găsesc şi uneltele. Astfel, pentru producerea margelelor  de  malachit din neolitic, dintr-o vreme aflată cam 6000 de ani înainte de Hristos, au fost găsite “si uneltele din silex utilizate la fabricarea acestor podoabe.”