Caut cea mai bună metaforă pentru România de acum, aşa cum rezultă ea din multitudinea de comentarii plictisitoare, lozinci răguşite într-o piaţă a violenţei verbale, programe politice aparent generoase dar ascunzând totdeauna interese de grup, expresii ale dorinţelor egoiste ce vor să ne convingă de altruismul lor, încercări abile de ştergere a istoriei şi de uitare a crimei, absenţa analizei într-un spaţiu al exorcizării metodice, şi nu găsesc altceva decât o chinuitoare fractură în această naţiune. Este oare fenomenul politic românesc de astăzi comparabil vidului dintre faimoasele emisfere de la Magdeburg, întru despărţirea cărora se încordează două echipaje ecvestre contrare?
Prima variantă a textului datează din 2001. Atunci scriam :
+ Pe de o parte vedem atelajul acelora care vor să ne convingă de faptul că între 30 decembrie 1947 şi până acum, eventual cu o concesie făcută pentru 22 decembrie 1989, pe teritoriul acestei ţări uitate de Dumnezeu s-ar fi instaurat un hiatus existenţial aproape total, că România, dacă ea a mai fost dincolo de textele clasicilor noştri în Limba Română, ar fi existat numai prin actul rezistenţei înarmate din munţi, cât se poate de reale şi cu legende homerice care nu au fost scrise din păcate niciodată, pentru că barzii lor au murit, prin suferinţele de nedescris ale deţinutilor politici şi înălţătoarea lor perseverare de a menţine într-un spaţiu al creierului şi al limbajului cotidian conceptele şi abstracţiunile româneşti adunate până atunci, ‘delicatese’ ale spiritului pe care oportuniştii români, de orice nivel, nu au putut să le ingurgiteze niciodată, pur şi simplu pentru că aleseseră, liberi şi nesiliţi de nimeni, să fie comunişti, apoi al “dizidenţei”, să-i zicem şi aşa, între ghilimelele de rigoare, unora dintre oportuniştii ce ajungeau să nu mai fie mulţumiţi de avantajele prin care au fost atraşi iniţial în atât de imbecilizanta structură cu şedinţe lunare, ori erau mai dese?, de spălare a creierelor, ori prin difuzia, aleatoare ca orice difuzie, fugarilor români într-o diaspora despre care presupusesem până atunci că era doar rezervaţia altor naţii, veşnic rătăcitoare în colbul lumii.
Celălalt atelaj, să-i spunem al “republicanilor”, vrea să ne convingă că RPR-ul şi-ar fi avut începutul nu între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, ci cu un veac mai devreme, între elanul revoluţionar autentic al paşoptiştilor şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Munteniei. Ei vor să ne determine să uităm că “monstruoasa coaliţie” a fost o acţiune de o luciditate extremă a politicienilor români de atunci, care ştiau că puterile lumii erau absolut conştiente de artificiul alegerii din 24 ianuarie 1859, incontestabil forţată de mulţimea de patrioţi unionişti desemnaţi de adunările din judeţele ţării şi care ajunseseră până la Bucureşti mergând pe jos, purtând o brumă de merinde în trăistuţă, dar, aşa cum am spune noi acum, într-un ‘timing’ perfect, într-o sincronizare ce arăta duşmanilor noştri dinlăuntru organizarea excepţională a celor care ştiau cum să iubească această naţie. Acea coordonare în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi, într-adevăr, după ’standardele’ actuale care îl califică pe aristocraticul Radu Chesaru drept un ‘ciudat’, face oarecum nedrept diminutivul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie. Ea este ‘Unirea cea mare’! Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’, care nouă, sufleteşte vorbind, chiar ni se pare ştiinţifico- fantastic, scris, vă reamintesc, de Radu Tudoran, sub a cărui pană construcţia corăbiei ‘Speranţa” semnifică speranţa, imensă însă realistă în acele vremuri, întru şi pentru clădirea României moderne. Hotărârea divanurilor ad-hoc, care fuseseră în fapt prima adunare constituantă ce votase într-un mod irevocabil şi indelebil în faţa tuturor contorsionărilor interne produse de evenimentele din exteriorul nostru, atât de puternice şi lucrând de cele mai multe ori chiar împotriva dreptului nostru natural de a mai consuma oxigenul de pe planetă vorbind româneşte, forma de organizare statală a României moderne, prin aducerea unui prinţ străin, bineînţeles din Occidentul Europei, pe tronul Principatelor Române, acţionase prin ‘lovitura de stat’ ce îl înlăturase pe A.I. Cuza, determinând astfel încetarea statutului factice al unirii pasagere, chiar dacă sincere şi incomensurabile pentru noi, prin întronarea aceluiaşi domnitor pământean în cele două principate dunărene. Iar dinastia de România, inaugurată de Carol I, şi-a arătat adecvarea pentru că prinţii săi şi-au înţeles menirea, desigur, doar atunci când evenimentele externe îşi mai păstrau raţionalitatea.Nu este mai puţin adevărat că şi ‘republica de la 30 decembrie’, de ce 30 decembrie?, doar pentru a coincide cu ziua de naştere a URSS -ului, şi a pregăti, într-o eventualitate cominformist gândită, aderarea RPR -ului la acea ‘Uniune a republicilor’ estice a cărei atracţie perenă ne va absorbi poate ca un black hole după realizarea oleoducului american ce va traversa Afganistanul purtând petrolul de la Marea Caspică înspre un ţărm mai sudic, a primit o binecuvântare şi o încuviinţare la fel de istorice, prin vizita lui Charles de Gaulle în România, în luminoasa dacă nu chiar fericita primăvară din 1968 ce părea deschisă tuturor speranţelor noastre.
Neîndoios, cuvântarea generalului de Gaulle în faţa deputaţilor români, a căror calitate intelectuală nu era chiar cu nimic inferioară celei a parlamentarilor de acum, a fost cel mai inteligent dintre discursurile pronunţate vreodată în faţa Marii Adunări Naţionale, discurs ce legitima, vrem nu vrem să admitem aceasta, chiar acea formă de adunare supremă în statul român de atunci, şi doar în acest fel trebuie să înţelegem insistenţa lui Nicolae Ceauşescu pe fraza “Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!”, de care s-a rîs şi probabil că se va mai rîde copios încă multă vreme.
În fine, să încercăm să uităm crimele perfecte, deşi ele conţin toată substanţa care îi fascinează pe scriitori, şi nu mă refer aici doar la autorii de romane poliţiste. În “Memoirs d’Espoir”, Charles de Gaulle îşi declara în modul cel mai categoric opoziţia la oricare tentativă de continuare iresponsabilă a politicilor partidelor de dinainte de război, acelea care au dus de fapt la marele debaclu al Franţei, ce a antrenat, printr-un efect de domino, mai adăugăm noi, şi debaclul României, în care stagnăm, în ciuda ‘revoluţiei’. Nu -i mai puţin adevărat că şi politica ţărăniştilor, un partid de stânga, ce a câştigat pentru România de la ruşi o minusculă parte a tezaurului, dar a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Herţa şi apoi către bulgari Cadrilaterul, prin neglijarea totală o forţei militare a ţării, să amintim numai faimoasa renunţare a lui Nicolae Titulescu la material militar din Franţa în favoarea Spaniei republicane, acţionând deci chiar împotriva tradiţiei monarhice spaniole!, tradiţie susţinută de generalul Franco, a fost la fel de vinovată. Vizita lui de Gaulle în ţara noastră afirma, pe de o parte, că soarta României continua să fie legată de politica Franţei, pe de altă parte că schimbările ce avuseseră loc în România, chiar integrată lagărului comunist, erau, cel puţin în acel moment, pe o linie favorabilă intereselor Franţei. Din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu, aceasta era o incontestabilă confirmare a succesului politicii sale prezidenţiale. Putem să bănuim că intenţia de confirmare a succesului politicii preşedintelui României fusese şi în planurile politicii răsăritene a lui Charles de Gaulle. Să privim faptele brute. Prima vizită de stat a lui de Gaulle la un dictator european autoritar avusese loc în Spania franchistă. Noi suntem absolut convinşi de uriaşa statură de om politic a generalului Charles de Gaulle. Însă destul de bizar, în ceea ce priveşte propriile opinii ale lui de Gaulle, acesta îl considera pe generalul Franco drept cel mai mare om politic european al timpului său. Cum a fost Franco real, cel atât de detestat de un geniu al diplomaţiei precum Nicolae Titulescu ? Să apelăm la un citat din opera unuia dintre faimoşii săi contemporani. În memoriile sale, pentru care a primit Nobelul literar, Winston Churchill scria, cu intenţia declarată de a-l înnegri cât mai mult pe dictatorul spaniol în faţa opiniei publice ‘progresiste’ : “Franco este un personaj cu ochelari de cal. El nu este în stare să vadă în faţa ochilor lui decât un singur lucru : Apărarea intereselor spaniolilor.” La începutul politicii sale, şi Nicolae Ceauşescu părea a fi sincer şi în întregime dedicat apărării intereselor supreme ale românilor.
