Posts Tagged ‘Ion Neculce’

Chestiunea economică în epoca brâncovenească

august 17, 2008

Despre chestiunea economică în epoca brâncovenească poate fi citit aici http://www.romanialibera.ro/a131959/politica-economica-a-domnitorului.html, un text recent al doamnei Ileana Toma. Chiar este un articol interesant! Şi discutabil,  în sensul cel bun. 

De exemplu, doamna Ileana Toma scrie: +Utilizarea in consideratiile istorice a informatiilor astronomice pentru confirmarea variatiilor climatice, care la randul lor pot avea efecte economice si politice asupra societatii, este acceptata in istoriografia contemporana incepand de la jumatatea sec.XX. Sa nu-l citam decat pe Fernand Braudel, care a studiat istoria lumii mediteraneene in epoca lui Filip al II-lea si care chiar foloseste expresia „mica glaciatie” pentru perioada care incepe dupa 1600. +

În realitate, noi ştim acuma mai multe despre “gramatica civilizaţiei” noastre, decât aserta pe la jumătatea secolului XX, Fernand Braudel, istoricul francez care mergea pe urmele lui Jules Michelet, descoperitorul valorilor lui Giambattista Vico. Se poate afirma  fără tăgadă că istoricul român Nicolae Iorga a fost influenţat de istoricul francez Jules Michelet (1798-1874).  Într-o zi din ianuarie 1824, profesorul Jules Michelet întâlnea  numele lui Giambattista Vico (1668 – 1744) într-o adnotare marginală la cartea pe care o citea. Vico era un “universitar autodidact”. Formula se practică şi acum, l-am auzit pe un laureat Nobel care,  intervievat pe Discovery Channel, declara : „Când eram autodidact la Cambridge…”. Napolitanul  Giambattista Vico se instruise  în gramatică, logică, şi în jurisprudenţa văzută  ca  ‘justiţie naturală’. Cartea care asigură statutul intelectual cel mai înalt lui Giambattista Vico este Scienza Nuova. Aici Vico  tratează pozitiv tema formării elitelor. Ce îl face faimos pe Vico este modul în care vede istoria Europei, cu un accent special pus pe lumea mediteraneană şi pe un spaţiu de civilizaţie brăzdat de drumurile romane, ‚drumuri eterne’ cum le va numi Jules Michelet,  pentru Romania şi pentru România.   Jules Michelet  chiar implementează  doctrina lui Vico  despre formarea elitelor. Astfel, Jules Michelet  sprijină din exterior,  prin entuziasm uimitor şi titanic efort,  formarea şi înflorirea potenţialului elitei intelectuale româneşti după standardele de excelenţă impuse  de Scienza Nuova. Prin  formula bine-cunoscută: „Bizanţ după  Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza  poate cel mai bine pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor.  Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că   prin conceptul „luptei de clasă”   el ar fi  găsit un sens  în fiecare nouă învârtire  a „roţii”  civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o  apropie  de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa  decizia  politică  a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă  a lui Karl Marx.

Ştim acum că domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum şi anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al “mini – epocii glaciare” declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului, –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–, pe la anul 1440, şi încheiată pe la 1850. Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază a acestei răciri a Europei. Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într- o plugărie spirituala, –rugăciunea–, care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte. Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens.

Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând ca va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţia lui isihastă asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Daniil Sihastrul nu  era deloc influenţat de misticismul rusesc pravoslavnic care acum a pus aproape complet stăpânire pe rugăciunea din Biserica Ortodoxă Română şi pe  sfaturile duhovnicilor de astăzi ai neamului românesc.

Încă mai departe în timp, trebuie să vorbim despre altă perturbaţie climatică,  despre încălzirea medievală care a dat naştere mitului Caloianul. Din câte ştim din Epoca Luminilor, de la filosoful David Hume, mitul poate fi considerat un mod de reprezentare ontologică a cauzalităţii.

Istoria evenimentelor umane, credea  Robin George Collingwood (1889-1943),  idealist inluenţat de Giambattista Vico, este istoria gândurilor care au provocat acele evenimente  semănate pe brazda timpului. Pentru a  desluşi istoria, trebuie să găseşti în gândurile oamenilor un lanţ cauzal, oricare studiu al istoricilor fiind exerciţiu  de   „reenactment”, de reluare a jocului la nivelul intelectual. Prima cruciadă modificase percepţia bizantină  despre Constantinopol.  Comnenii  încep  să vadă în Oraşul împăratului Constantin o reprezentare  pentru Împărăţia Cerească. Comnenii au conştiinţa unei evaluări eudaimonice a Oraşului Constantinian. Dintre Comneni, cei care au realizat primii, şi cel mai bine,  această reprezentare, au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143),  – supranumit de contemporanii săi  Caloianul,  fiind considerat de istoriografii din epoca modernă drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui,  Kira Anna,  celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Pentru vlahi ori români, ei pot chiar să creeze o legătură  magică dar vitală între spaţiul de subzistenţă şi spaţiul forţelor cosmice şi al meteorilor. Descântecele „Caloianul” (ori, alternativ,  „Scaloianul”) şi „Scaloiţa” sunt invocări ale acestei legături. Caloianul  şi Scaloiţa  cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale (900-1300 AD). Este o ipoteză deloc absurdă că seceta de vară era frecventă şi în teritoriile de nord ale Oikumenei, unde  funcţionarea „plugului mare” se baza tocmai pe regimul ploilor de vară.

Iată invocarea Caloianului într-un descântec unde cele două spaţii: al cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel   al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci   nu cel al vînătorii şi al culesului din natură, şi prin aceasta descântecul „Caloianul” se deosebeşte  de  ritualul  şamanic, sunt limpede  specificate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să  deschiză  porţile, / Să sloboadă  ploile,/ Să  curgă  ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să  curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să  crească  legumele / Şi toate ierburile.” Sau invocarea,  vag ireverenţioasă, a Kirei Ana : „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”, invocare despre care sînt convins ca nu posedăm forma medievală originară, fiind mult distorsionată ca  stil.

Comparaţiile între economia medievală şi economia de azi se impun şi cercetărilor din SUA, unde n – a existat vreodată un Ev Mediu. Dar am citit acum un studiu unde se estimează că ţăranul medieval european avea mai mult timp liber, timp pentru sine, decât americanul  mediu de acum, fie „blue collar”, fie „white collar”.

Oricum, conţinutul articolului sus citat propune ipoteze de lucru şi deschideri spre multe teme noi. De exemplu, plecând de la :+Să ne imaginăm că în ‘epoca de aur’ a crizei economice din România, continuată şi astăzi+, putem să ne întrebăm care-i responsabilitatea ce revine primului guvern Petre Roman, alcătuit numai din specialişti români formaţi în Occident pe banii statului român, în distrugerea economiei româneşti. A fost distrugere printr-o politică deliberată. Iar aceasta se poate demonstra.

Titus Filipas

Daniil Sihastrul, model fiducial pentru isihasm

decembrie 28, 2007

Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într o plugărie spirituală, rugăciunea–,  care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte.  Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens. Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară pănâ ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan-vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţa lui asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Ştim acum că  domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum  şi  anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al  “mini – epocii glaciare”  declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului,  –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–,  pe la anul 1440,  şi încheiată  pe la 1850.  Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază  a acestei răciri a Europei. Este foarte posibil că această circumstanţă i – a favorizat victoriile în multe dintre campaniile militare, bineînţeles deciziile voievodului fiind luate cu ajutorul  sfaturilor bune rezultate din meditaţia isihastului. Schimbările rapide în mediu au dus la creşterea ponderii zonelor mlăştinoase în Moldova, de asemenea la o creştere a numărului de zile cu ceaţă. Turcii se bazau pe o meteorologie şi o cartografie militară construite cu informaţii mai vechi, dinaintea instalării acestei epoci de răcire, şi nu aveau o cunoaştere prea bună a noilor realităţi ambientale din teren.Titus Filipas

