Un Weltanschauung pentru generaţia Y

Să lămurim mai întâi ce înseamnă Weltanschauung . După academicianul Alexandru Duţu (membru fondator la Fundaţia Europeană Titulescu), este un substitut scolastic pentru mentalitate. Sigur, dar ce anume înseamnă “generaţia Y“ ? Este prima generaţie de fiinţe umane care a cunoscut experienţa imersării totale în mediul numeric. Dar pe un calendar, ce înseamnă exact “generaţia Y“? Să chemăm în ajutor generaţia X. Eu îi aparţin. La fel şi domnul Adrian Năstase. Generaţia X este formată din persoanele născute în primii zece ani după WWII. Pentru mine este destul de bizar să constat că trebuie să folosesc drept reper mai departe luna “decembrie 1989”. Într-adevăr, “generaţia Y“ este generaţia persoanelor născute pe un interval de timp centrat, mai mult sau mai puţin exact, pe “decembrie 1989”. Acest interval de timp este de zece ani, sau chiar mai mult. După francezul Olivier Rollot, intervalul minim de caracterizare pentru poziţionarea datelor de naştere ale persoanelor din “generaţia Y“ este 1982-1997, iar intervalul maxim de caracterizare este 1980-1999. În fine, ceea ce contează la ei în gradul cel mai înalt este imersia în lumea numerică. “Şi ce dacă ?” Aici apare translaţia de la “simulare” la “stimulare”. Vă mai amintiţi trilogia Matrix a fraţilor Wachowski ? Acolo, personajul principal, eroul Neo, îşi ascundea codurile ilicite (programele de computer) între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard . Ultimul personaj citat de mine a existat în realitatea sa fragilă. A scris multe cărţi de filosofie. Fraţii Wachowski i-au oferit, pe bune!, 3 milioane dolari USA numai ca să spună câteva replici proprii în filmul Matrix. Jean Baudrillard a refuzat, cu tact şi prudenţă. Care-i titlul cărţii pe care o folosea Neo ca ascunzătoare pentru coduri (cine posedă codurile, stăpâneşte lumea!) ? Titlul este “Simulacrele şi simularea”. De ce spuneam noi că propunem un Weltanschauung pentru generaţia Y ? Pe un fir anterior am transcris mitul platonic al peşterii pentru lumea post-post modernă. Adică tocmai această lume la care este cel mai bine adaptată generaţia Y. În transpunerea românească pe care am făcut-o, am subliniat ce rol important joacă “gura peşterii” ca sursă de lumină pentru teatrul de umbre chinezesc folosind ca ecran peretele peşterii. Şi am marcat distinct lumea fenomenologică, pe de o parte, şi lumea numenală, pe de altă parte. Subliniez, fiecare dintre ele sunt realităţi ! Imersarea în spaţiul numeric creează pentru fiecare membru al generaţiei Y un fel de proiector ce ţine locul de “gură a peşterii” din mitul platonic. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/11/23/astazi-la-gaudeamus/#comment-193700
Titus Filipas

Echivalentul Gramaticii de la Sibiu

Gramatica românească tipărită în anul 1828 la Sibiu ne-a extras din epoca fanariotă şi a făcut posibilă o civilizaţie românească modernă. Fernand Braudel are sintagma celebră: „Grammaire des civilizations”, Gramatica de la Sibiu a fost influenţată de gramatica filosofică a lui Condillac, şi de gramatica lui Destutt de Tracy. Evoluţia lingvistică în lume este clară: reducţia numărului de vernaculare. Nu cred în victoria vreunei lingua franca, fie şi globish. Şansa noastră au fost geniile din secolul XIX care au salvat limba română de la pieirea anunţată cu un grotesc exces de anticipare de către Voltaire în secolul XVIII, iar acum de articole din Britannica şi cărţi de la editura Humanitas.  La fel cum în secolul XIX am fost salvaţi în „cuget şi simţiri” de Ideologia Şcolilor Centrale (ideologia Destutt de Tracy), de senzualismul psihologic şi senzualismul pedagogic al lui Condillac, de iluminismul industrial scoţian şi de ideologia clasică germană (incorporate în spiritul de la Junimea), acum trebuie salvat limbajul românesc unde fiecare cuvânt trebuie văzut ca un concept de marketing, şi rescrisă o doctrină economică românească unde fiecare produs oferit pe piaţă trebuie văzut ca purtător de sens lingvistic. Filosoful Jean Baudrillard scrie un mesaj important pentru viitorime, aluzia lui filosofică fiind prezentă chiar şi în filmul de anticipaţie Matrix. Civilizaţia românească este scrisă ca gramatică generativă, acesta este avantajul nostru. Chiar dacă, după 1989, credeam că modelul Bourbaki este cel care ne va salva, acum nu mai cred, oricum el trebuie criticat în ceea ce are contraproductiv, anume supralicitarea teoriei matematice a mulţimilor în limbaj. Este interesant că se dezvoltă acum un curent de doctrină economică americană care insistă pe tradiţia industrială scoţiană incorporată în secolul XIX în economia USA. Începem să scriem echivalentul Gramaticii de la Sibiu pentru secolul XXI. Este un program de muncă imens în faţa noastră, esenţial este să nu îl abordăm în stil phatic. Produsul industriilor noi cuprinde un 1/Concept, incorporează o 2/Metodă,  mai mult, produsul incorporează 3/Informaţie, fiind chiar vector de informaţie precum Cuvântul, şi în mod necesar şi evident, produsul industrial are o 4/Utilitate şi are o 5/Calitate. De ce am folosit litere mari ? Pentru iniţierea unui proces de brainstorming.

