Cine scrie codurile, stăpâneşte lumea!

Distanţa semantică este o metaforă utilizată pentru “relaţionare” (relatedness). Sincer, nu-mi place barbarismul acesta. Unicul avantaj, pe care l-a propus ideologul eclectic Maine de Biran (ce l-a influenţat pe Camil Petrescu în Jocul ielelor), este că ne scapă –dar nu prea elegant- de grija unei substanţe metafizice. Reamintesc dualismul cartezian Trup şi Suflet care propunea spre grija noastră două substanţe metafizice. În perioada comunistă de la noi, doar filosoful Adrian Rogoz a îndrăznit să vorbească despre dualismul cartezian în CPŞF. Acum, este un termen la modă. Dar şi mai vechi, atunci când românii achiziţionau Epistema modernă la începutul secolului XIX –vezi studiul lui George Băiculescu, mentorul academicianului Alexandru Duţu de care îl desparte doar o generaţie- ei adoptă implicit şi dualismul cartezian. Pentru că Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy credeau sincer în el. Mai tînărul Maine de Biran, care incontestabil aparţinea iniţial aceluiaşi grup de Ideologi primari, are primele dubii. Astfel, Maine de Biran renunţă la Conştiinţă ca substanţă metafizică şi o consideră drept un grup de “relaţionări”. Oricum, concepţia este de mare curaj intelectual şi este folosită azi pentru scrierea codurilor. Iar cine scrie codurile, stăpâneşte lumea ! Trebuie să introducem ideea aceasta –concretizată prin programare- încă din ciclul preşcolar în învăţământul din România.
Titus Filipas

Teoria umorilor, varianta antică şi cea modernă

DEX şi Wikipedia românească despre Teoria umorală. Foarte pe scurt, liniile din amintitul dicţionar expun bine esenţa problemei : “UMOÁRE – Dispoziție sufletească; fire, temperament. / caracter, fire, natură, structură, temperament./ Stare sufletească; dispoziție./ Dispoziție sufletească de moment. Dispoziție obișnuită, stabilă a cuiva; fire, temperament./ dispoziție sufletească de moment. / Dispoziție, toană./ Caracter, temperament: umoare veselă./ a avea umoarea verde expr. a avea chef de scandal. / a cădea la umoare expr. a se lăsa pradă deznădejdii.” N-aş putea spune acelaşi lucru despre articolul din Wiki http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_umoral%C4%83 , care invocă mai întâi “teoria elementelor a lui Empedocle, în care elementele fundamentale erau: pământul, apa, aerul, focul.” Deşi era din Agrigentum, în Sicilia, Empedocle e listat împreună cu filosofii din Ionia, aflată în Asia Minor http://en.wikipedia.org/wiki/Ionian_School_%28philosophy%29 Şi pe bună dreptate, pentru teoria lui a substanţelor materii tocmai enumerate. Dar problema centrală, şi foarte reală, este legătura dintre “umoare” şi “temperament”. Nu ştiu că Empedocle ar fi antamat-o (de altminteri nici alţi filosofi ionieni). Tabelul care pune în corespondenţă „umoarea corporală“ cu „trăsătura de caracter“ este OK, din moment ce ni se spune că exprimă concepţia antică. Dar Teoria umorală are şi o variantă modernă, care este tot OK, din moment ce invocă mai întâi orizontul modernităţii care-i o “ruptură epistemologică” (vezi termenul la Gaston Bachelard) creată de René Descartes : anume dualismul trup-suflet. Teoria modernă provine din Ideologia fiziologică a lui Cabanis şi a fost expusă de către Maine de Biran. Am mai mai spus că dramaturgul Camil Petrescu o foloseşte în Jocul ielelor. Camil Petrescu foloseşte Ideologia lui Maine de Biran şi atunci când creează termenul “noocrat”.
Titus Filipas