Deosebirea dintre un indicator sintetic aprioric şi un indicator agregat

Fiziocratul François Quesnay considera în cartea “Maximes générales du gouvernement économique d’un royaume agricole” (1758), că terenul agricol este principala valoare economică. Aceasta este prima variantă în care se dezvoltă o teorie de economie politică pozitivă. Ea este adoptată şi de politicienii români din veacul următor, lizibilă în asertarea lor că “România este ţară eminamente agrară.” Pe vremea regimului burghezo-moşieresc, condus într-o vizită în Valea industrializată a Ruhrului de către oficiali germani care vroiau să îl impresioneze prin bogăţia creată de capitalismul renan, un ministru român îi lasă fără replică afirmând maliţios : “Dacă plouă de patru ori pe an când trebuie, ţara mea produce tot atâta bogăţie!” PIN-ul (Produsul Intern Net) este un indicator sintetic aprioric pentru că este definit fiziocrat. PIB-ul (Produsul Intern Brut) nu este un indicator sintetic aprioric, ci un indicator agregat care conţine şi componente metafizice de tip flogistic (de exemplu valoarea de schimb pe piaţă, vezi şi povestea economică a lui Dănilă Prepeleac spusă de Ion Creangă). În România, trecerea de la indicatorul macroeconomic PIN, deci de la indicatorul macroeconomic burghezo-moşieresc, la indicatorul macroeconomic PIB, s-a făcut pe vremea regimului Nicolae Ceauşescu sub influenţa lui Richard Nixon. După unul dintre ideologii americani post-jeffersonieni, vorbesc despre Arthur Schlesinger Jr, Richard Nixon era un politician fără idei. Însă era un politician cu pseudo-metode, prin aceasta înţelegând mijloacele de acţiune care îi permiteau să achiziţioneze cât mai multă putere personală. Spuneam pe alt fir că metoda autentică este tot un drum, care într-o ordine naturală a lucrurilor urmează drumului iniţiatic, ori chiar este lărgirea drumului care a fost trasat iniţiatic. Influenţa politică a lui Richard Nixon asupra lui Nicolae Ceauşescu îl face pe acesta din urmă să uite şi memoria drumului românesc iniţiatic, adică modul răzeşesc de stăpânire şi de apărare a pământului, precum şi de ideologia naţionalismului românesc ce incorpora ca un acquis epistema de modernitate (inclusă şi în jeffersonianismul American, şi în dekabrismul rusesc). Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/09/25/festivalul-enescu-produs-de-import-sau-de-export/
Titus Filipas

Stilul militar în basmele românilor

Multe dintre basmele românilor încep  precum Cartea întâia din Anabasa mercenarului grec Xenofon : “Împăratul [Darius] şi împărăteasa [Parysatis] aveau doi fii : pe cel mare îl chema Artaxerxes, iar pe cel mic îl chema Cyrus. Când împăratul căzu bolnav şi simţi sfârşitul său  aproape, avu dorinţa să îşi vadă amândoi fiii.”

Să fie doar întâmplare această  coincidenţă de formulă a povestirii în stilul militar al lui Xenofon? Eu cred mai curând că este vorba despre un filon cultural prezent în spaţiul arian de civilizaţie a excelenţei. Acele formule de începuturi de basme ne mai arată convingător că românii aparţin, chiar dintru începuturile lor, de Romania civilizaţiei ariene  a excelenţei iubită şi de goţii arieni “socii”- alizaţi despre care scria Iordanes. Iar sigiliul pentru această civilizaţie a traco – daco – moesilor “socii”- alizaţi în Novum Latium este sintagma Nova Roma, pronunţată, scrisă chiar,  în primul atelier de gândire nouă, acel think tank creştin care a fost Conciliul din 381 AD de la Constantinopol. Ruşii nu au absolut niciun drept să clameze acel sigiliu. Istoria Rusiilor începe abia din secolul VIII după Christos. Între secolul secolul VIII şi secolul IV există un mare hiatus în istoria lor, ca să folosesc un eufemism. Dar de ce să nu spunem tot adevărul şi numai adevărul  ? Între secolul IV şi secolul VIII, Rusiile pur şi simplu nu au existat pe faţa pămîntului (pavimentum)!

Privesc acum peste o hartă ce  arată frontierele Imperiului Persan pe vremea Anabasei  lui Xenofon. Constat acum prima oară, cu mare surprindere, că Imperiul Persan cuprindea şi o parte din zona ripariană a Dunării de Jos! Cu plăcere afirm adevărul că Mihai Eminescu era un poet patriot român extrem de bine informat când scria versurile:” După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe/Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe,/Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă;/Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt;/Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”

Multă vreme am crezut că Mihai Eminescu construia în Scrisoare III doar un mit. Eu îl admiteam, cu mare plăcere, drept construct discursiv despre realitatea noastră istorică. Alţii nu îl admit nici acum. Dar aceia habar n – au ce înseamnă gândirea mitopoetică!

În fine, vorbind despre asemănarea de stil militar între basmele românilor şi Anabasa lui Xenofon,  vorbind despre poezia lui Bădia Mihai trebuie să vorbim şi despre poveştile lui Ion Creangă. Cred că în basmul Harap Alb, el anticipa cele mai noi proceduri ale războaielor din timp postmodern!

Titus Filipas

 

Ciubotele bunicului

În ‚Amintiri din copilărie’ de Ion Creangă, întâlnim cuvintele ciubotă, ciubotar, ciubotărie. „Regionalisme”, explică DEXonline.  Pe vremea ţarului Nicolae al II -lea,  bunicul meu, răzăş din judeţul Soroca, a făcut armata în Caucaz, fiind încartiruit la Tiflis, astăzi Tbilisi, capitala Republicii Georgia. Militarii moldoveni nu luptau împotriva unor  guerilleros gruzini, ci asigurau stabilitatea împotriva  atentatelor bolşevice care devalizau băncile. Stalin condusese un jaf armat împotriva unei bănci din Tiflis la 1907. În principiu, stagiul în armata ţaristă era destinat să îi înveţe limba rusă  şi pe soldaţii non- ruşi. Moldovenii  refuzau  obstinat  să asimileze  cuvintele străine, de nu erau italiene. Este probabil arhetip cultural vechi, în vremuri moderne  s –a supus arhetipului  şi Paul Goma, vezi romanul Ostinato. Iată, îmi povestea mai departe bunicul,   vine ordin ca soldaţii moldoveni să fie verificaţi pe cuvinte ruseşti. Ordinul  se aplică de dimineaţă, chiar în cazarmă, pe nume de obiecte.  Gradatul rus (velicorus) arată spre cizme. Bunicul fiind  căsătorit cu o malorusă care îl aştepta acasă, îşi aminti că ea spunea „cioboti” la ciubote. Când velicorusul gradat aude  „Cioboti!” strigat de bunicul,  ripostă cu „Bitvoimati!”  şi lovitură de cizmă. Apoi urmă, educativ,  cuvântul „Sapahi!” strigat de velicorus. Chiar şi DEXonline  explică etimologia „regionalismului”  prin cuvântul ucrainean. Căutând pe alte surse, găsesc cuvântul italian ciabatta, precum şi  ciabatteria şi ciabattare (a tropăi). Originea italiană a cuvântului  ciubotă  mi se pare ţinând de evidenţă. Dicţionarul italian îmi mai spune că provine “dall’arab. SABAT”, ce ar fi dat şi cuvântul francez sabot. De ce nu şi „Sapahi”? întreb eu.Titus Filipas

Mitologia voluntaristă a fraternităţii

Somnul « viteazului din poveste » al lui Alexe Mateevici a fost  aproape amneziant.  Trezindu-ne din coşmarul fanariot,  întrebăm :  « Ce-i alienarea ? ».  Dincolo de textele lui Karl Marx, în  textul ‘Timp şi fiinţă’,  Martin Heidegger admite că  alienarea (Entfremdung) constituie  potenţialul  condiţiei umane în genere.  André Malraux (1901-1976), ce a scris romanul  ‘Condiţia umană’, definea arta, în mitologia voluntaristă a fraternităţii, ca pe o revoltă împotriva destinului care duce la alienare. Atenţia predatorului  ideologic Karl Marx pândea constant spaţiul şi temele  istoriei moldo-valahe. Extrăgând de aici chiar  o  definiţie a valorii economice.  Între variantele de semnificaţii  pe care  ideologia lui Karl Marx le insinuează în  conceptul de alienare a omului de pe această planetă  în general,  se strecoară, « Surprise, surprise ! », condiţia ţăranului român din principatele dunărene pe vremea exploatării fanariote. Când se revoltă, ţăranul din vremurile oprimate de Fanar devine haiducul baladelor populare. În literatura cultă va genera  personajul umil, fulgurant înălţat la demnitate de către Ion Creangă şi Vasile Lovinescu:  « Porcul Prinţ ».  Uneori cuget că  toată literatura rumână din veacul XIX  izvorăşte din revolta împotriva destinului nostru  de  neam şi de  ţară. Când  povesteşte cum ‘porcul’, –ţăranul român sărac şi cumplit de ignar din epoca  fanariotă–, s-ar putea  transforma în  Făt Frumos,  Ion Creangă  ne transmite despre alienare  o înţelegere  emoţională. Echivalentă până la un punct frazărilor lui  Marx si  Heidegger despre alienare. Vasile Lovinescu,  un autor legionar ezoteric puternic influenţat de dimensiunea psiho-spirituală din sufism, arată  cât de importante sunt asemenea basme pentru cultura română. Şi poate că ideea în general nu  este valabilă  doar pentru cultura română. În romanul Arme pentru America, scriitorul evreu Lion Feuchtwanger afirma foarte net că   „Trebuie să te pricepi să fii când zeu, când porc.”   Era mărturisirea unei  alienări  simulate, ori a unei alienări  autentice? În textele sale de magnificenţă absolută a Limbii Române,  Vasile Lovinescu întreprinde mai mult decât ideologizarea zoologică.  Prin insistenţa lui pe sufism, unde muzica joacă rol de stimul ezoteric pentru gândire, Vasile Lovinescu leagă un stil dovedit în  cugetul  românesc al veacurilor XVIII, XIX,  XX,  stil dovedit  la un Dimitrie Cantemir, la un Nicolae Filimon, la un Dimitrie Cuclin, şi la un Alexandru Bogza, de gândirea metafizico-muzicală. În cultura românească din ultimele trei secole, gândirea  metafizico-muzicală este poate unirea firească dintre un Trivium şi un Quadrivium ale culturii universale.Titus Filipas

Gramatica generativă a civilizaţiilor

Urmând un puternic filon de tradiţie lăsat moştenire de boierii  Craioveşti,  în Oltenia  propăşirea culturală Neoacquistica a început mai devreme decât secolul XIX. Într-una din cronicile sale publicate de  prestigioasa revistă  ‘România literară’, Şerban Cioculescu (1902 – 1988) remarca fervoarea învăţării limbii latine   în Oltenia după anul 1718. Şi acele studii latineşti din Oltenia începutului de veac XVIII vor determina în secolul următor renunţarea la alfabetul chirilic, o renunţare acceptată cu  plăcere aproape unanimă,  în favoarea alfabetului  latin, considera pe bună dreptate academicianul Şerban Cioculescu. În secolul XIX, copiii protipendadei craiovene care îşi continuau studiile liceale la Paris se impuneau  în  mediul şcolar străin, în primul rând prin fluenţa lor în latina  clasică şi scolastică (este cazul primarului Craiovei, Nae Romanescu).În secolul XIX, gramatica românească instituţionalizată,  supranumită   „Gramatica de la Sibiu”, pleacă în fapt şi în fond de la „gramaticile filosofice” ale lui Condillac şi de Tracy. Culturnicii noştri oficiali si criticii lor de serviciu au refuzat constant să recunoască  faptul că Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang*. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Rădulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. Se ştie că Ioan Eliade exprima nişte opinii cât se poate de clare în problema alegerii între scrierea fonetică  şi scrierea etimologică, legată de ordinea ierarhică între vorbire şi scriere, iar aceasta-i o chestiune filosofică. Apoi, de vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că  Eliade Rădulescu este  conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română.Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, este  « Şcoala de la Sfântul Sava ». Ion Ghica  povesteşte despre obrăznicia  pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”.  Istoria  renaşterii naţionale româneşti,   spusă de Ion Ghica,   sprijină  titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985):  « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un  manual de istorie a  civilizaţiilor destinat iniţial doar „liceelor din Franţa”, instituţie intelectualiceşte încă vie,  născută din ‚Ideologia Şcolilor Centrale’. Cuvântul „interesant” este  semnal pentru  apariţia unei  imagini  dintr-un conglomerat de propoziţii. Este interesant că şi  renaşterea ideologică a Partidului Naţional Liberal  românesc după decembrie 1989 a fost iniţiată de către Dan Amedeo Lăzărescu plecând de la vechile surse inspiratoare pentru liberalismul românesc din secolul XIX, anume ideologia lui Destutt de Tracy. Singura ţară din Africa neagră francofonă  în care a fost menţinută şi după decolonizare metodica învăţării  gramaticii limbii franceze exact în tradiţia instituită de Condillac şi Destutt de Tracy,  proba de gramatică fiind  prezentă la examenul de bacalaureat, nu a cunoscut lovituri  de stat militare, devenind  Tehnopolis african singular  pentru delocalizări de servicii implicând comunicarea şi telematica. Aceasta demonstrează ostensiv înflorirea civilizaţiei când este cunoscută şi aplicată gramatica: ‚Oştenii propăşirii’ acelui  stat african  au ştiut mereu cum să redacteze ordinul de luptă corect. Gramatica este importantă şi în lumea informaticii. Succesul fenomenal al companiei Google.com se explică prin faptul că a incorporat într-un program de computer mai multă gramatică decât motoarele de căutare precedente. Prelungirea studiului gramaticii Limbii Române  în anii de liceu ar fi cea mai bună introducere la studiul gramaticii generative, a lexiconului generativ, şi a reprezentarilor ontologice, atât de necesare astăzi în contextul dezvoltării durabile.  Există îndeobşte iluzia că experienţa ontică se transformă imediat şi automat  în reprezentare ontologică verbală. Ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Aceasta transformare implică lucrul gramaticii generative. Invers, plecând de la o gramatică generativă,  Adrian Rogoz speculează literar în povestirea sci-fi  „Altarul zeilor stohastici”, situaţia când o reprezentare ontologică controlează contingenţa dintr-o   experienţă ontică extremă.Gramatica generativă construieşte un sistem navigaţional pentru cuvintele noi şi pentru cuvintele vechi, adăugându-le valoare. Discutând  ‚gramatica generativă românească’,   surprindem de fapt  ‘calitatea organică’ a reprezentărilor ontologice în limba română, când lectura textelor este o experienţă ontică valorizantă. În cea de a doua jumătate a veacului XIX, învăţătorul Ion Creangă  numea: „cumplit meşteşug de tâmpenie”,  textul  în care nu este prezentă  calitatea  organică.  Dacă interpretăm în termeni moderni Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, vedem că  spiritualitatea din  fraza: „La început a fost Cuvântul”, se poate traduce, fără să comitem o blasfemie: „La început a fost o gramatică generativă”, care este intrinsec legată de spiritualitatea omului. „Păcatul originar” al omului, distincţia care îl  separă de celelalte animale şi îl face Om, este capacitatea transformării experienţei ontice în reprezentare ontologică. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”, se spune, biblic, despre aceia care nu au această capacitate.  Menţinem privirea  insistentă  către  educaţia românească. Studiul gramaticii Limbii Române  şi al  reprezentărilor ontologice în anii de liceu este cea mai puţin costisitoare cale de a pregăti nu doar specialişti în comunicare şi informatică, dar şi viitori ofiţeri, capabili sa gândească şi să enunţe ordinul  de luptă  ca o reprezentare cu alegeri corecte. Şi după integrarea României în NATO, ofiţerul român trebuie să aleagă numai în funcţie de interesele României.  Aşa s-a întâmplat mereu. Ofiţerul român Ion Antonescu a ordonat la 1907 să se tragă în ‚jacquerii’ –  acesta e termenul cel mai exact, pentru că n-au existat vreodată  „ţărani români  răsculaţi”,  ori „răscoale ţărăneşti în România” –  sintagmele aparţin unor ideologii secundare şi terţiare. Viitorul Conducător militar al statului român în condiţiile când politicienii tradiţionali  se temeau să conducă, nu „ştia”, ori mai curând nu vroia să acţioneze „politiceşte corect”  când  era în joc existenţa României.  Cum va spune mai târziu istoricul Neagu  Djuvara încercând sa-l scuze : „Politiceşte, Ion Antonescu habar n-avea ce face.” Intervenţia armatei române în interiorul României la 1907 a creat modelul  fiducial urmat în lunga ‘Stare de asediu’ dintre cele două războaie mondiale, criticată virulent de internaţionalistul I. Ludo într-un  roman. Chiar  şi Albert Einstein semnase manifestul internaţionalistului Henri Barbusse pentru o victorie a ‘răscoalei din Tatar Bunar’. După cel de al doilea război mondial, lucrurile  se schimbă  în România exact în sensul  dorit de  Albert Einstein.  Soldaţii Armatei Republicii Populare Române au primit ordin să reprime cu violenţă mişcarea românească armată anti-comunistă.  Au fost acele ordine legitime ? Să nu uitam că Armata  R.P.R. s-a născut în jurul diviziei « Tudor Vladimirescu », recrutată dintre prizonierii de război români ţinuţi în lagărele din Uniunea Sovietică. Ceea ce se uită mereu a fi spus, este faptul că pe teritoriul Uniunii Sovietice, soldaţii diviziei « Tudor Vladimirescu » au fost  hrăniţi cu alimente trimise de S.U.A.  Divizia « Tudor Vladimirescu » care a  jucat un rol decisiv la instaurarea comunismului în România a fost pregătită şi întreţinută în URSS din fonduri  votate de Congresul USA. Conivenţa Americii la  instaurarea regimului comunist din România a fost totală,  America s-a comportat ca  un stat având sigla  D.R.A., adică « Democratic Republic of America ». Charles de Gaulle  era atât de republican, încât va refuza să pună crucea  de Lorena,  simbolul organizaţiei sale în lupta de rezistenţă la ocuparea Franţei, pe tricolorul francez. Republica România căpăta legitimitate totală  în primăvara anului 1968, când  dictatorul Nicolae Ceauşescu primea în numele României vizita generalului Charles de Gaulle, preşedintele Republicii Franceze. Eram pe atunci într-un antrenament militar prn zona ripariană a rîului Bistriţa,   şi ne-am oprit cu plutonul să îl ascultăm la un radio portabil pe generalul Charles de Gaulle pronunţând celebrul său discurs în faţa membrilor Marii Adunări Naţionale prezenţi în  sala de şedinţe din clădirea Parlamentului de pe Dealul Mitropoliei. Erau parlamentarii României de atunci, iar dictatorul îi împiedica să voteze legi egoiste.  Acel discurs,  atent ascultat de intelectualii francofoni ai ţării, a legitimat atunci şi instituţia Marii Adunări Naţionale, nu doar republica România. Foarte multă lume din România l-a perceput atunci pe Charles de Gaulle ca pe un al doilea Charlemagne, acela din arhetipul românesc Lerui. Sentimentul meu ascultându-l  pe de Gaulle a fost că ascultam colindul Florile dalbe, poate cel mai mare moment de optimism de pe parcursul vieţii mele de intelectual român. La simulacrul de proces intentat lui Nicolae Ceauşescu, prin insistenţa lui  : « Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale », vroia să invoce legitimitatea câştigată în 1968. O democraţie modernă este un lucru extrem de fragil, pe care România interbelică nu a reuşit să îl realizeze, pentru că a trebuit mereu să se apere de pericolul internaţionalist. Dar este o naivitate fără seamăn să crezi că o lovitură de stat instituţionalizată printr-un pulover purtat de ideologul terţiar Petre Roman, fiul activistului Valter Roman adus pe tancuri sovietice,  va reuşi să construiască o democraţie modernă în România.Uniformizarea impusă de Nicolae Ceauşescu pe teritoriul României urmase de fapt  modelul republican  francez, care nu admite enclave pe teritoriul Republicii. Probabil că ar trebui scrisă o întreagă carte pe tema aceasta. Participarea Armatei Române la reprimarea instigărilor de tip Tatar Bunar  care duceau cel puţin la enclave, dacă nu chiar la desfiinţarea completă a visului Romania Neoacquistica,   a fost perfect legală până în ziua de 22 decembrie 1989. Pentru armată legalitatea ordinului încetează abia când ofiţerii care comandau trupa află despre fuga dictatorului. A vorbi despre « crimele armatei române » până  la acel moment din 22 decembrie 1989 este non-sens, cel puţin din motivul că a fost urmat riguros un model fiducial instituit la 1907. Respectul popular faţă de Armata Română,  constatat în toate sondajele de opinie,  este şi  respectul faţă de ştiinţa redactării ordinului de luptă corect şi perfect. De altminteri,  câteva fragmente  literare din ordine de luptă româneşti,  efective în războaiele mondiale,  au intrat în cultura  populară. Iar ordinul: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!”, care a intrat în cultura populară de după 23 august 1944 sub forma „ Români, vă ordon treceţi Prutul!”, este legat de chestiunea drepturilor strămoşesti asupra  pământului (expresia ‚pământul nostru’ mi se pare pleonastică). Şi îmi mai place să cred că doar  plecând de la redactarea  ordinelor  de luptă pe româneşte, în nenumărate variante şi pentru situaţii strict teoretice, ofiţerul român Nicolae Bogza va fi  determinat să se transforme în scriitorul Radu Tudoran.Titus Filipas

*Big Bang Pentru cei care intră la acest articol pentru fenomenul Big Bang din astrofizică, îi reorientez la cartea De la mitul astral la astrofizică, de Titus Filipas, care poate fi descărcată liber de la http://www.astroclubul.org/sarm/carti/

Căutarea dimensiunii spirituale

Tactica cavaleriei  grele  inventată de normanzi în Sicilia distrugea, în prima cruciadă,   marele imperiu selgiucid în bătălia de la Antiohia,  din anul 1098.  Bohemond de Hauteville, fiul lui Robert Guiscard de Hauteville, va cuceri şi va reţine abuziv pentru el însuşi principatul de Antiohia, încălcându-şi astfel jurământul faţă de Alexie I Comnenul (jurământ care nu însemna prea mult pentru Bohemond), dar şi jurământul faţă de papa de la Roma de a reda teritoriile bizantinilor.  Provincia Antiohia făcea parte din Siria (Isauria) nordică şi fusese  guvernată de bizantini. Cu aceeaşi tactică a cavaleriei grele, primii cruciaţi vor cuceri Ierusalimul la 1099. Vor fi la început scene de o cruzime neînchipuită: cruciaţii pregătesc  fripturi copioase din fesele tinerilor arabi ucişi lângă moscheea Al-Aqsa! Trebuie să înţelegem că fără cruciade nu s-ar fi creat ura aproape ireductibilă  între islamici şi creştini, ură care a împiedicat refacerea Romaniei exterioare,  şi care alimentează şi acum ideologia atentatorilor islamici cu bombe împotriva creştinilor. Elementele ideologiei de unificare şi pacificare,  făurită de Roger I de Hauteville pentru Sicilia, se vor impune temporar şi în ‘Romania  Ierusalimului’. Avem  chiar o confirmare mărturisită. Astfel, între 1100 şi 1127,  Foucher de Chartres  scria in vestita lui  „Historia Hierosolymitana” –„Istoria  Ierusalimului”:  « Noi, ce eram  occidentali, am devenit  orientali. Am uitat locurile originii noastre ; mulţi dintre noi le ignoră, sau n-au auzit vreodată vorbindu-se de ele. Cutare posedă aici case de parcă  le-ar fi moştenit, altul s-a căsătorit cu o femeie pe care nu şi-a ales-o dintre cele care veneau din ţara lui, ci o siriană  creştină, altul c-o armeancă, în fine, unul şi-a găsit o sarazină botezată… Ei folosesc ca grai propriu  limbile vorbite în aceste ţinuturi. Iar limbile,  ce slujeau  înainte la  deosebirea unora de alţii, au devenit comune tuturor acum. Încrederea oamenilor  ajunge să apropie rasele cele mai îndepărtate. Aici Cuvântul Scripturii se împlineşte : ‚Pruncul  se va juca la gura bortei năpârcii, şi nu se va face nici un rău şi nici o pagubă  pe tot  Muntele Sfânt’. Colonistul a devenit acum aproape un   indigen ; cel care era un străin s-a asimilat cu băştinaşul. »  Peste veac,  poetul sufit Djalal Al-Din  Rumi (1207 -1273) îi  va  fi ecou din Romania exterioară: «Căci pe mine însumi nu mă pot cunoaşte. Nici creştin nu sînt, nici evreu, nici part, nici musulman. Nici din Răsărit nu sînt, nici din Asfinţit, nici de pe uscat, nici de pe mare». Traducerea aceasta de excepţie din Al Rumi aparţine  profesorului  clujan Mircea Muthu. În  scrierea poetică a lui  Mevlana Al Rumi,  este utilizată  extensiv  parabola, asimptotic metafora. Semnificaţia versului fiind atinsă printr-un proces de căutare a ultimului adevăr,  şi  prin cunoaşterea Sinelui. Sufismul constituie ‚doctrina ezoterică’ a Islamului, aflată în constrast cu Chariya, adică partea legală sau normativă din Islam. Prin Chariya, musulmanul învaţă „pe viu”  cum să evite a  face răul. Chariya s-ar putea traduce şi prin ‘normele’ ce trebuiesc respectate în Islam. În sufism, ce apare practic odată cu Islamul,  se caută în primul rând o ‚cale de viaţă’ pentru om, adică un itinerar spiritual către Dumnezeu. Sufismul perfecţionează sinceritatea credinţei,  îl ajută pe omul islamic să lupte împotriva propriului Ego. S-a mai spus că sufismul este un termen marcând în primul rând o dimensiune  psiho-spirituală. Sufismul  în varianta elementară, deci până în pragul căutarii psiho-spirituale, este  o  „teologie  naturală” a contrariilor, în sensul că „este nevoie”, –desigur, într-o înţelegere fatalistă–, de cutremurele de pământ ce acţionează într-un  contrast cu  stabilitatea, boala se întâmplă printre oameni pentru a fi într-un  contrast cu sănătatea  lor etc. Toleranţa religioasă este exprimată  în Sufism prin versurile  filosofului şi poetului  Mevlana Rumi: „Vino la rugăciune, rătăcitorule   iubitor al Evanescenţei. Căci noi nu sîntem caravana lipsei de speranţă!  Vino la rugăciune, deşi  ţi-ai încălcat poate jurămintele de o mie ori!”  În grupuri ale bisericii unitariene (reamintim  că locul de  naştere al acestei biserici a toleranţei e Transilvania!) întregul text atribuit lui Al Rumi  este pus pe muzică, fiind cântat de tineri creştini. Aşa cum ne arată însăşi viaţa lui Jalal Al Rumi, explorarea dimensiunii psiho-spirituale constituie  partea centrală din Sufism. Citeam în anii liceului o carte tradusă din limba arabă, o carte cu nuvele  scrise  de un autor algerian, lucrarea aceea fiind tradusă de fapt demagogic şi oportunist, în contextul propagandei privind lupta pozitivă a  F.N.L. (‚frontul naţional de eliberare’) din Algeria împotriva colonialismului francez. Şi apărea acolo, în paginile cărţii, expresia populară, o urare de succes în căutarea fericirii. În subsolul paginii se explica faptul că ar fi fost o simplă ‚urare de noroc’, care suna : „Cinci în ochii tăi!” Era destul de bizar, nu-i aşa? În anul I de la facultatea de fizică din Bucureşti, l-am întrebat pe un coleg palestinian mahomedan (aveam în grupă reprezentanţi ai tuturor religiilor monoteiste care clamează drepturi asupra Ierusalimului) ce înseamnă expresia: „Cinci în ochii tăi!”. „Este mult prea complicat ca să puteţi înţelege voi”, mi-a răspuns cu superioritate.  Abia în lecturile  mele despre tâlcurile Sufismului, am înţeles. Traducerea aceea pe româneşte era foarte, foarte departe de a fi  fost perfectă. Mai ales în contextul comunist, marxist, când „Religia este opiul poporului!”  Ei bine, în traducerea aceea superficială era  vorba despre o urare de perfecţiune pentru cele cinci rugăciuni pe zi ale musulmanului. Care  încearcă să vadă faţa Domnului. Era oarecum şi un slogan de subminare a Islamului. Bineînţeles, în Islam nu există icoane, de fapt este totalmente interzisă o reprezentare pentru chipul Domnului. Însă ‚urarea  de noroc’ era un exemplu de metaforă sufită. Într-adevar, este o blasfemie măcar să doreşti să vezi chipul Domnului, şi pe bună dreptate. Totul părea perfect şi în cadrul ateist al ideologiei comuniste: Îndemnul la rugăciune era de fapt blasfemator. Dar Sufii cred că  Dumnezeu a îngăduit omului să recunoască frumuseţea. Mi se pare că aici sufismul islamic întâlneşte romantismul european: „Beauty is truth, truth – beauty”, scria poetul romantic englez “din al doilea val”  John Keats (1795 – 1821), în „Oda pentru o vază grecească”. Sufii mai consideră că frumuseţea existentă  în dinamica naturii, –nici măcar nu trebuie să fii musulman  pentru a descoperi această  frumuseţe!–, reprezintă o reflecţie a lui Dumnezeu care  priveşte în natură ca într-o oglindă, „văzându-Se” de fapt pe Sine!  Ideea aceasta a fost împrumutată şi de fizica modernă a particulelor elementare, care a denumit unul dintre quarci: „Beauty”.  De obicei, din sufism este receptat numai „mesajul mistic”. Cred ca în sufism există totuşi un filon de raţionalitate foarte puternic, important pentru lumea de azi. De pildă,  aşa este el perceput la universitatea iezuită  din Silicon Valley. Reacţia acestui Orient islamic  bogat în spiritualitate echilibrată, reacţia împotriva unui Occident agresiv, care a ajuns bogat doar prin furtul de  Pământuri (ei da, chiar în sens de planetă originară, pură, edenică), un Occident predator care îşi apără prada – Pământurile fără Agora, adică  sărăcite spiritual, este aproape de înţeles. Al Rumi credea că  explorarea dimensiunii psiho-spirituale poate fi intensificată  prin ritm şi muzică, frumuseţea dinamică a fenomenului auditiv fiind prezentă chiar în bătaia ritmică a  orfevrierului în obiectul  de aur  ce îl finisează, detaliul acestei descoperiri făcute de Al Rumi a fost consemnat de biografi.  Vasile Lovinescu investighează sufismul plecând de la o întrebare legitimă în contextul altei tragedii naţionale: ‘Doamne, ce simţeau în fiinţa lor spirituală copiii aceia moldavi şi valahi duşi în robie, educaţi întru transformarea lor în perfecţi ieniceri?”. Într-adevar, otomanii au învăţat iute  că îi puteau  converti cel mai uşor pe copiii creştini primiţi ca tribut, printre ei mulţi copii valahi, şi mulţi copii moldoveni, la varianta sufită şi tolerantă  a islamului. Maeştrii în artele marţiale care îi transformau pe copiii aceia în viitori ieniceri  erau religioşi sufi. Ei îi învăţau  să lupte în ritmul tobelor. În 1396, la Nicopole, cavalerii apuseni sunt înfrânţi de ieniceri în sunetul ritmat al tobelor otomane, un ritm sufi care făcea parte din pregătirea psiho-spirituală a ienicerilor. Învăţând din experienţa aceea devastatoare pentru „toată floarea cea vestită a întregului Apus”,   tacticienii occidentali vor decide ulterior ca batalioanele de infanterie să  atace  în  bătaia ritmică a tobelor. Obiceiul se mai păstra  pe vremea războaielor napoleoniene, iar în unele  armate naţionale a fost practicat pe tot parcursul secolului al XIX-lea.  Cum se comportă oştenii sufi când vin iar în contact cu lumea de unde au plecat? În literatura română,  întâlnim o   prodigiosă bogăţie a  detaliilor privitoare la vechile  întâmplări. Astfel Ion Creangă ne transmite, pe o pagină din  ’Amintiri din copilărie’,  detaliul foarte real  că ienicerii se purtau uneori precum  magii,   lăsând  daruri simbolice  la  capătul leagănului unui copil oropsit. Să analizăm şi un excerpt  din nuvela  ‘Lângă apa Vodislavei’, unde teologul Gala Galaction  descrie o firavă tentativă  de aplicare a tehnicii sufi asupra  unui  român ortodox.  Acţiunea ienicerului sufit,   chemat de rumân să facă dreptate pe post ad hoc  de cadiu tradiţional,  este bineînţeles reglată de ritm. Transformarea ritmului în dialogul cântat : „Iartă la el, bre, că e  lege al tău! /  Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău! / Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău!/ Nu-l iert, să trăieşti, boierule!”, are drept scop inducerea unei avansări  pe dimensiunea psiho-spirtuală  a celuilalt, a rumânului. Ce  rupe ritmul, aşteptând ca pe un leac  să  primească  ” ispaşa udă şi bolborositoare”. Muzica bună nu aparţine discursului, general sau comun, fiind definită mai curând  ezoteric, apropiindu-se de  ‘cultura  ritmului’ din sufism.  Se spune adesea: ‚discursul muzical’, dar termenul este impropriu. Deoarece în muzică sunt prezente două spaţii: cel direct, şi cel reciproc, ori spaţiul ‘transformatei Fourier’ perceput de asemenea de creierul omului. Muzica bună îşi extrage de fapt forţa ei din aceste două spaţii. Muzica bună şi  autentică este aidoma cafelei, te pregăteşte pentru cuprinderea şi asimilarea anvergurii discursului, general sau comun. Despre muzica sufită din Turcia se vor scrie nenumărate texte de învăţătură, iar multe din textele de învăţătură muzicală din marele Imperiu Otoman cuprind implicit şi îndemnul  spre raţionalitate, mai ales în varianta sa de raţionalitate prudenţială, care va fi aproape uitată în Apus, după  decapitarea regalităţii franceze. Acele tutoriale muzicale balcanice vor influenţa  gândirea lui Dimitrie Cantemir, Anton Pann,  şi Nicolae Filimon. Nicolae Filimon dovedeşte apoi în scrieri că  secolul XIX  românesc a fost influenţat de încă un filon de raţionalitate, venind  din secolul IV, de la Ioan Cassian, un călugăr scit care a jucat un rol esenţial pentru civilizaţia europeană. În fine, trebuie să înţelegem  că spiritualitatea prudenţială  din lumea aceea veche, a cărei ‘Descriptio’ pentru  români  a fost antamată de Dimitrie Cantemir, este foarte strâns legată de lumea noastră postmodernă. Nu avem motive să refuzăm interesul, tot mai actual şi  acut,  faţă de asemenea teme,  doar aparent ezoterice. Gânditorii profund ezoterici  ai Sufismului vor adăuga uzul cafelei pentru intensificarea dimensiunii pur intelectuale a omului, obiceiul a fost împrumutat şi de elita conducătoare a Imperiului Otoman. Cronicarul Ion Neculce povesteşte în „O samă de cuvinte”  cum  înalţi oficiali osmanlâi  îl determină  pe un boier român să bea cafea: “După ce au luat Bogdan Vodă domnia, au trimis pre Tăutul logofătul sol la turci […]. Şi dându-i vizirul cafea, nu ştia cum s-o bea. Şi au început a închina: «Să trăiască împăratul şi vizirul!» şi închinând, au sorbit feleageanul cu cafea fierbinte, ca pre altă băutură”. Intelectualii moderni, consumatori înveteraţi ai cafelei, sunt, chiar fără să ştie, nişte „luptători sufi”, nişte copii-ieniceri  atacând universul  pe  dimensiunea psiho-spirituală. În această luptă  se poate muri uneori, din cauza inimii.  În  1990, proletari agresivi le strigau  intelectualilor români: „Noi muncim, nu gândim!”, ca şi cum intelectualii nu mor la fel de frecvent de inimă,  precum muncitorii. Marin Preda consemnează experienţa aceluiaşi  tip de agresivitate  când un torţionar comunist arăta ameninţător spre craniul unui intelectual spunându-i: „Eu urăsc ce ai tu aici!”, adică motorul noroculului prilejuit de parcursul pe dimensiunea spirituală.  Titus Filipas

Cărţile cochon în lecturi nedigerate

Scriitorul francez Théophile Gautier (1811-1872) a influenţat Junimea şi cultura română prin ideologia artei pentru artă  şi totodată prin ideologia cărţilor cochon (vezi Ion Creangă şi Mihai Eminescu, vezi Luca Piţu şi douămiiştii). Intelectualii aceia estetizanţi, bine şcoliţi, de la Junimea, când frunzăreau cărţile cochon ale lui Théophile Gautier, unde textul într-o franceză pură şi civilizată, analizând politica internă a Franţei timpului, era însoţit pe liziera paginii de un limbaj figurativ înlocuind expletivele, exclamau nedumeriţi şi expletiv: „Ce-are sula cu prefectura!?”  Este  o ipoteză privind originea întrebării. Altă ipoteză ar fi aceea că elita administrativă din România celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, elită din care făceau parte şi prefecţii, punea aceeaşi întrebare privind cărţile lui Théophile Gautier. Devine  foarte probabil deci ca retorica întrebării „Ce-are sula cu prefectura?” să fi fost inventată de un prefect junimist în contextul strict al unei etici utilitariene (benthamiene). Oricum, trebuie amintită această dihotomie junimistă de interpretare a cărţilor lui Théophile Gautier. Dar însuşi textul cărţilor cochon scrise şi publicate de Théophile Gautier nu era deloc vulgar. Ion Creangă scrie textul Povestea poveştilor, jumătate cochon jumătate Mutinus, pur şi simplu pentru că nu ştia franţuzeşte când răsfoia cărţile lui Théophile Gautier!  „Boccaccio însuşi ar fi pălit de invidie dacă ar fi putut să citească această capodoperă a erotismului comic„, crede naiv Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas. ‚Ziarul de Iaşi’ din  20/12/2006  adăugase această „evaluare liiceană”  la ştirea: + Povestea poveştilor   este publicată de Humanitas în ediţie trilingvă  română-franceză-engleză, însoţită de desenele pictorului Ioan Iacob. Textul lui Ion Creangă a fost tradus de Alistair Ian Blyth, absolvent de Cambridge, cunoscător la nuanţă  al limbii române, şi de Marie-France Ionesco, fiica lui Eugene Ionesco, minuţioasă ca un bijutier în a şlefui fiecare cuvînt, informează Humanitas. Potrivit editurii, pictorul Ioan Iacob, stabilit în Germania, a reuşit, cu forţa şi expresivitatea desenului, să „re-povestească” „Povestea poveştilor”, cu alte imagini pentru fiecare dintre cele trei variante: română, engleză şi franceză.+ Comentariul prompt al domnului  Daniel Stuparu,  un cititor  obişnuit  dar totuşi eminent al „Ziarului de Iaşi”, demonstrează că „dulcele tîrg al Ieşilor” rămâne capitala culturală a României :    +Gabriel Liiceanu numeşte această poveste în marginea căreia nici măcar un puber imberb al prezentului nu mai poate schiţa decât cel mult un zâmbet condescendent, o „capodoperă a erotismului comic”. Dacă ar fi să fim riguroşi – în sens heideggerian să zicem, cum îi plăcea cândva (ou sont les neiges d’antan?) domnului Liiceanu, pe când era ilustru profesor la catedra de filosofie a Universităţii din Bucureşti – ne-am putea întreba, şi pe bună dreptate:                         Care capodoperă? Care erotism? Care comic? Dacă acest text, nu mai lung de câteva pagini, fără cap şi coadă, dezlânat şi ridicol, care nici măcar o glumă bună nu poate fi numit (pentru că un banc are o poantă, şi e indiscutabil mai scurt, adică obţine un efect mai percutant cu un efort de mai mici proporţii) poate fi  numit capodoperă, atunci bijuterii precum Paradisul                         pierdut al lui Milton sau Despre itinerarul minţii în Dumnezeu al lui Bonaventura ce să mai zicem? Se pare însă că cei care acuzau cercul de la Păltiniş de un lamentabil epigonism aveau dreptate.+ Comentariul acesta e îndreptăţit  numai în măsura în care îl disociem pe filosoful craiovean Constantin Barbu de amintitul epigonism al cercului de la Păltiniş. Să adăugăm noi ceea ce se pare că nu ştie domnul Gabriel Liiceanu. Principiul junimist Artă pentru artă fusese împrumutat din prefaţa cărţii Mademoiselle de Maupin a lui Théophile Gautier. Graficianul Aubrey Beardsley (1872 – 1898), cel mai controversat, mai decadent, mai estetizant şi totodată cel mai puţin recomandabil dintre artiştii stilului Art Nouveau, ilustrase cartea ‚Mademoiselle de Maupin’ (Six Drawings Illustrating Théophile Gautier’s Romance Mademoiselle de Maupin by Aubrey Beardsley published by Leonard Smithers and Co., London, 1898). Şi limbajul figurativ al cărţilor cochon ale lui Théophile Gautier va fi imitat de graficianul englez Aubrey Beardsley, bun prieten cu Oscar Wilde (1854-1900) fără să fie el însuşi homosexual, pentru a ilustra scenele falice din piesa antică Lysistrata, compusă de grecul Aristofan. În perioada degradării intelectuale forţată de comuniştii internaţionalişti din România, arii din opereta Lisistrata erau repetate cu o insistenţă absolut anormală de radiodifuziunea română. Tot pe atunci, unele dintre desenele lui Aubrey Beardsley (de exemplu Flosshilde şi Trandafirul din Lima) erau sursă de inspiraţie pentru ilustraţiile cărţilor erotice destinate copiilor, în care proletarul câştigă dragostea Cosânzenei ca într- o nuvelă de Kay Boyle. Aubrey Beardsley mai executase o serie de 17 ilustraţii pentru scene din Salomeea, piesa lui Oscar Wilde în versiunea franceză. După 1989, teoreticianul culturii Radu Ţeposu (1954-1999) începea să publice desenele lui Aubrey Beardsley în revista Cuvântul.  Probabil că ar fi necesară, chiar şi utilă,  publicarea unui întreg volum ilustrat cu desenele lui Théophile Gautier şi Aubrey Beardsley, desene însoţite  obligatoriu  de comentarii pertinente. Căci ediţia trilingvă  şi ilustrată a Poveştii Poveştilor   pusă pe piaţă de editura Humanitas este  doar  „cumplit meşteşug de tâmpenie”.