Căutarea dimensiunii spirituale

decembrie 14, 2007

Tactica cavaleriei  grele  inventată de normanzi în Sicilia distrugea, în prima cruciadă,   marele imperiu selgiucid în bătălia de la Antiohia,  din anul 1098.  Bohemond de Hauteville, fiul lui Robert Guiscard de Hauteville, va cuceri şi va reţine abuziv pentru el însuşi principatul de Antiohia, încălcându-şi astfel jurământul faţă de Alexie I Comnenul (jurământ care nu însemna prea mult pentru Bohemond), dar şi jurământul faţă de papa de la Roma de a reda teritoriile bizantinilor.  Provincia Antiohia făcea parte din Siria (Isauria) nordică şi fusese  guvernată de bizantini. Cu aceeaşi tactică a cavaleriei grele, primii cruciaţi vor cuceri Ierusalimul la 1099. Vor fi la început scene de o cruzime neînchipuită: cruciaţii pregătesc  fripturi copioase din fesele tinerilor arabi ucişi lângă moscheea Al-Aqsa! Trebuie să înţelegem că fără cruciade nu s-ar fi creat ura aproape ireductibilă  între islamici şi creştini, ură care a împiedicat refacerea Romaniei exterioare,  şi care alimentează şi acum ideologia atentatorilor islamici cu bombe împotriva creştinilor. Elementele ideologiei de unificare şi pacificare,  făurită de Roger I de Hauteville pentru Sicilia, se vor impune temporar şi în ‘Romania  Ierusalimului’. Avem  chiar o confirmare mărturisită. Astfel, între 1100 şi 1127,  Foucher de Chartres  scria in vestita lui  „Historia Hierosolymitana” –„Istoria  Ierusalimului”:  « Noi, ce eram  occidentali, am devenit  orientali. Am uitat locurile originii noastre ; mulţi dintre noi le ignoră, sau n-au auzit vreodată vorbindu-se de ele. Cutare posedă aici case de parcă  le-ar fi moştenit, altul s-a căsătorit cu o femeie pe care nu şi-a ales-o dintre cele care veneau din ţara lui, ci o siriană  creştină, altul c-o armeancă, în fine, unul şi-a găsit o sarazină botezată… Ei folosesc ca grai propriu  limbile vorbite în aceste ţinuturi. Iar limbile,  ce slujeau  înainte la  deosebirea unora de alţii, au devenit comune tuturor acum. Încrederea oamenilor  ajunge să apropie rasele cele mai îndepărtate. Aici Cuvântul Scripturii se împlineşte : ‚Pruncul  se va juca la gura bortei năpârcii, şi nu se va face nici un rău şi nici o pagubă  pe tot  Muntele Sfânt’. Colonistul a devenit acum aproape un   indigen ; cel care era un străin s-a asimilat cu băştinaşul. »  Peste veac,  poetul sufit Djalal Al-Din  Rumi (1207 -1273) îi  va  fi ecou din Romania exterioară: «Căci pe mine însumi nu mă pot cunoaşte. Nici creştin nu sînt, nici evreu, nici part, nici musulman. Nici din Răsărit nu sînt, nici din Asfinţit, nici de pe uscat, nici de pe mare». Traducerea aceasta de excepţie din Al Rumi aparţine  profesorului  clujan Mircea Muthu. În  scrierea poetică a lui  Mevlana Al Rumi,  este utilizată  extensiv  parabola, asimptotic metafora. Semnificaţia versului fiind atinsă printr-un proces de căutare a ultimului adevăr,  şi  prin cunoaşterea Sinelui. Sufismul constituie ‚doctrina ezoterică’ a Islamului, aflată în constrast cu Chariya, adică partea legală sau normativă din Islam. Prin Chariya, musulmanul învaţă „pe viu”  cum să evite a  face răul. Chariya s-ar putea traduce şi prin ‘normele’ ce trebuiesc respectate în Islam. În sufism, ce apare practic odată cu Islamul,  se caută în primul rând o ‚cale de viaţă’ pentru om, adică un itinerar spiritual către Dumnezeu. Sufismul perfecţionează sinceritatea credinţei,  îl ajută pe omul islamic să lupte împotriva propriului Ego. S-a mai spus că sufismul este un termen marcând în primul rând o dimensiune  psiho-spirituală. Sufismul  în varianta elementară, deci până în pragul căutarii psiho-spirituale, este  o  „teologie  naturală” a contrariilor, în sensul că „este nevoie”, –desigur, într-o înţelegere fatalistă–, de cutremurele de pământ ce acţionează într-un  contrast cu  stabilitatea, boala se întâmplă printre oameni pentru a fi într-un  contrast cu sănătatea  lor etc. Toleranţa religioasă este exprimată  în Sufism prin versurile  filosofului şi poetului  Mevlana Rumi: „Vino la rugăciune, rătăcitorule   iubitor al Evanescenţei. Căci noi nu sîntem caravana lipsei de speranţă!  Vino la rugăciune, deşi  ţi-ai încălcat poate jurămintele de o mie ori!”  