Studierea dualismelor în şcoală

De obicei, metodologia post-structuralistă a filosofului Jacques Derrida, deconstrucţia, este folosită pentru analiza dualismelor. Relevant pentru profunzimea de gândire a intellighentsiei ruse, savantul paleontolog şi autorul de anticipaţie Ivan Efremov scria în romanul “Nebuloasa din Andromeda” că elitele se formează prin studiul dualismelor. Romanul apărea în perioada   deschiderii culturale post –staliniste. Textul a fost tradus în limba română de filosoful şi scriitorul idealist Adrian Rogoz. Fiind publicat prima oară în CPSF (Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice), acest roman de anticipaţie al lui Ivan Efremov a fost cel mai savurat text de ideologie la noi, din perioada comunistă. Domnul Adrian Rogoz îmi povestea că a primit o   scrisoare disperată de la Ivan Efremov, atunci când acesta afla că textul său fusese tradus în România. Dacă până la acel moment, textele lui Ivan Efremov fuseseră criticate relativ blând în URSS, apariţia sa românească a stârnit furibunda alarmă a filozofilor ruşi marxist-leninişti. Spiritual, Ivan Efremov se formase pe acelaşi spaţiu al istmului baltico-pontic ca şi Ayn Rand.   Romanul de anticipaţie “Nebuloasa din Andromeda” făcea de fapt apologia anarhismului constructiv şi propaga ideologia comunităţilor epistemice. Dualismul la Efremov este un binom de concepte, de exemplu, ca să pricepi calculul infinitesimal, ai nevoie de binomul dialectic-apodictic. Studiul dualismelor trebuie iniţiat la nivelul pre-universitar, insista Efremov. Era o   abordare extrem de curajoasă atunci, pentru că era şi pledoarie implicită pentru studiul mecanismelor producţiei industriale în economia de piaţă liberă. Însă nu găsim nimic despre studierea dualismelor în reforma pentru educaţie preconizată de Mircea Miclea şi Daniel Funeriu. Reforma pentru educaţie a lui Daniel Funeriu înseamnă de fapt : “Niet elite româneşti!”.

Titus Filipas

Post-structuralismul în filosofia istoriei

Referinţa cea mai notorie, mai  curând fugară, la una dintre cărţile post-structuralismului (anume „Simulacra and Simulation”, de Jean Baudrillard), apare în primul film al trilogiei Matrix realizată de fraţii Larry şi Andy Wachowski. Metoda de bază în post-structuralism se admite că este deconstrucţia. Germenii conceptului sunt prezenţi la Martin Heidegger, în Sein und Zeit, cu focalizarea clară asupra manierei în care experienţa timpului a fost acoperită de metafizică. Pe aceeaşi linie post-structuralistă care atacă timpul, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de Ioan Cassian, unul dintre călugării “sciţi” născuţi în Romania Orientală.

„Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit pe Jacques Derrida. Pseudo – cărturari români din ziua de astăzi, intim conectaţi cu puterea politică,  îşi  bat joc, ignari, atât de  filosofia lui Jacques Derrida  cât şi de toţi cei care studiază textele sale. Dar ei nu vor  putea  pricepe,   –şi alţii nu vor putea accepta–,  evenimente majore din istorie şi cultura română fără a recurge la post-structuralism. Chiar la teoria lui Jacques Derrida conţinând  elemente  ce sprijină protocronismul blamat în ură feroce de anti-culturalul  Raport Tismăneanu.

Numai prin deconstrucţia filosofică putem înţelege  extraordinarul binom de moarte şi de naştere a Istoriei din Romania Orientală în secolul Sfinţilor Părinţi. La anul 378,  se întâmpla lângă Adrianopole moartea ultimilor romani din partea răsăriteană a imperiului clădit de ei. Un Imperiu Roman care se transformase deja în Romania prin două secole de creare a jurisdicţiei romane a statului de drept şi prin romanitas acordată de Constituţia Antoniniană la 212 AD. Iar la 381 AD se recunoştea,  în conciliul ecumenic  de la Constantinopol,  ‘socii’—alizarea populaţiilor autohtone, distincte de greci,  şi trăitoare în partea răsăriteană a imperiului  devenită Romania Orientală prin acţiunea transformaţională iniţiată de împăratul Diocletian la 285 AD.

