Malthusianismul faţă de români

Sub ce formă mai frecventă se exprimă acest malthusianism* ?

Românii sunt săraci pentru că sunt proşti. Românii săraci şi proşti merită să moară. Ţăranii români săraci şi proşti împuşcaţi la 1907 nu fac parte din “cetatea noastră” ! Aceasta fiind forma cea mai edulcorată de malthusianism… Dar sub forma cea mai dură, malthusianismul  faţă de români a fost exprimat de Horia Roman Patapievici:

‘Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră  fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinarii.’ (pg. 63 din Politice) – ‘Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu… feţe patibulare, maxilare încrâncenate, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă.’ (pg. 64). – ‘Masa degenerată, îngâmfată, proasta şi rea’ (pg. 46) –‘(Românii) sînt una cu cancerul care-i roade’. – ‘Îmi este ruşine că sînt român’. (pg. 23, pg. 46) – ‘Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim, sau să o folosim numai pentru înjurături.’ (pg. 64) – ‘Pentru puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, tropăind veselă într-un trup inconştient, până ce mintea va fi, în sfârşit, scopită, inima devine piftie, iar creierul un amestec apos’. (pg. 49).

Pentru această scriere infamă faţă de români, domnul Horia Roman Patapievici a beneficiat de importante onoruri şi avantaje pecuniare : numirea sa la Institutul Cultural Român, pe funcţia de director, chiar de către preşedintele României, domnul Traian Băsescu, care face judecăţi de valoare! “Quod principi placuit legis habet vigorem.” aserta Ulpian, unul dintre fondatorii juridici ai democraţiei. Retoric, putem întreba : Este numirea pe această funcţie tot manifestarea unui  malthusianism  faţă de români ?

Horia Roman Patapievici, alături de Gabriel Liiceanu şi de Andrei Pleşu, este parte a unei triade adulată, ce zic?, sacralizată blasfemic de  „societatea civilă românească” în prostraţie.  