Charles de Gaulle trebuie să fi fost tentat de vizita în România numai pentru a încuraja componenta dictatorială de tip franchist din politica lui Nicolae Ceauşescu. Acea vizită istorică a liderului Franţei în România republicană, şi repet ideea mea că România ca statalitate diplomatic recunoscută, „la Roumanie”, a fost într-o foarte mare măsură o invenţie franceză din secolul XIX, trasează pentru noi şi jaloanele după care putem să judecăm succesul politicii prezidenţiale româneşti. Să-l judecăm după aceste norme şi pe actualul preşedinte al României. Preşedintele Ion Iliescu a urmat o carieră politică post-decembristă, de cele mai multe ori, la începuturi, contrariantă. Domnul Octavian Paler, în a cărui totală luciditate am crezut multă vreme, a instilat prin editorialele sale virulente însă impecabil argumentate, publicate pe vremuri în ziarul ‘România liberă’, opinia că domnul Ion Iliescu ar fi fost cel care a organizat sinistra joaca de-a teroriştii, pentru a-şi consolida puterea. Abia în anul 1998 au apărut suficiente date în presa de la noi, care îl disculpă; în lumina lor, ar fi o naivitate derizorie perseverarea în a crede că acel Ion Iliescu s-a jucat de-a teroriştii. Ar însemna să-i atribui abilitatea unui geniu al răului, de felul unui Ossama Bin Ladin. Iar Ion Iliescu este departe de a fi aşa ceva. Pe de altă parte, este şi amuzant acest Ion Iliescu, în convingerea senină a domniei-sale că este un revoluţionar de la ‘89. Domnul Ion Iliescu a înfăptuit primul său act cu adevărat revoluţionar pentru naţiunea română, şi poate că şi pentru el, ţinând seama că provenea dintr-un partid comunist, abia în anul 1996, atunci când a predat, într-un stil absolut exemplar, caracteristic unui stat democrat, puterea unui preşedinte care se revendica de dreapta. Apoi, să amintim tranziţia istorică în limbajul prezidenţial, anume folosirea adresării cu ‘Majestate’ faţă de regele Mihai I; fără îndoială, Ion Iliescu, acela de astăzi, a ajuns să fie un politician desăvârşit. În fine, chiar şi ‘Afacerea Costea’, atât de lamentabil instrumentată, i-a făcut până la urmă un serviciu domnului Ion Iliescu ; ea a arătat cât de uşor poate să fie ‘îmbrobodit’ acest om politic, totuşi politicianul post-Ceauşescu bucurându-se de cea mai mare carismă, fără nici un fel de supralicitare.Domnul Ion Iliescu mai declara în public că este sedus de ‘modelul spaniol’, însă acela post- franchist. Câştigul său în carismă ar fi fost cu mult mai mare dacă ar fi inclus ultimii ani ai epocii Franco în această ‘paradigmă spaniolă’. Mă refer la intensificarea acelei componente de tip franchist care a putut asigura stabilitatea şi succesul Spaniei monarhice de astăzi. Tentative se vedeau la un moment dat, ori cel puţin nouă ne place să interpretăm în felul acesta unele dintre gesturile sale. Succesul total al politicii sale prezidenţiale ar fi fost asigurat numai printr-o determinare de tip franchist, de racordare a politicii sale interne pe termen mai lung la tradiţie, la hotărârea divanurilor ad-hoc din secolul XIX, cele care au decis statalitatea monarhică a României. Ion Iliescu a spus odată : “Un despot luminat ar putea îndeplini un rol util în România”. Ciudat, dar aici Ion Iliescu şi Radu Mihai Chesaru se întâlneau pe acelaşi teren, în aceeaşi epocă, pierdutul nostru veac al XVIII-lea, furat de fanarioţi; oricum, cei doi nu erau singurii care credeau că secolul luminilor ar fi undeva înaintea noastră. Am putea oare decela în aceasta frază un Ion Iliescu personaj cu ascunse simpatii de dreapta? Continuarea cu un rege tînăr al Casei de România, pe care nu îl văd cu nici un chip, Doamne fereşte!, ca pe un ‘despot’, focul şi cenuşa secolului al XVIII nu trebuie în nici un caz percepute aşa, ar fi un act extrem de temerar, în mare măsură chiar riscant, pe care numai un abil politician al echilibrului, aşa cum este Ion Iliescu, ori aşa cum ar evolua Ion Iliescu până la finalul ultimului său mandat prezidenţial, l -ar fi putut realiza. Câştigul personal, ca imagine, ar fi trecerea accentului de la respectul popular pentru congenialitatea sa, la intrarea în istorie prin autoritatea genialităţii sale de om politic.+
Era un scenariu ipotetic. Ion Iliescu a ales stagnarea în congenialitate.
Titus Filipas
*am reactualizat acest post, pentru că tag –ul Radu Chesaru nu îl mai prinde
Blog ideologic Titus Filipas 