Şi prin acest studiu de caz, în aplicaţia metodei, post-structuralismul confirmă, din nou!, că este o filosofie continentală europeană.

Titus Filipas

Sursele drepturilor regaliene pentru noi

+„Ce treabă are Biserica Ortodoxă cu drepturile omului şi cu problemele statului laic?”, se mai întreabă el retoric+, citesc în postarea de blog aflată la adresa URL http://savatie.wordpress.com/2009/01/30/la-fierbinteala-hotnews-a-zis-ce-crede-despre-patriarhului-daniel-si-biserica-ortodoxa-romana/ .

Biserica Ortodoxă Română chiar “are o treabă” cu drepturile  şi problemele statului laic şi ale omului. Se ştie că patriarhul Bisericii Ortodoxe Române are de îndeplinit în cadrul Bisericii Universale  funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezarea Cappadociei (unde  a predicat pe vremuri Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare). Dar, bineînţeles, sîntem în modernitate şi  continuăm discuţia despre „problemele statului” după pacea westphaliană de la 1648. De altminteri grupul de reflecţie (think tank) inter-generaţional „cronicarii moldoveni” apare în cultura română tocmai pentru a gândi la aceste probleme. Întrucât noi vorbim româneşte, aparţinem inevitabil acestui grup de reflecţie intergeneraţional , extins acum pe infrastructura Web 2.0. Sigur, în Instrumentum Pacis de la 1648, drepturile omului figurau în context hobbes-ian, legate de chestiunea drepturilor regaliene ale statului şi a folosirii coerciţiei împotriva propriilor cetăţeni. Iar obligaţia instituită acum de implantare a biocipurilor la oameni nu face parte din categoria drepturilor regaliene ale statului! Trupul fiecărui om este un templu unde statul nu intervine !

Care sunt sursele drepturilor regaliene pentru România, ori, mai corect şi mai complet spus,  pentru Romania Neoacquistica? Ele sunt date de Roma şi   Nova Roma. Sursa Roma îşi spunea cuvântul prin Constituţia Antoniniană de la 212 Anul Domnului. Acea constituţie a lui Caracalla reuşea “latinizarea” băştinaşilor,  adică “socii”-alizarea autohtonilor pe un spaţiu vast din Romania Orientală mergând de la Istria Adriatică, înglobând malrile Bugului Pontic (există şi un Bug Baltic, dincolo de  cumpăna apelor aflată la nord) şi atingând Pragul Niprului. Astfel, prin voinţa imperială romană şi prin atracţia cetăţeniei romane oferită de  Constituţia Antoniniană,  între Adriatica şi Niprul ce se varsă în  Pontul Euxin  lângă peninsula Crimea se creează un Latium Novum. Pentru a cărui populaţie, Constantin cel Mare construia un pod peste Dunăre. Şi instituia o capitală. Cea de a doua sursă a drepturilor regaliene pentru noi este Nova Roma. Sintagmă-sigiliu creată de conciliul Anului Domnului 381 al  Bisericii Universale ţinut la Constantinopol. Prin sintagma Nova Roma se recunoştea implicit, la  381 AD, că există un Novum Latium în Romania Orientală. Conceptul geopolitic Romania se generase deja ca o realitate prin efectul Constituţiei Antoniniene, între 212 AD şi 285 AD.  Conciliul  ecumenic de la 381 AD a fost pregătit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre. Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare scrisese mai înainte că Biserica noastră are datoria să preia atribuirea drepturilor regaliene de la vechiul stat imperial roman. Ultimul împărat roman autentic murea în bătălia de la Adrianopol din anul 378.  Sunt atât de aproape în timp şi în spaţiu cele două evenimente, încât nu poţi refuza binomul deconstrucţiei! „Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit pe filosoful Jacques Derrida.