Domnul Gabriel Liiceanu, patronul editurii Humanitas, îşi exprimă malthusianismul  faţă de români numai prin mijlocirea unei traduceri. Vorbesc despre textul scris de istoricul Keith Hitchins,      “Românii, 1774-1866”, publicat de Humanitas în 2004. Am avut acces parţial la varianta în limba engleză, vezi adresa URL http://www.amazon.com/reader/0198205910?%5Fencoding=UTF8&token=FRXK15F7ba9HX4AXTgkpL98HvCU1wuLPeOMcdw%2B6aOo%3D&page=21#reader . După umila mea opinie, cartea aceasta de ideologie anti- românească a fost scrisă într-o “langue de bois” căreia îi lipsesc acurateţea şi precizia. Fiind op de istorie despre noi care începe cu anul 1774, nu poţi să nu aminteşti, nu ai voie să ascunzi românilor!, faptul că pacea de la Kuciuc Kainargi din acel an făcea tabula rasa din Capitulaţiunea de la 1740, favorabilă românilor. Chiar şi anglo-americanii, în cel de al doilea război mondial, numai plecând de la tradiţii privind această veche bază juridică transmiteau României regimului Ion Antonescu avertismentul să nu treacă Bugul pontic (recunoscut internaţional ca frontieră estică pentru principatul moldovenesc prin Capitulaţiunea de la 1740). Nici măcar în Introducere la Keith Hitchins nu se aminteşte, măcar în maniera vagă folosită de Winston Churchill în Memoriile privind cel de al doilea război mondial. Totuşi, tocmai pentru că traducerea este publicată de editura Humanitas, foarte strâns conectată cu “elita intelectuală GDS”, Introducerea transmite românilor un mesaj subliminal. Astfel, este lăudată modernizarea impusă în mentalitatea românilor după 1774 de către elita intelectuală fanariotă. Subliminal, este  comparată cu modernizarea impusă în mentalitatea românilor de către “elita intelectuală GDS”. Faptul că istoricul Vlad Georgescu avea altă opinie despre “modernizarea fanariotă” este ţinut sub tăcere de istoricul Keith Hitchins. O minciună prin omisiune. Din cauza regimului fanariot, secolul de Iluminism clasic nu a existat şi pentru România. În veacul XVIII, folosirea limbii române ca limbă oficială de stat în Principate a fost interzisă de către fanarioţi, care au încercat să generalizeze folosirea limbii greceşti în România. Ori, cum scria Ion Brătianu:  „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”. Din cauza interdicţiilor fanariote, limbajul românesc modern a fost creat abia în secolul XIX. Numai la 1828 a fost tipărită prima gramatică generală şi filosofică a Limbii Române (“Gramatica de la Sibiu”). Totuşi, găsim pentru a cita din Encyclopædia Britannica o analiză excesiv de laudativă care merge, la fel ca textul lui  Keith Hitchins, împotriva drepturilor poporului român, drepturi fundamentale, credem noi, “naţionalişti reacţionari desueţi” ce ne opunem malthusianismului practicat împotriva noastră : „It is necessary, however, to credit the Phanariots with a quite genuine devotion to the cause of learning and education, which they alone were able to provide inside the oppressed Christian ghetto. The advantages they obtained from the Porte (the Turkish government) for building schools and for developing Greek letters in the Romanian principalities of Moldavia and Walachia that were entrusted to their rule came to play a substantial role in the rebirth of Greece.”  Deci regimul fanariot nu a lucrat pentru binele românilor, ci al grecilor, iar asta se afirmă elogios chiar în Britannica de-acum. De parcă ar fi un arhetip cultural. În esenţă, este  aceeaşi conivenţă Rusia-Occident  care a susţinut şi Eteria la 1821, mişcare în duh voltairian care se putea caracteriza   prin termenul anti-Romania. Continuitatea aceasta (multi)seculară de arhetip voltairian îl anima în cel de al doilea război mondial pe Winston Churchill, când forţa peste gâtul  nostru  jugul  stalinist, similar celui fanariot. Dar ambele fenomene istorice sunt consecinţe ale păcii de la Kuciuc Kainargi. Să nu credeţi că George G. Potra şi Delia Răzdolescu,  autorii traducerii româneşti ai cărţii “The Romanians, 1774-1866, by Keith Hitchins” scriu vreo prefaţă în care să-l avertizeze pe cititor. Confirmă astfel că ei sunt traducători de cărţi într-un timp postmodern lipsit de valori. Adică fără valori româneşti. Asta nu exclude valorile altora. Dimpotrivă. Înseamnă juisarea pornografică la împreunarea cu valorile/interesele celor străini de noi. Care practică malthusianismul  faţă de noi pentru a-şi extinde/proteja în expansiune, interesele de  putere. Nu am acces gratuit la prezentarea făcută anului 1821 din capitolul “1: Moldavia and Wallachia, 1774-1821”. Dar văd că în Introducere nu scrie nimic despre Revoluţia Naţională din 1821 şi personalitatea copleşitoare, tragică, a Domnului nostru Tudor Vladimirescu ! În Introducere la “The Romanians, 1774-1866”, autorul  Keith Hitchins nu scrie nimic, nimic, despre faptul esenţial că dominaţia fanariotă în Ţările Române a fost sfărâmată printr-o revoltă populară în anul 1821.

Într-o listă de citate din opera “filozofului” Andrei Pleşu găsesc : “Virtutea privită ca o culme între două depresiuni este monumentală şi inabordabilă.” Morala se ocupă cu judecăţi de valoare, ştiam eu. Or, fraza citată, excerpt din Minima moralia, se ocupă cu o analogie fizică/geofizică. Problema domnului  Andrei Pleşu este aceea că judecăţile de valoare nu se construiesc pe bază de analogii fizice!

În fine, se pot spune multe despre motivul şi pretextul Minima moralia la Andrei Pleşu. Dar numai un taylorism intelectual  bine aplicat în a doua modernitate a statului românesc ne poate salva de elita intelectuală GDS şi colaboraţionismul anti-românesc.

Titus Filipas

*Le malthusianisme du XIXe siècle justifia l’égoïsme des personnes et groupes favorisés par la fortune, en paraissant théoriser l’idée que les pauvres étaient responsables de leur état, et que toute entreprise en leur faveur était non seulement inopérante, mais même contraire à leurs intérêts. http://fr.wikipedia.org/wiki/N%C3%A9o-malthusien

Jugul fanariot

În acea vreme  ce curge până la Tudor,  cum zicea Ion Brătianu:  „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”.