În grupuri ale bisericii unitariene (reamintim  că locul de  naştere al acestei biserici a toleranţei e Transilvania!) întregul text atribuit lui Al Rumi  este pus pe muzică, fiind cântat de tineri creştini. Aşa cum ne arată însăşi viaţa lui Jalal Al Rumi, explorarea dimensiunii psiho-spirituale constituie  partea centrală din Sufism. Citeam în anii liceului o carte tradusă din limba arabă, o carte cu nuvele  scrise  de un autor algerian, lucrarea aceea fiind tradusă de fapt demagogic şi oportunist, în contextul propagandei privind lupta pozitivă a  F.N.L. (‚frontul naţional de eliberare’) din Algeria împotriva colonialismului francez. Şi apărea acolo, în paginile cărţii, expresia populară, o urare de succes în căutarea fericirii. În subsolul paginii se explica faptul că ar fi fost o simplă ‚urare de noroc’, care suna : „Cinci în ochii tăi!” Era destul de bizar, nu-i aşa? În anul I de la facultatea de fizică din Bucureşti, l-am întrebat pe un coleg palestinian mahomedan (aveam în grupă reprezentanţi ai tuturor religiilor monoteiste care clamează drepturi asupra Ierusalimului) ce înseamnă expresia: „Cinci în ochii tăi!”. „Este mult prea complicat ca să puteţi înţelege voi”, mi-a răspuns cu superioritate.  Abia în lecturile  mele despre tâlcurile Sufismului, am înţeles. Traducerea aceea pe româneşte era foarte, foarte departe de a fi  fost perfectă. Mai ales în contextul comunist, marxist, când „Religia este opiul poporului!”  Ei bine, în traducerea aceea superficială era  vorba despre o urare de perfecţiune pentru cele cinci rugăciuni pe zi ale musulmanului. Care  încearcă să vadă faţa Domnului. Era oarecum şi un slogan de subminare a Islamului. Bineînţeles, în Islam nu există icoane, de fapt este totalmente interzisă o reprezentare pentru chipul Domnului. Însă ‚urarea  de noroc’ era un exemplu de metaforă sufită. Într-adevar, este o blasfemie măcar să doreşti să vezi chipul Domnului, şi pe bună dreptate. Totul părea perfect şi în cadrul ateist al ideologiei comuniste: Îndemnul la rugăciune era de fapt blasfemator. Dar Sufii cred că  Dumnezeu a îngăduit omului să recunoască frumuseţea. Mi se pare că aici sufismul islamic întâlneşte romantismul european: „Beauty is truth, truth – beauty”, scria poetul romantic englez “din al doilea val”  John Keats (1795 – 1821), în „Oda pentru o vază grecească”. Sufii mai consideră că frumuseţea existentă  în dinamica naturii, –nici măcar nu trebuie să fii musulman  pentru a descoperi această  frumuseţe!–, reprezintă o reflecţie a lui Dumnezeu care  priveşte în natură ca într-o oglindă, „văzându-Se” de fapt pe Sine!  Ideea aceasta a fost împrumutată şi de fizica modernă a particulelor elementare, care a denumit unul dintre quarci: „Beauty”.  De obicei, din sufism este receptat numai „mesajul mistic”. Cred ca în sufism există totuşi un filon de raţionalitate foarte puternic, important pentru lumea de azi. De pildă,  aşa este el perceput la universitatea iezuită  din Silicon Valley. Reacţia acestui Orient islamic  bogat în spiritualitate echilibrată, reacţia împotriva unui Occident agresiv, care a ajuns bogat doar prin furtul de  Pământuri (ei da, chiar în sens de planetă originară, pură, edenică), un Occident predator care îşi apără prada – Pământurile fără Agora, adică  sărăcite spiritual, este aproape de înţeles. Al Rumi credea că  explorarea dimensiunii psiho-spirituale poate fi intensificată  prin ritm şi muzică, frumuseţea dinamică a fenomenului auditiv fiind prezentă chiar în bătaia ritmică a  orfevrierului în obiectul  de aur  ce îl finisează, detaliul acestei descoperiri făcute de Al Rumi a fost consemnat de biografi.  Vasile Lovinescu investighează sufismul plecând de la o întrebare legitimă în contextul altei tragedii naţionale: ‘Doamne, ce simţeau în fiinţa lor spirituală copiii aceia moldavi şi valahi duşi în robie, educaţi întru transformarea lor în perfecţi ieniceri?”. Într-adevar, otomanii au învăţat iute  că îi puteau  converti cel mai uşor pe copiii creştini primiţi ca tribut, printre ei mulţi copii valahi, şi mulţi copii moldoveni, la varianta sufită şi tolerantă  a islamului. Maeştrii în artele marţiale care îi transformau pe copiii aceia în viitori ieniceri  erau religioşi sufi. Ei îi învăţau  să lupte în ritmul tobelor. În 1396, la Nicopole, cavalerii apuseni sunt înfrânţi de ieniceri în sunetul ritmat al tobelor otomane, un ritm sufi care făcea parte din pregătirea psiho-spirituală a ienicerilor. Învăţând din experienţa aceea devastatoare pentru „toată floarea cea vestită a întregului Apus”,   tacticienii occidentali vor decide ulterior ca batalioanele de infanterie să  atace  în  bătaia ritmică a tobelor. Obiceiul se mai păstra  pe vremea războaielor napoleoniene, iar în unele  armate naţionale a fost practicat pe tot parcursul secolului al XIX-lea.  