Titus Filipas

A început negocierea drepturilor istorice

A început negocierea drepturilor istorice între România şi Rusia. Astfel, aflăm de aici http://www.ziua.net/display.php?data=2008-11-07&id=245115 , şi de aici, http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/ambasadorul-rusiei-ne-ofera.html  , că ambasadorul Rusiei,excelenţa sa  domnul Alexandr Anatolievici Ciurilin,  ne oferă Manuscrisele Cantemir: “Alexandr Anatolievici Ciurilin , ambasadorul Federatiei Ruse la Bucuresti, s-a angajat personal ca va facilita cercetatorilor romani intrarea in posesie a copiilor dupa circa 8000 de file din manuscrisele originale ale domnitorului carturar Dimitrie Cantemir.”, scrie, pe bună dreptate entuziasmat, ziaristul Victor Roncea.

De ce face ambasadorul Ciurilin toate acestea ? La ora actuală s-a dezvoltat aproape o mişcare culturală  de mase în Rusii pentru a se negocia continuitatea lor istorică între secolul IV, şi secolul VIII.

Să reamintim acum istoria şi drepturile  noastre legitime.  În secolul IV, împăratul Constantin cel Mare  fondează  oraşul Constantinopol  la Anul Domnului 330, apoi, după moartea ultimilor romani autentici din peninsula balcanică în bătălia de la Adrianopol la 378 AD, este creată sintagma-sigiliu Nova Roma de către grupul de reflecţie întrunit la primul conciliu ecumenic de la anul 381 din Constantinopol. Nova Roma era o sintagmă-sigiliu prin care se recunoştea totodată implicit existenţa unui Novum Latium populat cu iliri şi traco- daco –moesi  ‘socii’- alizaţi. Aşa le spunem, aglutinant, rezumativ, populaţiilor balcanice autohtone dinainte de migratori, populaţii distincte de greci (eleni).  Deja cronicarul Miron Costin ne învăţa să considerăm istoria noastră numai pe intervale de timp extrem de extinse, de care “se sparie gândul”.

Abia în secolul VIII varegii întemeiază Rusiile. Politica agresivă a lui Suvorov  (originar dintr-o veche familie nobilă din Novgorod, oraşul varegilor) care trecea Bugul, şi la anul 1792 construia fortificaţia avansată Tiraspol, distrugea pretenţiile ruşilor la o continuitate negociată  a istoriei lor pe un hiatus  mergând înapoi  din secolul VIII până  în secolul IV, când se naşte Romania Orientală prin sintagma-sigiliu: Nova Roma. Este nevoie ca şi istoricii români de azi să îşi focalizeze atenţia către acel timp, construind coerent discursul drepturilor noastre. Nicolae Iorga avea dreptate să propună discursul nostru de continuitate istorică prin construcţia ‘Bizanţ după Bizanţ’. Acest ‘demers Nova Roma’  deblochează actul de înţelegere a istoriei noastre,   artificial zăvorâtă  în “retragerea aureliană” impusă normativ  de istoriografi din Occident.  Sigur, documentul de la 381 AD  despre Nova Roma  este interpretat altfel  de istoriografii Rusiei moscovite.  Anume că Nova Roma  este de fapt ‘A doua Roma’. Că Moscova  ar căpăta  pe acest fond semantic legitimitate la pretenţia impertinentă de a se declara  ea însăşi A treia  Roma  după  ce Bizanţul cădea  la 1453.  Este o interpretare forţată, care nu ţine cont de faptul ca binomul interpretării adevărate se completează, –cronologic el începea–, cu uciderea ultimilor romani autentici din Balcani la Adrianopole, în 378 AD. Nu vom putea  pricepe,   şi alţii nu vor putea accepta,  evenimente majore petrecute în cultura română şi străromână fără a recurge la elemente  care sprijină protocronismul. Chiar şi metodologia deconstrucţiei este necesară! “Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit pe filosoful existenţialist Jacques Derrida. Apoi, o eventuală negociere a adevărului ar fi stat în picioare numai dacă imperiul ţarist, extins încontinuu prin noi cuceriri, ar fi  permis  şi protejat existenţa  unui  Latium Novum la apus de rîul Bug. În general vorbind despre Latium Novum, el este  partea cea mai ‘socii’- alizată din Romania Orientală,   de unde sunt originari  ‘cărturarii  sciţi’  (în general călugări iliri şi traco- daco –moesi  ‘socii’- alizaţi, savantul englez Roger Bacon avea un deosebit respect pentru  călugărul Ieronim care a scris Vulgata într-o latină aspră, tradusă apoi în secolul XVIII de vicarul Petru Pavel Aron pe româneşte) care scriau şi vorbeau latineşte în secolele IV, V, VI, şi unde exista,  sau a existat la un moment dat,    o populaţie vorbind o vernaculară neolatină. Cel puţin aşa fusese  înţelegerea dintre Petru Velikii şi Dimitrie Cantemir, pe care Caterina cea Mare nu a mai respectat-o.