Elanul cultural fanariot în Principate nu a respectat preceptul  „Primum non nocere”. După veacul  fanariot, de două ori  nenorocit pentru că era şi turcesc şi rusesc, –grecii jucau „la două capete„–, Limba Română rămâne slăbită, este  bolnavă  şi acum. Ideologii internaţionalişti  văd  lucrurile altfel. Să  cităm  numai din Encyclopaedia Britannica,  într-o  ediţie foarte recentă : „It is necessary, however, to credit the Phanariots  with a quite genuine devotion to the cause of learning and education, which they alone were able to provide inside the oppressed Christian ghetto. The advantages they obtained from the Porte (the Turkish government) for building schools and for developing Greek letters in the Romanian principalities of Moldavia and Walachia that were entrusted to their rule came to play a substantial role in the rebirth of Greece.” Deci regimul fanariot nu a lucrat pentru binele românilor, ci al grecilor, iar asta se afirmă laudativ  chiar în Britannica de-acum. În esenţă, este  acelaşi spirit imperialist  britanic ce a susţinut şi Eteria la 1821, o mişcare pro-rusească,  ţaristă,  al cărei  duh se putea caracteriza   prin termenul anti-România. Cu o continuitate seculară ce îl anima în cel de al doilea război mondial pe Winston Churchill, forţând nepăsător peste gâtul  nostru  jugul  comunist,   similar jugului  fanariot.

Titus Filipas

Dificultatea realizării de proiecte

„Datorită nemărginitei competenţe a politicienilor şi a celor din sistemul juridic românesc, ţara noastră a pierdut anul trecut în procesele soluţionate de CEDO (asta ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului) nici mai mult nici mai puțin de 8 360 970 de euro.”, citesc aici :

http://laportileorientului.wordpress.com/2008/03/24/daca-doriti-sa-revedeti-cat-ati-pierdut-anul-trecut-si-nu-stiati/

 Un comentariu pe acelaşi blog  : „Pe de alta parte, Romania a mai pierdut bani si in alt fel: prin neabsorbtia   fondurilor Europene. Nu am date exacte, da’ parca citisem la un moment dat pe   undeva ca eram in compania Germaniei de exemplu, care cotiza la Uniune mai   mult decat primea.”, mă atrage să comentez.

Dificultatea realizării de proiecte este creată de faptul că un proiect european viabil implică obligatoriu o latură voluntaristă (care se realizează uşor, pentru că sunt mulţi români „cu muşchi”), dar şi o latură intelectualistă. Ceea ce este mai greu de atins, ca să nu zic chiar foarte greu, pentru că implică un nivel cultural echivalent celui din Europa Occidentală. Or, când ei căpătau cultura clasică din Epoca Luminilor (aveau de pe atunci manuale şcolare pentru învăţarea calculului infinitesimal, a diferenţialelor şi integralelor!), românii trudeau năuciţi de  epoca fanariotă. Cum observa Ion Brătianu, Limba Română se afla atunci în criză profundă: „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”.  Există un hiatus cultural care încă nu s – a recuperat, iar acum  pur şi simplu nu se pot gândi proiecte fezabile în Limba Română. Germania are şi ea nişte probleme similare. După război, o mare parte dintre specialiştii lor au fost luaţi de America şi Rusia. Asta  a fost  o pierdere şi  pentru cunoaşterea exprimată  în limba germană a intelectualilor de calitate. RFG a trebuit  să recurgă la mâna de lucru adusă din Turcia. Milioane de noi cetăţeni din Germania  au învăţat doar limba germană aproximativă.

