Brazda lui Novac

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas

Familia lui Robert Guiscard

„Tata Uda”, profesorul nostru de istorie medievală la şcoala Fraţii Buzeşti din Craiova,  ne vorbea, enigmatic aproape, despre fraţii de Hauteville,  familia lui Robert Guiscard, şi despre  istoria constituirii Regatului celor două Sicilii. Am reţinut de la Tata Uda ideea că pentru a înţelege bine istoria trebuie să  priveşti cu atenţie  tripticul: Infrastructura, Economia, Suprastructura. Nu reuşeam să răspund la toate întrebările  de economie politică  formulate de  acel Homo  Balcanicus, profesor  la Liceul Fraţii Buzeşti.  Bănuiesc că răspunsurile se aflau în cărţi  scrise deja pe româneşte, care fuseseră  arse la  ordinele unor  comunişti internaţionalişti din România precum Valter Roman, Silviu Brucan, şi Gizela Vass. Am mărturia unui fost elev de la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova privind felul cum au fost selecţionate,  în mod special pentru incinerare,  textele de istorie, de filosofie politică şi de economie politică din biblioteca liceului comercial Gheorghe Chiţu.  În Oltenia existase  chiar o editură sătească unde erau tipărite cărţi de filosofie politică şi cunoaştere prudenţială scrise de studenţi legionari – asasinaţi apoi la ordinele regelui Carol al II-lea. Mărturisesc că am scris textul acesta ca să înţeleg  istoria  formării  Regatului celor două Sicilii – în mare măsură istoria ramurii italiene a familiei normande de Hauteville, precum şi funcţionarea economiei  acelui regat. Dar bănuiesc că altcineva a scris deja pe româneşte despre acestea. Cărţile erau incontestabil o ameninţare la adresa viitorului fericit al urmaşilor tovarăşilor cominternişti din România  şi au fost arse. Încerc să retrasez  deci conţinutul acelor vechi cărţi cu ideologie românească scrise de studenţii noştri ucişi.

Guillaume Bras de Fer, Dreux (Drogo), şi Onfroy (Onofrei) sunt  primii  fraţi de Hauteville care vin în Italia. În anul 1040, Guillaume Bras-de-Fer  însoţit de companionii  normanzi  îi atacă brusc, violent şi implacabil pe bizantini, luându-le cea mai mare parte a provinciei Apuglia. În adunarea de la Melfi din 1043, căpitanii normanzi hotărăsc să dividă teritoriul provinciei  în douăsprezece  părţi (implementarea schemei vetero-testamentare). Ele au fost alocate baronilor normanzi subordonaţi lui Guillaume Bras-de-Fer. Căruia baronii îi recunosc titlul de conte de Apuglia.  Guillaume Bras-de-Fer moare la 1046, iar titlurile sunt preluate de Drogo. El  încercase  toate aventurile de luptă alături de Guillaume Bras-de-Fer.

Drogo de Hauteville obţine în 1047 investitura de conte de Apuglia  şi conte de Benevento,  din partea împăratului german Henric al  III-lea. Curând, Drogo de Hauteville trebuie să îşi apere titlurile în faţa unei ligi formată din bizantini, papa Leon al IX-lea (1048-1054), şi …  împăratul Henric al  III-lea care îşi schimbase opinia. 

Drogo de Hauteville comite greşeala de a se arată dur până la exces faţă de italienii localnici. Consecinţa ? Pe 10 august 1051, Drogo de Hauteville este asasinat în biserica din Montoglio. Onfroy  de Hauteville devine succesorul lui Drogo.  

Dacă Drogo de Hauteville pe vremuri i-a respins lui Robert  Guiscard fraternitatea de arme, în 1053 Onfroy de Hauteville îi solicită ajutorul înarmat contra papei Leon al IX-lea. Cei doi fraţi de Hauteville,  Onfroy şi Robert, luptă cu succes împotriva bizantinilor, a imperialilor germani, împotriva papei Leon al IX-lea, toţi coalizaţi contra normanzilor, şi îl capturează  pe suveranul pontif. 

Pe data de  18 iunie 1053, armata papală a lui  Leon al  IX-lea, compusă din şvabi, din lombarzi şi din italieni, se confruntă  lângă Civitate, localizată la  40 km nord-vest de Foggia, cu armata normandă condusă la centru de Onfroy de  Hauteville, pe flancul stâng de Robert Guiscard în fruntea contingentului  din Calabria, iar pe flancul drept  de contele Richard de  Aversa, dintr-o familie normandă ce venise în Italia cu două decenii înaintea familiei de Hauteville.