Titus Filipas

Rugul Aprins nu mai este ‘o taină’

Discutăm iarăşi „Adevărata călătorie a lui Zahei (V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins)”, din

http://www.romanialibera.ro/a128221/v-voiculescu-si-rugul-aprins.html .

‘Adevărata călătorie a lui Zahei’ este ceea ce a hotărât  Vasile  Voiculescu să fie, prin tropii cei mai potriviţi. Nu ceea ce stabileşte criticul (istoricul) că este ‘adevărul’. Adevărul  este  ca  pielea de sagri,  se reduce în permanenţă.  La noi se vede dispreţul măreţ al unor  Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu faţă de Jacques Derrida. Care, totuşi, ne cerea, –şi nouă, rumânilor!–,  să îl recitim atent pe Bonnot de Condillac. Ioan Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi prima generaţie de elevi de  la Sfântu Sava foloseau manualele scrise de Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (principele de Parma). În filosofia existenţialistă a lui Jacques Derrida, veridicitatea, identitatea, şi autenticitatea  sunt înlocuite de Signatură, iar cauzalitatea de Diferanţă. În fine, paralela –deşi spun că omotetia este neavenită–, între  Zahei şi Vasile Voiculescu putea fi analizată folosind Diferanţa. Oricum, nu poţi face o comparaţie între puşcăria din Belle Époque şi represiunea comunistă, decât recurgând la Adorno. Nu am citit cartea lui Marius Oprea, însă predefinit clamez că referinţa Adorno nu este prezentă între  coperţile semnate de Marius Oprea.

Taina Rugului Aprins nu mai este demult ‘o taină’, mişcarea culturală Rugul Aprins, protejată de patriarhul BOR ca locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei,  a fost  un curent de renaştere rumânească a primului umanism bizantin.