Titus Filipas

Post-structuralismul în filosofia istoriei

Referinţa cea mai notorie, mai  curând fugară, la una dintre cărţile post-structuralismului (anume „Simulacra and Simulation”, de Jean Baudrillard), apare în primul film al trilogiei Matrix realizată de fraţii Larry şi Andy Wachowski. Metoda de bază în post-structuralism se admite că este deconstrucţia. Germenii conceptului sunt prezenţi la Martin Heidegger, în Sein und Zeit, cu focalizarea clară asupra manierei în care experienţa timpului a fost acoperită de metafizică. Pe aceeaşi linie post-structuralistă care atacă timpul, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de Ioan Cassian, unul dintre călugării “sciţi” născuţi în Romania Orientală.

„Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit pe Jacques Derrida. Pseudo – cărturari români din ziua de astăzi, intim conectaţi cu puterea politică,  îşi  bat joc, ignari, atât de  filosofia lui Jacques Derrida  cât şi de toţi cei care studiază textele sale. Dar ei nu vor  putea  pricepe,   –şi alţii nu vor putea accepta–,  evenimente majore din istorie şi cultura română fără a recurge la post-structuralism. Chiar la teoria lui Jacques Derrida conţinând  elemente  ce sprijină protocronismul blamat în ură feroce de anti-culturalul  Raport Tismăneanu.

Numai prin deconstrucţia filosofică putem înţelege  extraordinarul binom de moarte şi de naştere a Istoriei din Romania Orientală în secolul Sfinţilor Părinţi. La anul 378,  se întâmpla lângă Adrianopole moartea ultimilor romani din partea răsăriteană a imperiului clădit de ei. Un Imperiu Roman care se transformase deja în Romania prin două secole de creare a jurisdicţiei romane a statului de drept şi prin romanitas acordată de Constituţia Antoniniană la 212 AD. Iar la 381 AD se recunoştea,  în conciliul ecumenic  de la Constantinopol,  ‘socii’—alizarea populaţiilor autohtone, distincte de greci,  şi trăitoare în partea răsăriteană a imperiului  devenită Romania Orientală prin acţiunea transformaţională iniţiată de împăratul Diocletian la 285 AD.

Şi prin acest studiu de caz, în aplicaţia metodei, post-structuralismul confirmă, din nou!, că este o filosofie continentală europeană.

Titus Filipas

Galaxia Gutenberg

Titluri relevante pentru Teoria culturală pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice Matrix a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru Teoria culturală. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : Galaxia Gutenberg. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptata fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un honnête homme.

Titus Filipas

Normarea etică a televiziunii

Jurnalistul teolog  Savatie Baştovoi*  ne   îndeamnă să citim articolul domnului Andrei Pleşu despre interacţiunea om-televiziune, vezi  aici   

http://savatie.wordpress.com/2008/07/17/televizorul-spala-creierul-activ-si-eficient/ .

Despre Andrei Pleşu cunoaştem că este un filosof român format la Şcoala de la Păltiniş a marelui Constantin Noica. Iar despre televiziune lucruri inteligente au mai spus Teilhard de Chardin, Marshall McLuhan şi Jean Baudrillard. Mediile de comunicare electronice, –aici şi televiziunea–, erau prezentate de Marshall McLuhan drept revenirea la “gura satului”, la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a mediilor de comunicare electronice ducea la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin, acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier. În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton “Mediul este mesajul”. O expresie extremă. Ea identificã “forma” cu ”fondul”, şi ne aminteşte,  –antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va numi Agora catodică, expandată apoi în realitatea virtuală sci- fi din filmele fraţilor Wachowski. Eseul domnului Andrei Pleşu   este şi el tentativă de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie   electronice?

Titus Filipas

*În mare măsură, evaluarea pozitivă îi aparţine lui Savatie Baştovoi.

Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas