El doar urmează linia trasată de scriitorul din Israel Amos Oz, care spunea : „România înseamnă cultură, dar mai ales istoria dramatică a evreilor” http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/scriitorul-amos-oz-romania-inseamna-cultura-dar-mai-ales-istoria-dramatica-a-evreilor-254765.html I-aş răspunde lui Amos Oz printr-un citat din memoriile prinţului nostru scriitor, Ion Ghica : „Cine auzise la noi de ovrei ?” Într-adevăr, ei vin masiv, abia după ce Bismarck forţează „împământenirea”. Cu mult mai multe drepturi asociate, decât cele date bietului rumân. Care primea doar gloanţe, ca la anul 1907. Dar Amos Oz nu ştie. Pentru că Istoria rumânilor nu-i obiect de studiu în programa şcolară din Israel.
Titus Filipas
Posts Tagged ‘Ion Ghica’
Totuşi, nu Alexandru Florian a început
septembrie 5, 2015Cât de răi sunt, şi au fost în istorie, românii şi strămoşii lor
noiembrie 6, 2013@ Ungureanu spune : “Istoria noastră, a românilor se studiază în tot mai puţine ore în şcoală. Cine oare, din lumea asta mare, ar dori să ne uităm trecutul?” http://nastase.wordpress.com/2013/11/02/andrei-popovici-the-political-status-of-bessarabia/ Cum să nu ? Se învaţă cât de răi sunt, şi au fost în istorie, românii şi strămoşii lor, începând din antichitate ! Astfel, MEN va încuraja integrarea studiului Holocaustului, în special a Holocaustului din România, în curriculumul liceal şi gimnazial şi va asigura diseminarea, în sistemul de învăţământ, a broşurii care conţine rezumatul raportului Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România http://www.mediafax.ro/social/protocol-de-cooperare-cu-sua-pentru-studierea-holocaustului-in-romania-semnat-de-pricopie-la-washington-11552193 Vedeţi aici http://www.edu.ro/download/holoc.pdf programa : Cap. 1 Evreii în lumea antică şi medievală. / a. Evreii în spaţiul antic european : Imperiul Roman. / b. Evreii în evul mediu european : statut juridic, economic şi cultural. / c. Prezenţa evreilor în Ţările Române (sec. XV-XVIII). / Cap. 2 Istoria evreilor din România./ a. Statutul evreilor din România înainte de 1878./ b. Evreii din România între 1878-1919. De la marginalizare la emancipare. / c. Emanciparea evreilor. / d. Evreii din România între 1919-1938. / e. Statutul juridic al evreilor din România Mare. / f. Participarea evreilor la viaţa cotidiană. / g. Manifestări ale mişcării antisemite (1919-1938). / h. Începuturile legislaţiei antisemite; guvernarea Goga – Cuza. / i. Noul antisemitism (1938-1944) / j. Emigrarea evreilor din România . / Cap. 8 Evreii în lumea contemporană. / a. Sionismul. / b. Constituirea statului Israel. / c. Conflictul din Orientul Apropiat. Palestina şi Israel./ d. Israelul azi. / Cap. 9 Contribuţia evreilor la dezvoltarea patrimoniului economic şi cultural românesc. / Este vorba de un curs de 1 oră pe săptămână tot anul şcolar. Total curs, 35 ore.
Titus Filipas
Aforism din psihologia cognitivă
octombrie 25, 2013@ Matache Voicu http://nastase.wordpress.com/2013/10/21/albert-bourlon-si-romania/ Vreau să intervin nu corectiv, ci amical. De fapt Kurt Lewin a formulat aforismul : „Nimic nu este mai bun pentru practică decât o teorie bună.” Aforismul ţine de psihologia cognitivă. A fost citat şi de Leonid Brejnev la un congres PCUS. Acum, faptul că l-au însuşit profesori de la Politehnica din Bucureşti mi se pare ceva normal şi legitim. Acolo exista un interes pentru psihologia cognitivă încă de pe vremea profesorului şi ministrului Ion Ghica. Spre deosebire de Ioan Eliade Rădulescu – după cărturarul biograf George Băiculescu acesta fusese influenţat spre psihologia cognitivă prin lecturi din Condillac şi Antoine Destutt de Tracy- profesorul politehnist Ion Ghica îl citise preferenţial pe John Locke (pe care l-a folosit ca sursă filosofică însuşi Condillac!). Ion Ghica a şi tradus masiv din John Locke, tot la fel cum va face, în perioada lui Sămănătoristă, şi George Coşbuc. Dar George Coşbuc se încadra într-o Ideologie nouă, care va conduce la Marea Unire şi la România Mare. Filosoficeşte, poetul George Coşbuc realiza prima sinteză între „filosofia analitică” predominantă în Vechiul Regat, si „filosofia continentală” predominantă în Ardeal. Şi pe vremea comuniştilor, Politehnica din Bucureşti a fost o sursă credibilă, precum şi o putere de influenţă ce lucra pentru propagarea psihologiei cognitive care a construit la noi omul epitomic liberal. Vorbesc despre Seminarul Pedagogic condus de profesorul Stanciu Stoian. A fost un moment glorios totodată pentru România atunci, în finalul vieţii liderului comunist Gheorghiu-Dej. De fapt, o televiziune franceză i-a dedicat atunci o emisiune întreagă de similitudine între cezarismul plebiscitar al lui Charles de Gaulle şi regimul politic pentru care pleda Gheorghiu- Dej în ultimii săi ani. O discuţie personală cu savantul francez Joliot-Curie (al cărui avion fusese forţat să aterizeze pe aeroportul Băneasa de un viscol cumplit) l-a convins să implementeze reforma şcolară Langevin-Wallon (sprijinită de generalul Charles de Gaulle) în România. Pentru aceasta, Gheorghiu- Dej a mobilizat în primul rând Politehnica din Bucureşti. Profesorul Stanciu Stoian l-a desemnat pe Alexandru Duţu, ce aparţinea mişcării culturale ortodoxe Rugul Aprins (ţineau seminarii la Mănăstirea Antim), sa traducă pe româneşte principala carte de psihologie cognitivă a lui Henri Wallon. Asa că, într-adevăr, poate că „au dreptate” duşmanii noştri care acuză acum BOR de colaboraţionism cu fostul regim comunist ! Vorbindu-ne chiar noi, despre noi, de rău, să adaug că academicianul Alexandru Duţu a fost unul dintre membrii fondatori ai Fundaţiei Europene Titulescu.
Titus Filipas
La mulţi ani – Colegiului Naţional “Sfântul Sava”
decembrie 7, 2008Titlul este împrumutat de la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/12/05/la-multi-ani-colegiului-national-%e2%80%9csfantul-sava%e2%80%9d/ , unde am comentat.
Introducerea culturală a secolului XIX românesc, ostensivă şi agresivă cât a trebuit, a fost « Şcoala de la Sfântul Sava ». Despre care Ion Ghica mărturisea: „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească.” Ion Ghica povesteşte despre obrăznicia pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”. Istoria renaşterii naţionale româneşti, spusă de Ion Ghica, sprijină titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985): « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un manual de istorie a civilizaţiilor. Teoria gramaticilor lui Condillac şi Destutt de Tracy a fost pusă în practică de „romanticul paşoptist” Ioan Eliade Rădulescu în lecţiile cu elevii sârguincioşi de la şcoala Sfântu Sava. Gramatica de la Sfântu Sava era tipărită în anul 1828 la Sibiu. „The good time will come”, era înscrisul profetic indefinit de pe inelul romanticului englez Percy Bysshe Shelley (1792-1827). Romanticii pleacă de la un ingenium al limbajului, ori de la codul sursă, cum s-ar spune în terminologia programatorilor de azi. Academicianul Alexandru Duţu avea dreptate: Sîntem romantici pentru a fi într-o continuitate românească, pentru a fi şi pentru a rămâne într-o stare naturală de drept. Romanticul nostru întemeietor Ioan Eliade Rădulescu explica rosturile „gramaticii româneşti” într-o scrisoare către Costache Negruzzi (1808-1868): „Am vrut mai întâi, să-mi fac şi să-mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă exprim şi să înţeleg aceea ce gândesc ; am vrut să-mi fac vocabularul termenilor tehnici şi m-am apucat de traducţii ; am început mai întâi gramatica şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbii şi ca să pot pune pe vocabularul meu termenii cei mai gramaticali şi să-mi formez limba gramaticei. Pe urmă am făcut sau am cules o geografie, am tradus cursul de matematică al lui Francoeur, logica lui Condillac şcl., câteva lecţii de literatură sau de poetică şi retorică. Prin urmare, eu a trebuit, vrând şi nevrând, a trece prin toţi termenii trebuincioşi în aceste ştiinţe, a-i boteza într-un fel, bine sau rău, şi a-mi îmbogăţi vocabularul meu.” „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să mă pot folosi dintr’însa cugetând de mai multe ori asupra unui objet ce-am cugetat odată, m-am făcut apostat din casa părintească, care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiverniseli şi m’am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţtiva leuşori pe lună, înconjurat de câţiva şcolari săraci, hotărâţi şi fanatici în prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor. Am început lecţiile mele de la gramatică până am sfârşit cu dânşii un mic curs de matematice cu geografia împreună în limba naţională, în vreme de şase ani, fără să mă întrebe nimeni ce fac, fără să vie cineva să încurajeze pe bieţii şcolari. Venea iarna, lemne de nicăiri, fiecare şcolar aducea câte un lemn de pe unde găsea, care abia era în stare să încălzească preajma unei sobe sparte ce umplea casa de fum, şi să topească fulgii de zăpadă ce vijelia îi repezea pe ferestrele cele sparte. Tremurând, cu mâna îngheţată pe compas şi pe cretă, ne făceam lecţia şi Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre, care erau nişte minuni ale dragostei şi ale hotărârei”. În dezvoltarea limbii româneşti, efortul educaţional şi gramatical depus de Eliad este catapultat de modelul rugăciunilor create, păstrate, de biserica română ortodoxă, în care elementul laic şi elementul ecleziastic se contopesc. Era şi racordarea ideologiei româneşti din secolul XIX, când „boierii deveneau rumâni” printr-o alegere hotărâtă de ei, la tradiţia românească din „prima epocă de renaştere culturală la noi – epoca lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu.” (apud P.P. Panaitescu), când înceta „boscorodeala” slavonă a popilor, îngăduiţi de acum să vorbească frumos româneşte. La lecţiile de gramatică generală, şcolarii de la Sfântu Sava repetau şi texte paradigmatice de rugă pentru cultură, precum: „Fie binecuvântată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste dânsa ; slăvească-se naţia Românească, înmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stingă-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stingă-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească cu repeziciune sfânta filozofie şi ştiinţele de la marginile pământului până la celelalte, întinză-se, înmulţească-se şi în nenorocita noastră Patrie; fie bine primite ca să rămâie şi să se vecineze între noi!”, ori „Dea Domnul ca să sporească râvna culturii între Români şi să înceteze toate împotrivirile, coboară-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea noastră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele îndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo mângâiere; împărăţească sfânta unire în braţele ei cele ostenite şi dreptatea însoţească toate pasurile şi săvârşirile Românilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile pământului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!… „ Nu era bigotism. Era sublinierea faptului că Limba Română, chiar standardizată gramatical după sfaturile lui Condillac şi de Tracy, continua să ofere calea spre Absolut. Prin încorporarea rugăciunilor, această carte de gramatică româneasca din 1828 construia o punte de retro-compatibilitate până în secolul XVII. Să ne reamintim bine că în lipsa evidentă a unui Paradis pământesc, Nichita Stănescu revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti se extindeau după gramatica de la 1828, când explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta zeroului seamănă cu litera J mare), tipăriturile româneşti sub forma periodicelor şi cărţilor!
Titus Filipas
Izomorfism normativ
ianuarie 3, 2008În textele noastre şcolare nu se mai învaţă decât sumar despre războiul Crimeii şi revenirea celor trei judeţe din sudul Basarabiei la trunchi rumânesc. Bătrânul general Kisseleff îi va reproşa la Paris lui Ion Ghica faptul că România a permis ca judeţele din sudul Basarabiei să fie invadate de carpetbaggers ce exploatau nemilos populaţia locală. Pentru a menţine o perspectivă justă, trebuie să adăugăm că de fapt nu este vorba despre vreo influenţă pozitivă în ansamblul ei a Rusiei asupra României‚ ci numai despre o sinergie indusă de un izomorfism normativ al gândirii câtorva oameni mari, unii români (ideologi liberali din Partida Naţională) , alţii ruşi (ofiţeri care gândeau dekabrist, –cum se chema ideologia liberală rusească). Capitalismul italian timpuriu, a cărui existenţă reală demantelează teoria lui Max Weber, va influenţa tipul de capitalism din România. Care va avea succes numai ca un capitalism al întreprinderilor mici. Generalul rus Pavel Kisseleff ştia acest lucru, şi în timpul protectoratului său, rata de creştere a întreprinderilor mici a fost cea mai mare din lume. De unde şi sloganul liberalilor români din Partida Naţională relativ la cestiunea economică: ‘Prin noi înşine!’, însemnând că întreprinderile mici pot fi construite prin investiţii provenind numai din interiorul ţării. Pe atunci exista Regulamentul Organic, probându-se adevărul bine ştiut că funcţionarea întreprinderilor mici este mult mai dependentă de legi, reglementări, ordonanţe şi decrete, decât funcţionarea întreprinderilor mari. Practic, ca să funcţioneze marea industrie a lui Nicolae Ceauşescu era divizată, prin zecile de ministere economice, tot într-un fel de nenumărate întreprinderi mici, iar dictatura economică a lui Nicolae Ceausescu era justificată tocmai de acest principiu de conducere al întreprinderilor mici într- un cadru riguros de legi şi decrete. Şi probabil că analiza istoricului Mircea Dogaru este în mare măsură corectă : regimul dictatorial Nicolae Ceauşescu nu a fost un regim comunist! Să nu uităm că în acel timp apăruseră, aproape prin generaţie spontanee, de fapt prin reamintirea unui savoir faire din secolul XIX, întreprinderi economice locale care aveau succes. Nicolae Ceauşescu le integra dictatorial în marea industrie, deşi ele asigurau vârful de performanţă al economiei româneşti. Am urmărit destinul unei asemenea întreprinderi economice. După anul 2000, echipamentele ei tehnologice peformante au fost sfărâmate în urma unui ordin venit din afara României. Se considera că acea întreprindere economică era capabilă să producă arme de nimicire în masă !Titus Filipas
Isihasmul
decembrie 28, 2007Găsim abstractizarea quintesenţială atât în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează că acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV, cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’) al imperiului bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl angaja pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea, întrucât Varlaam din Calabria a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria introducea ‘transcendenţa’ ca index pentru „altă lume”. Alexandru Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează romanul „Creanga de aur” în transcendenţa varlaamită. Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există „altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă, în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la numai patru zile după conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună multă vreme echilibrul puterii între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea unui grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat. Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă îl respecta ca teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci o scenă de „viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an, se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală, Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de paroxism politica delocalizărilor practicată de Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară. În literatura română au rămas versuri cu descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica. Găsim fragmente magnifice dintr-un „Discurs al Bosforului” în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) : “Pe luciul Bosfor / ce treherat de delfini revarsă ici şi colo torente de fosfor.” Din ghemul rimelor e despletită şi fraza psihedelică : “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu, despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley, Henry Gwyn-Jeffreys (1887–1915), a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în proza lui marină. Tînărul Moseley a furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra identităţile personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate generic ‘pământurile rare’. Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori oportunişti, ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului în Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc Piri Reis (1470-1554), care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao, un vechi drum oceanic austral spre Antarctida? Ce amirali au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să reziste călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare la Dardanele provoacă în 1354 o revoltă la Constantinopol, cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică în favoarea lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de perioada tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă singur, împărat al sârbilor şi al românilor din Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta, în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”. Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan, douăzeci de mii de călăreţi otomani, floarea armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă Constantinopol. În absenţa unei încoronări la Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o încoronare în 1346 la Skoplje. Ştefan Duşan moare la 1355. ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino lucrează mult ca să despartă puterea spirituală a bisericii ortodoxe de fragilitatea « imperiului » bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă. Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La 1369 acceptă profesiunea de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea Paleologul, împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană, atunci când o asertare a bizantinului a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino, va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat) Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală de „supradimensionare” în orice viitoare hagiografie care va încerca să analizeze „întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească” a călugărului Nicodim, cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există „exagerare”, nici cea mai mică doză de „naivitate”, în povestirea bine ştiută că oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să „fure moaştele sfântului Nicodim Valahul din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’, el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar isihasmul, zicem, credem, este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă. Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti. În poemul „Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ legătura dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: „Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.” Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas
Gramatica generativă a civilizaţiilor
decembrie 24, 2007Urmând un puternic filon de tradiţie lăsat moştenire de boierii Craioveşti, în Oltenia propăşirea culturală Neoacquistica a început mai devreme decât secolul XIX. Într-una din cronicile sale publicate de prestigioasa revistă ‘România literară’, Şerban Cioculescu (1902 – 1988) remarca fervoarea învăţării limbii latine în Oltenia după anul 1718. Şi acele studii latineşti din Oltenia începutului de veac XVIII vor determina în secolul următor renunţarea la alfabetul chirilic, o renunţare acceptată cu plăcere aproape unanimă, în favoarea alfabetului latin, considera pe bună dreptate academicianul Şerban Cioculescu. În secolul XIX, copiii protipendadei craiovene care îşi continuau studiile liceale la Paris se impuneau în mediul şcolar străin, în primul rând prin fluenţa lor în latina clasică şi scolastică (este cazul primarului Craiovei, Nae Romanescu).În secolul XIX, gramatica românească instituţionalizată, supranumită „Gramatica de la Sibiu”, pleacă în fapt şi în fond de la „gramaticile filosofice” ale lui Condillac şi de Tracy. Culturnicii noştri oficiali si criticii lor de serviciu au refuzat constant să recunoască faptul că Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang*. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Rădulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. Se ştie că Ioan Eliade exprima nişte opinii cât se poate de clare în problema alegerii între scrierea fonetică şi scrierea etimologică, legată de ordinea ierarhică între vorbire şi scriere, iar aceasta-i o chestiune filosofică. Apoi, de vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că Eliade Rădulescu este conştient de importanţa conceptului metafizic de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea cuvintelor -, în limba română.Introducerea culturală a secolului XIX românesc, ostensivă şi agresivă cât a trebuit, este « Şcoala de la Sfântul Sava ». Ion Ghica povesteşte despre obrăznicia pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”. Istoria renaşterii naţionale româneşti, spusă de Ion Ghica, sprijină titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985): « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un manual de istorie a civilizaţiilor destinat iniţial doar „liceelor din Franţa”, instituţie intelectualiceşte încă vie, născută din ‚Ideologia Şcolilor Centrale’. Cuvântul „interesant” este semnal pentru apariţia unei imagini dintr-un conglomerat de propoziţii. Este interesant că şi renaşterea ideologică a Partidului Naţional Liberal românesc după decembrie 1989 a fost iniţiată de către Dan Amedeo Lăzărescu plecând de la vechile surse inspiratoare pentru liberalismul românesc din secolul XIX, anume ideologia lui Destutt de Tracy. Singura ţară din Africa neagră francofonă în care a fost menţinută şi după decolonizare metodica învăţării gramaticii limbii franceze exact în tradiţia instituită de Condillac şi Destutt de Tracy, proba de gramatică fiind prezentă la examenul de bacalaureat, nu a cunoscut lovituri de stat militare, devenind Tehnopolis african singular pentru delocalizări de servicii implicând comunicarea şi telematica. Aceasta demonstrează ostensiv înflorirea civilizaţiei când este cunoscută şi aplicată gramatica: ‚Oştenii propăşirii’ acelui stat african au ştiut mereu cum să redacteze ordinul de luptă corect. Gramatica este importantă şi în lumea informaticii. Succesul fenomenal al companiei Google.com se explică prin faptul că a incorporat într-un program de computer mai multă gramatică decât motoarele de căutare precedente. Prelungirea studiului gramaticii Limbii Române în anii de liceu ar fi cea mai bună introducere la studiul gramaticii generative, a lexiconului generativ, şi a reprezentarilor ontologice, atât de necesare astăzi în contextul dezvoltării durabile. Există îndeobşte iluzia că experienţa ontică se transformă imediat şi automat în reprezentare ontologică verbală. Ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Aceasta transformare implică lucrul gramaticii generative. Invers, plecând de la o gramatică generativă, Adrian Rogoz speculează literar în povestirea sci-fi „Altarul zeilor stohastici”, situaţia când o reprezentare ontologică controlează contingenţa dintr-o experienţă ontică extremă.Gramatica generativă construieşte un sistem navigaţional pentru cuvintele noi şi pentru cuvintele vechi, adăugându-le valoare. Discutând ‚gramatica generativă românească’, surprindem de fapt ‘calitatea organică’ a reprezentărilor ontologice în limba română, când lectura textelor este o experienţă ontică valorizantă. În cea de a doua jumătate a veacului XIX, învăţătorul Ion Creangă numea: „cumplit meşteşug de tâmpenie”, textul în care nu este prezentă calitatea organică. Dacă interpretăm în termeni moderni Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, vedem că spiritualitatea din fraza: „La început a fost Cuvântul”, se poate traduce, fără să comitem o blasfemie: „La început a fost o gramatică generativă”, care este intrinsec legată de spiritualitatea omului. „Păcatul originar” al omului, distincţia care îl separă de celelalte animale şi îl face Om, este capacitatea transformării experienţei ontice în reprezentare ontologică. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”, se spune, biblic, despre aceia care nu au această capacitate. Menţinem privirea insistentă către educaţia românească. Studiul gramaticii Limbii Române şi al reprezentărilor ontologice în anii de liceu este cea mai puţin costisitoare cale de a pregăti nu doar specialişti în comunicare şi informatică, dar şi viitori ofiţeri, capabili sa gândească şi să enunţe ordinul de luptă ca o reprezentare cu alegeri corecte. Şi după integrarea României în NATO, ofiţerul român trebuie să aleagă numai în funcţie de interesele României. Aşa s-a întâmplat mereu. Ofiţerul român Ion Antonescu a ordonat la 1907 să se tragă în ‚jacquerii’ – acesta e termenul cel mai exact, pentru că n-au existat vreodată „ţărani români răsculaţi”, ori „răscoale ţărăneşti în România” – sintagmele aparţin unor ideologii secundare şi terţiare. Viitorul Conducător militar al statului român în condiţiile când politicienii tradiţionali se temeau să conducă, nu „ştia”, ori mai curând nu vroia să acţioneze „politiceşte corect” când era în joc existenţa României. Cum va spune mai târziu istoricul Neagu Djuvara încercând sa-l scuze : „Politiceşte, Ion Antonescu habar n-avea ce face.” Intervenţia armatei române în interiorul României la 1907 a creat modelul fiducial urmat în lunga ‘Stare de asediu’ dintre cele două războaie mondiale, criticată virulent de internaţionalistul I. Ludo într-un roman. Chiar şi Albert Einstein semnase manifestul internaţionalistului Henri Barbusse pentru o victorie a ‘răscoalei din Tatar Bunar’. După cel de al doilea război mondial, lucrurile se schimbă în România exact în sensul dorit de Albert Einstein. Soldaţii Armatei Republicii Populare Române au primit ordin să reprime cu violenţă mişcarea românească armată anti-comunistă. Au fost acele ordine legitime ? Să nu uitam că Armata R.P.R. s-a născut în jurul diviziei « Tudor Vladimirescu », recrutată dintre prizonierii de război români ţinuţi în lagărele din Uniunea Sovietică. Ceea ce se uită mereu a fi spus, este faptul că pe teritoriul Uniunii Sovietice, soldaţii diviziei « Tudor Vladimirescu » au fost hrăniţi cu alimente trimise de S.U.A. Divizia « Tudor Vladimirescu » care a jucat un rol decisiv la instaurarea comunismului în România a fost pregătită şi întreţinută în URSS din fonduri votate de Congresul USA. Conivenţa Americii la instaurarea regimului comunist din România a fost totală, America s-a comportat ca un stat având sigla D.R.A., adică « Democratic Republic of America ». Charles de Gaulle era atât de republican, încât va refuza să pună crucea de Lorena, simbolul organizaţiei sale în lupta de rezistenţă la ocuparea Franţei, pe tricolorul francez. Republica România căpăta legitimitate totală în primăvara anului 1968, când dictatorul Nicolae Ceauşescu primea în numele României vizita generalului Charles de Gaulle, preşedintele Republicii Franceze. Eram pe atunci într-un antrenament militar prn zona ripariană a rîului Bistriţa, şi ne-am oprit cu plutonul să îl ascultăm la un radio portabil pe generalul Charles de Gaulle pronunţând celebrul său discurs în faţa membrilor Marii Adunări Naţionale prezenţi în sala de şedinţe din clădirea Parlamentului de pe Dealul Mitropoliei. Erau parlamentarii României de atunci, iar dictatorul îi împiedica să voteze legi egoiste. Acel discurs, atent ascultat de intelectualii francofoni ai ţării, a legitimat atunci şi instituţia Marii Adunări Naţionale, nu doar republica România. Foarte multă lume din România l-a perceput atunci pe Charles de Gaulle ca pe un al doilea Charlemagne, acela din arhetipul românesc Lerui. Sentimentul meu ascultându-l pe de Gaulle a fost că ascultam colindul Florile dalbe, poate cel mai mare moment de optimism de pe parcursul vieţii mele de intelectual român. La simulacrul de proces intentat lui Nicolae Ceauşescu, prin insistenţa lui : « Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale », vroia să invoce legitimitatea câştigată în 1968. O democraţie modernă este un lucru extrem de fragil, pe care România interbelică nu a reuşit să îl realizeze, pentru că a trebuit mereu să se apere de pericolul internaţionalist. Dar este o naivitate fără seamăn să crezi că o lovitură de stat instituţionalizată printr-un pulover purtat de ideologul terţiar Petre Roman, fiul activistului Valter Roman adus pe tancuri sovietice, va reuşi să construiască o democraţie modernă în România.Uniformizarea impusă de Nicolae Ceauşescu pe teritoriul României urmase de fapt modelul republican francez, care nu admite enclave pe teritoriul Republicii. Probabil că ar trebui scrisă o întreagă carte pe tema aceasta. Participarea Armatei Române la reprimarea instigărilor de tip Tatar Bunar care duceau cel puţin la enclave, dacă nu chiar la desfiinţarea completă a visului Romania Neoacquistica, a fost perfect legală până în ziua de 22 decembrie 1989. Pentru armată legalitatea ordinului încetează abia când ofiţerii care comandau trupa află despre fuga dictatorului. A vorbi despre « crimele armatei române » până la acel moment din 22 decembrie 1989 este non-sens, cel puţin din motivul că a fost urmat riguros un model fiducial instituit la 1907. Respectul popular faţă de Armata Română, constatat în toate sondajele de opinie, este şi respectul faţă de ştiinţa redactării ordinului de luptă corect şi perfect. De altminteri, câteva fragmente literare din ordine de luptă româneşti, efective în războaiele mondiale, au intrat în cultura populară. Iar ordinul: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!”, care a intrat în cultura populară de după 23 august 1944 sub forma „ Români, vă ordon treceţi Prutul!”, este legat de chestiunea drepturilor strămoşesti asupra pământului (expresia ‚pământul nostru’ mi se pare pleonastică). Şi îmi mai place să cred că doar plecând de la redactarea ordinelor de luptă pe româneşte, în nenumărate variante şi pentru situaţii strict teoretice, ofiţerul român Nicolae Bogza va fi determinat să se transforme în scriitorul Radu Tudoran.Titus Filipas
*Big Bang Pentru cei care intră la acest articol pentru fenomenul Big Bang din astrofizică, îi reorientez la cartea De la mitul astral la astrofizică, de Titus Filipas, care poate fi descărcată liber de la http://www.astroclubul.org/sarm/carti/
Blog ideologic Titus Filipas 