Împotriva normanzilor trebuia să se arate şi o armată bizantină, condusă de generalul Argyros. Locul convenit pentru  joncţiunea  cu armatele papei era la Siponto (actualmente  Manfredonia). Bizantinii au aşteptat în zadar o coaliţie armată prea dezorganizată. Coloana lui Richard de  Aversa i-a  învins uşor pe lombarzi. Apoi i-a forţat să lupte şi pe italieni.  Centrul armatei normande şi flancul stâng au rezistat asaltului trupelor de elită  şvabe, ce vor fi exterminate de coloana lui Richard de  Aversa.

Spre deosebire de fratele său Drogo, normandul Robert  Guiscard avea grijă să nu umilească inamicul  înfrânt. Din cauza aceasta, acum normanzii  îl tratează  cu maxim  respect pe suveranul Leon al IX-lea. Papa rezistă mai multe   luni înainte de a semna vreun act. Spre deosebire de papii tusculani, acest pontif  roman se temea de consecinţele cuceririi normande a sudului Italiei. Leon al IX-lea  vedea spectrul unui  cleşte lombardo-normand  ce ar fi prins domeniile papale aflate în mijlocul Italiei.  A trebuit să vină anul 1054, până să accepte de jure cuceririle  normanzilor în detrimentul themelor  bizantine din Apuglia  şi Calabria. Prizonier, suveranul Leon al IX-lea   semnează hrisovul care i se cerea. Aceasta semnătură a papei de la Roma va declanşa un val de furie populară la Constantinopol. Era un fond extrem de favorizant pentru a se produce Marea Schismă din acel an. Familia de Hauteville obţinea la 1054 din partea lui Leon al IX-lea  atât investitura asupra teritoriilor bizantine pe care le cucerise, cât şi asupra celor care eventual le va mai cuceri, chiar şi asupra Siciliei, deşi insula nu era luată încă  de la bizantini ori de la  musulmani!

La moartea lui Onfroy, în  1057, Robert  Guiscard preia titlul de conte de Apuglia, provincie din « carâmbul » cizmei italice.  La schimbarea papilor,  Robert de Hauteville câştigă încrederea noului episcop al Romei,  Nicolae al  II-lea.

Robert de Hauteville cucereşte orasul Reggio din Calabria, supune  baronii normanzi din Apuglia şi Calabria, primeşte de la companioni titlul de duce de Apuglia şi Calabria, titlu confirmat de papă la 1059. Tot în acelaşi an o repudiază pe prima soţie, Aubrée (Alberda de Buonalbergo), din  vagi motive de incest fără  vreo bază biologică. Se căsătoreşte  cu Sichelgaita, fiica prinţului lombard din  Salerno.  

În anul 1060,  Robert  Guiscard a cucerit Taranto, Brindisi şi Reggio.  Bohemond (1052-1111), fiul lui Robert  Guiscard  din căsătoria cu prinţesa Aubrée, i-a rămas loial în toate campaniile. Nu va moşteni decât Taranto.

Reggio era un important cap de pod. De aici Trinacria (Sicilia) devenea accesibilă normanzilor. Însă efortul personal al lui  Robert  Guiscard era focalizat mai mult pe lupta cu bizantinii din sudul Italiei, ce nu se  va termina decât cu izgonirea lor din  Bari, la 16 aprilie, anul 1071.

Dante Alighieri începe Cântul XXVIII din Infernul printr- o pregătire a descrierii luptelor cumplite din Apuglia: „Chi poria mai pur con parole sciolte/ dicer del sangue e de le piaghe a pieno/ ch’i’ ora vidi, per narrar più volte?/ Ogne lingua per certo verria meno/ per lo nostro sermone e per la mente/ c’hanno a tanto comprender poco seno./ S’el s’aunasse ancor tutta la gente/ che già, in su la fortunata terra/ di Puglia, fu del suo sangue dolente/ per li Troiani e per la lunga guerra/ che de l’anella fé sì alte spoglie,/ come Livio scrïve, che non erra,/ con quella che sentio di colpi doglie/per contastare a Ruberto Guiscardo”.

George Coşbuc traduce: “ Deplin s -arate, chiar şi – n proza lui/şi oricât repovestind, cine- ar fi- n stare/de- atâtea răni şi sânge cât văzui ?/Prea slab-ar fi o limbă  orişicare,/Căci loc în ele atât- de mult a strânge/Nici mintea -ne, nici graiul n- are./Şi chiar s- aduni pe câţi avur- a plânge/Cândva- n Apulia- n ţara cea- ncercată/vărsat de oşti romane- atâta sânge ;/pe toţi şi-  acei ce- n lupta- ndelungată/inele- au dat ca spolii fabuloase,/cum Titu- Liviu negreşit ne- arată ;/pe toţi răpuşii luptei dureroase /ce- n drumul lui Guiscard au stat”.