Titus Filipas

Reconcilierea istorică între România şi Rusia

Politica agresivă a lui Suvorov  (originar dintr-o veche familie nobilă din Novgorod, oraşul varegilor) care trecea Bugul a distrus chiar la acel moment pretenţiile ruşilor la o continuitate negociată  a istoriei lor pe un hiatus  mergând înapoi  din secolul VIII, când varegii fundau Rusiile, şi ajungând până  în secolul IV, când se naşte Romania Orientală prin sintagma-sigiliu: Nova Roma. Acum s-a dezvoltat aproape o mişcare culturală  de mase în Rusii de a se negocia ‘continuitatea istorică’ între secolul IV şi secolul VIII. Este nevoie ca şi istoricii români de azi să îşi focalizeze atenţia către acel timp, construind coerent discursul drepturilor noastre. Reconcilierea  istorică între România şi Rusia Filosofia istoriei cere această reconciliere între România şi Rusia. Vina neînţelegerilor este şi a lor, dar şi a noastră. Ei, ruşii, sunt încă de la anul 1703  la nivelul imperial- bizantin. Noi încă nu. Trebuie să construim o punte ‘de porfir’ peste un hiatus cultural din istoria noastră. Acest hiatus cultural a fost creat  de Occident. Nicolae Iorga avea dreptate să propună discursul nostru de continuitate istorică prin construcţia ‘Bizanţ după Bizanţ’. Deconstrucţia filosofică a lui Jacques Derrida lămureşte binomul de moarte şi naştere care se petrec în Romania Orientală a secolului IV. Prin termenul Nova Roma, acel think tank creştin condus de Sfinţii Ierarhi recunoştea implicit  la 381 AD,   în Constantinopol,  că exista şi un Latium Novum. Construit prin ‘socii’ -alizarea traco- daco –moesilor. Aşa le spunem, aglutinant, rezumativ,  populaţiilor balcanice autohtone dinainte de migratori, populaţii distincte de greci (eleni).  Acest ‘demers Nova Roma’  deblochează actul de înţelegere a istoriei noastre,   artificial zăvorâtă  în “retragerea aureliană” impusă normativ  de istoriografi din Occident.  Sigur, documentul de la 381 AD  despre Nova Roma  este interpretat altfel  de istoriografii Rusiei moscovite.  Anume că Nova Roma  este de fapt ‘A doua Roma’. Că Moscova  ar căpăta  pe acest fond semantic legitimitate la pretenţia impertinentă de a se declara  ea însăşi A treia  Roma  după  ce Bizanţul cădea  la 1453.  Este o interpretare forţată, care nu ţine cont de faptul ca binomul interpretării adevărate se completează, –cronologic el începea–, cu uciderea ultimilor romani autentici din Balcani la Adrianopole, în 378 AD. Nu vom putea  pricepe,   şi alţii nu vor putea accepta,  evenimente majore petrecute în cultura română şi străromână fără a recurge la teoria lui Jacques Derrida, conţinând şi   elemente  care sprijină indirect protocronismul. “Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit aici pe Jacques Derrida. Apoi, o eventuală negociere a adevărului ar fi stat în picioare numai dacă imperiul ţarist, extins încontinuu prin noi cuceriri, ar fi  permis  şi protejat existenţa  unui  Latium Novum la apus de rîul Bug. În general vorbind despre Latium Novum, el este  partea cea mai ‘socii’- alizată din Romania Orientală,   de unde sunt originari  ‘cărturarii  sciţi’  care scriu şi vorbesc latineşte în secolele IV, V, VI, şi unde exista,  sau a existat la un moment dat,    o populaţie vorbind o vernaculară neolatină. Cel puţin aşa fusese  înţelegerea dintre Petru Velikii şi Dimitrie Cantemir. Dar politica agresivă a lui Suvorov  (originar dintr-o veche familie nobilă din Novgorod, oraşul varegilor) care trecea Bugul a distrus chiar la acel moment pretenţiile ruşilor la o continuitate negociată  a istoriei lor pe un hiatus  mergând înapoi  din secolul VIII, când varegii fundau Rusiile, şi ajungând până  în secolul IV, când se naşte Romania Orientală prin sintagma-sigiliu: Nova Roma. Acum s-a dezvoltat aproape o mişcare culturală  de mase în Rusii de a se negocia ‘continuitatea istorică’ între secolul IV şi secolul VIII. Este nevoie ca şi istoricii români de azi să îşi focalizeze atenţia către acel timp, construind coerent discursul drepturilor noastre. Care există, deşi istoriografii occidentali le-au şters. Titus Filipas