Cum se comportă oştenii sufi când vin iar în contact cu lumea de unde au plecat? În literatura română,  întâlnim o   prodigiosă bogăţie a  detaliilor privitoare la vechile  întâmplări. Astfel Ion Creangă ne transmite, pe o pagină din  ’Amintiri din copilărie’,  detaliul foarte real  că ienicerii se purtau uneori precum  magii,   lăsând  daruri simbolice  la  capătul leagănului unui copil oropsit. Să analizăm şi un excerpt  din nuvela  ‘Lângă apa Vodislavei’, unde teologul Gala Galaction  descrie o firavă tentativă  de aplicare a tehnicii sufi asupra  unui  român ortodox.  Acţiunea ienicerului sufit,   chemat de rumân să facă dreptate pe post ad hoc  de cadiu tradiţional,  este bineînţeles reglată de ritm. Transformarea ritmului în dialogul cântat : „Iartă la el, bre, că e  lege al tău! /  Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău! / Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău!/ Nu-l iert, să trăieşti, boierule!”, are drept scop inducerea unei avansări  pe dimensiunea psiho-spirtuală  a celuilalt, a rumânului. Ce  rupe ritmul, aşteptând ca pe un leac    primească  ” ispaşa udă şi bolborositoare”. Muzica bună nu aparţine discursului, general sau comun, fiind definită mai curând  ezoteric, apropiindu-se de  ‘cultura  ritmului’ din sufism.  Se spune adesea: ‚discursul muzical’, dar termenul este impropriu. Deoarece în muzică sunt prezente două spaţii: cel direct, şi cel reciproc, ori spaţiul ‘transformatei Fourier’ perceput de asemenea de creierul omului. Muzica bună îşi extrage de fapt forţa ei din aceste două spaţii. Muzica bună şi  autentică este aidoma cafelei, te pregăteşte pentru cuprinderea şi asimilarea anvergurii discursului, general sau comun. Despre muzica sufită din Turcia se vor scrie nenumărate texte de învăţătură, iar multe din textele de învăţătură muzicală din marele Imperiu Otoman cuprind implicit şi îndemnul  spre raţionalitate, mai ales în varianta sa de raţionalitate prudenţială, care va fi aproape uitată în Apus, după  decapitarea regalităţii franceze. Acele tutoriale muzicale balcanice vor influenţa  gândirea lui Dimitrie Cantemir, Anton Pann,  şi Nicolae Filimon. Nicolae Filimon dovedeşte apoi în scrieri că  secolul XIX  românesc a fost influenţat de încă un filon de raţionalitate, venind  din secolul IV, de la Ioan Cassian, un călugăr scit care a jucat un rol esenţial pentru civilizaţia europeană. În fine, trebuie să înţelegem  că spiritualitatea prudenţială  din lumea aceea veche, a cărei ‘Descriptio’ pentru  români  a fost antamată de Dimitrie Cantemir, este foarte strâns legată de lumea noastră postmodernă. Nu avem motive să refuzăm interesul, tot mai actual şi  acut,  faţă de asemenea teme,  doar aparent ezoterice. Gânditorii profund ezoterici  ai Sufismului vor adăuga uzul cafelei pentru intensificarea dimensiunii pur intelectuale a omului, obiceiul a fost împrumutat şi de elita conducătoare a Imperiului Otoman. Cronicarul Ion Neculce povesteşte în „O samă de cuvinte”  cum  înalţi oficiali osmanlâi  îl determină  pe un boier român să bea cafea: “După ce au luat Bogdan Vodă domnia, au trimis pre Tăutul logofătul sol la turci […]. Şi dându-i vizirul cafea, nu ştia cum s-o bea. Şi au început a închina: «Să trăiască împăratul şi vizirul!» şi închinând, au sorbit feleageanul cu cafea fierbinte, ca pre altă băutură”. Intelectualii moderni, consumatori înveteraţi ai cafelei, sunt, chiar fără să ştie, nişte „luptători sufi”, nişte copii-ieniceri  atacând universul  pe  dimensiunea psiho-spirituală. În această luptă  se poate muri uneori, din cauza inimii.  În  1990, proletari agresivi le strigau  intelectualilor români: „Noi muncim, nu gândim!”, ca şi cum intelectualii nu mor la fel de frecvent de inimă,  precum muncitorii. Marin Preda consemnează experienţa aceluiaşi  tip de agresivitate  când un torţionar comunist arăta ameninţător spre craniul unui intelectual spunându-i: „Eu urăsc ce ai tu aici!”, adică motorul noroculului prilejuit de parcursul pe dimensiunea spirituală.  Titus Filipas

Ce înţelegem prin „geniul mioritic”

decembrie 11, 2007

În locul discursivităţii normale, unii ne-au aruncat în faţă, dispreţuitor, cam ce anume înţeleg ei prin „geniul mioritic”. Să  întoarcem şi celălalt obraz ? Fie ! Atunci spunem mai departe : „Geniul mioritic” este un geniu lingvistic. Căci „geniul mioritic” a salvat singura vernaculară din spaţiul Latinităţii Orientale. Iar dacă  nu eşti român, această salvare, -salvarea sufletului nostru-, este ridicol de insignifiantă, nu-i aşa ?

Secolul XVII a fost secolul stabilizării Limbii Române. Dovada cea mai convingătoare ? Citiţi cronicile şi scrierile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, le găsiţi pe toate, şi încă mai multe, în bibliotecile publice judeţene. Apoi, la începutul secolului XVIII, cronica lui Ion Neculce şi, mai ales, „O samă de cuvinte” închid, o închidere forţată, lucrul stabilizării Limbii Române, mult prea scurt. Pornind de la la constatarea acestei stabilizări, „Şcoala ardeleană” a căutat Adevărul despre Limba Română, nicidecum rafinamentul limbii române. Secolul XVIII ar fi putut să aducă, în plus, sigiliul secularei folosiri, (observaţi ?, nu îndrăznesc să spun „frumoasei folosiri”), a Limbii Române. Dar nu a fost să fie aşa.

Pentru cei care cunosc, cât de cât, istoria literelor româneşti, reamintesc că Ioan Eliade Rădulescu a învăţat româneşte, şi am putea sublinia cu bună îndreptăţire, chiar o frumoasă folosire a Limbii Române, în spaţiul mioritic, în „Nirvana pastorală” românească. Însă, chiar dacă era folosită frumos, Limba Română vorbită acolo nu era poate un limbaj pentru secolul XIX, pentru „epoca modernă”. Era, în fond, doar o biată „vernaculară” ca atâtea altele, unele din ele demult înghiţite de marele uscat al Eurasiei, giganticul interval terestru între Atlantic şi Pacific unde se desfăşoară, -de două mii de ani?-, Marele Joc. Iar pentru neprietenii noştri ce folosesc condescendent, de nu în deriziune, sintagma „geniul mioritic”, -geniu salvator pentru sufletele noastre, insist, dar ce să caute ei în sufletele noastre ?-, ea pare a fi fost o vernaculară îndoielnică, dacă nu chiar de cea mai joasă speţă.