Deşi ghidul lui Dante în Infern este poetul roman Vergilius, care în Eneida scrie despre luptele purtate de ‘li Troiani’ (Eneus însuşi  este eroul troian), vă rog să observaţi că  din traducerea altminteri admirabilă  a lui George Coşbuc lipseşte detaliul Troienilor.

Sarcina cuceririi insulei Sicilia a fost  delegată de  Robert  Guiscard fratelui său,   Roger de  Hauteville. Roger I, cum a fost numit ulterior, a început lupta  printr-un atac nereuşit asupra cetăţii Messina, la anul  1060. În acel timp, autoritatea islamică  din Sicilia era foarte decentralizată  în entităţi regionale de tip hinterland focalizat  pe  câte un oraş. Dar fiecare  asemenea mică putere raională  islamică dorea, „pohtea”, avea dezideratul sau „pohta” să evolueze într-un califat independent. Ne interesează  acum puterea islamică din Siracuza, unde  liderul încrezător în sine  era  Ibn al-Thumna, ce îşi alesese deja nume de calif: „Al-Qadîr bi’llâh”. Pentru urechea interioară a lui Ibn al-Thumna,  numele era probabil sublim. 

Între 1053 şi 1060, Thumna încercase unificarea puterii islamice din insula cu „trei vîrfuri” – Trinacria. Dar la 1060, el este viguros atacat de rivalii musulmani  din Sicilia. Pentru a face faţă  cu succes presiunii armate a fraţilor săi arabi, mahomedanul Thumna vrea să angajeze nişte mercenari normanzi. Nu prea mulţi, pentru că orice lider bun trebuie să respecte principiul precauţionar. Adresează  deci  rugămintea şefului normanzilor din Italia, anume ducelui de Apuglia şi Calabria. Viitorul overlord de Sicilia, Robert Guiscard de Hauteville,  îşi  trimite  fratele în Sicilia, însoţit de trei sute de cavaleri. Aşa se explică  uşurinţa debarcării lui Roger I de Hauteville în Sicilia, în fruntea  unui  contingent relativ restrâns. De atunci, arabii interesaţi de Sicilia, chiar cei din zilele noastre,  îl vor considera mereu un trădător pe Ibn al-Thumna care a deschis poarta de  intrare  normanzilor în Trinacria. Cu ajutor primit din partea altor islamici sicilieni dizidenţi,  Roger de  Hauteville atacă iar Messina la  anul 1061, reuşind să captureze cetatea.

Messina va deveni centrul de unde vor fi conduse operaţiile  normande ulterioare în Sicilia. Speculând luptele inter-islamice din Sicilia, normanzii au cucerit cetăţile  Rometta, Frazzano, Paterno, şi Petralia. Dar un conflict izbucnit la 1062 între fraţii de Hauteville întrerupe şirul de victorii. Grecii din insulă s-au revoltat împotriva normanzilor la 1063. Rebeliunea fu rapid sugrumată. Tot  la 1063 AD,  islamicii din Tunisia trimit ajutor militar coreligionarilor din Sicilia. Musulmanii reocupă oraşul Palermo ce fusese temporar pierdut,  toată regiunea dintre Mazara şi Cefalu, precum şi  Girgenti/Agrigento. Roger I  de  Hauteville reuşeşte până la urmă  să învingă combinaţia forţelor  sarazine în lupta de la  Cerami. 

Ca recompensă  a campaniei purtate cu atâta succes împotriva  mahomedanilor din Trinacria, pontiful roman dăruieşte normanzilor o banieră cu însemne papale. Încurajaţi astfel de puterea spirituală  care se dorea şi putere lumească,  fraţii Robert şi  Roger de  Hauteville încearcă  să  recucerească Palermo la 1064, dar eşuează. Însă musulmanii cad pradă luptelor intestine. Normanzii vor sprijini facţiunea islamică locală, alungându-i pe intervenţioniştii tunisieni la anul 1068. Acum Robert Guiscard se poate ocupa exclusiv  de asediul cetăţii Bari. Bizantinii sunt alungaţi definitiv la 1071 din ultimul lor punct de rezistenţă în Apuglia. După  alte patru luni, normanzii cuceresc Palermo în Sicilia. Robert Guiscard  este recunoscut de instituţia papală drept  duce de Sicilia. Roger Hauteville capătă titlul de mare conte de Sicilia, când rezistenţa islamică nu era complet sugrumată. Insula sudică a Italiei va deveni complet normandă la 1091 AD.Titus Filipas