Ştim adevărul, adevărul absolut, că nu am avut privilegiul şi orgoliul unui „Grand Siècle” numărând două sute de ani, aşa cum a numărat Marele Veac Francez, constatare ce putea fi făcută când Rivarol era invitat de Academia din Berlin să conferenţieze despre „le génie de la langue française”, adică „geniul limbii franceze”. Sîntem deplin conştienţi că pentru noi „Legenda Secolelor” a fost scrisă altfel. Noi am avut, prin mijlocirea spaţiului mioritic, numai privilegiul folosirii vorbei „bune”, a vorbei „dulci”, sau chiar a vorbei „prefăcute”, oricum o folosire atrăgătoare a cuvintelor. Însă arta conversaţiei din secolul al XVIII-lea, ducând virtual până la perfecţiune folosirea noţiunilor limbii române, pur şi simplu n-a existat. Iar aceasta datorită fanarioţilor, reamintesc, pentru cei care nu mai ţin bine minte istoria românilor, că noi am suferit de cancerul fanariot ce muşca din sînul mamei noastre în indiferenţa unei Europe care trăia Epoca Luminilor.

Astfel trebuia căutată şi găsită o cale de fortificare a limbii, prin depăşirea statutului de vernaculară dubioasă pe care i-l acordau, -cu maximum de generozitate-, neprietenii noştri. Trebuia repede şi hotărât aflată o cale de „creştere a limbii româneşti”, menită să scurt-circuiteze principiul autorităţii folosirii frumoase şi îndelungate a cuvintelor, principiu atât de frecvent invocat pentru acele limbi din Occidentul Europei, care pretind, – şi pe bună dreptate-, că şi-au depăşit stadiul de simplă „vernaculară” prin încă un secol de „bel usage” adăugat după veacul stabilizării lingvistice.

În secolul al XVIII-lea, enciclopediştii, dar şi Condillac, au explicat limba cu ajutorul metafizicii şi logicii, uitând intenţionat „l’autorité de l’usage”, adică îndepărtându-se provocator de la criteriul „autorităţii folosirii”. Cum lămurea Etienne de Condillac, formarea discursului, aceasta scurt-circuitează necesitatea recursului la principiul autorităţii folosirii, îndelungate şi subtile, a cuvintelor. Acesta devine un principiu-cheie pentru limba română, principiu căutat şi de poeţii Văcăreşti, însă găsit şi înţeles numai de Gheorghe Lazăr şi de Ioan Eliade Rădulescu. Şi numai ultimului, Tribunului, cu adevărat „cel mai fericit dintre români”, Dumnezeu i-a dat timp, energie omenească pentru lucrarea bine facută, cât şi discipoli de credinţă, să îl pună în practică. Am putea număra, începând de la naşterea lui, un Mare Secol al Limbii Române, chiar dacă unele dintre dorinţele şi îndemnurile lui n-au fost împlinite nici acum? De exemplu, atunci când spunea : „Scrieţi băieţi, numai scrieţi!”, el cerea umplerea unei prăpăstii apărute prin ne-folosirea cuvintelor româneşti în veacul fanariot, pentru constituirea unui „savoir collectif” românesc. Vedeţi, nici măcar acum nu ştim cum s-ar putea spune pe româneşte „savoir collectif”, în aşa fel încât să nu sune complet ridicol ! La o analiză mai atentă, constatăm că multe din bâjbâielile noastre de azi în România se datorează poate mai puţin imbecilităţii notorii a majorităţii politicienilor noştri, cât neîmplinirii acelui vechi deziderat al lui Ioan Eliade Rădulescu. Când s-a născut în cugetul lui dezideratul provocator, umplerea neantului ne-cunoaşterii ? Cred că ne putem permite să ghicim. „Pentru că toţi am fost mai întâi copii”, nu cumva în timpul peregrinării sale forţate în spaţiul mioritic, pe vremea „ciumei lui Caragea”, când a învăţat bine româneşte citind cărţile populare, -prea puţine-, purtate în traista ciobanului ?

Titus Filipas