Titus Filipas

Experienţă ontică şi reprezentare ontologică

„Păcatul originar” al omului, distincţia care îl  separă de celelalte animale şi îl face Om, este capacitatea transformării experienţei ontice în reprezentare ontologică. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”,  se spune, biblic, despre aceia care nu au această capacitate.  Invers, există şi situaţii când o reprezentare ontologică  poate controla contingenţa dintr-o   experienţă ontică extremă. Calitatea organică  a reprezentărilor ontologice  pe care le creează  îl fereşte  pe  scriitor  de ‚limbajul de lemn’. Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul  gramaticii generative naturale. Există îndeobşte iluzia că experienţa ontică se transformă imediat şi automat  în reprezentare ontologică verbală. Ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Această transformare implică lucrul gramaticii generative. Dacă interpretăm în termeni moderni Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, vedem că  spiritualitatea din  fraza: „La început a fost Cuvântul”, se poate traduce, fără să comitem o blasfemie: „La început a fost o gramatică generativă”, care este intrinsec legată de spiritualitatea omului.  Numai gramatica generativă te ajută să urmezi firul  ontic şi ontologic  în  desfăşurarea  scriiturii, să creezi pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu este decalată faţă de acurateţea ontică.  Căci „Dacă dai nume greşite lucrurilor, înseamnă  să adaugi nenorociri în lume” („Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”),  ne avertiza Albert Camus.  Gramatica generativă construieşte un sistem navigaţional pentru cuvintele noi şi pentru cuvintele vechi, adăugându-le valoare. În ‘Lingvistica Descartes’,  Noam Chomsky redefineşte noţiunea de „limbaj” (vernacular, sacru) ca pe o ‘gramatică generativă’ capabilă să creeze, să genereze expresii  lingvistice bine formate, incorporând nu doar ‘corectitudine gramaticală’  (care este prezentă  şi în « dialogurile »  personajelor din teatrul absurd !), dar şi ‘corectitudine logică’. Capacitatea gramaticală generativă este asociată, în diverse grade, subiecţilor umani care folosesc limbajul. Proverbul «Omului înţelept nu trebuie să-i spui multe »  marchează  tradiţional un capăt de gamă. Genial a fost  Eminescu numai pentru că era  caracterizat printr-o capacitate generativă foarte înaltă a limbajului românesc. Ştim că Poetul este persoana umană capabilă  să transmute,  printr-o gramatică generativă proprie,  experienţa sa ontică în reprezentări ontologice perfecte. Acest proces de participare la viaţa spiritului,  grecul Aristotel  îl botezase Metanoia. Din aceleaşi  raţiuni, Mircea Eliade recomanda tinerilor universitari americani să înveţe limba română – lectura poeziei    româneşti  în original fiind  garanţia participării la o viaţă spirituală intensă. Aceasta pentru că Limba Română incorporează o cantitate uriaşă de „semantică  în gramatica generativă”,  am dat sensul cel mai general sintagmei propuse de Noam Chomsky.Aşa cum ne arată un studiu foarte pertinent al lui Paul Zarifopol, traseul poeziei lui Eminescu fusese desenat de Văcăreşti. Cine erau ei? Domnitorul Constantin Brâncoveanu avusese un ginere vistiernic, Enache Văcărescu. Ucis la Stambul cu Brâncovenii  pentru că apărau un sistem de valori româneşti. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română,  sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri,   provine iluministul  Ienăchiţă  Văcărescu (1730 – 1796),  ce a influenţat cultura română la modul “releu”.  Opera lui se racordează nemijlocit la  truda  lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :„Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate,  dacă nu şi în anvergura dorită. Remarcabilul  studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade”,  al lui Paul Zarifopol,   demonstrează  convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu  şi  poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor  atât  ca intensitate, cât şi în extensie. Şi versurile lui Iancu Văcărescu: „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse”, pot fi citite în cifrul lui Ienăchiţă – ca  flux de reprezentări ontologice în  limba română,  purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice.  Dacă René Descartes spunea : “Cogito ergo sum”, Condillac arăta cât  de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee,  pentru  verbul „a fi”. La Sofocle  şi  la vechii poeţi  greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu  tradusese pe româneşte teatru universal. Deschisese o poartă pentru ” veştile” purtate de zeităţi. Eu citesc versul: ” Prin veşti departe duse” , ca  o mişcare din exterior spre interior, „înpământenind” la noi, adică în Limba Română,  un Panteon cultural. Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil  această mişcare a ideilor.Pentru ţăranul român  din veacul fanariot, experienţa ontică rămânea  efort  fizic,  fără  transmutaţie  în reprezentarea ontologică.  În acea vreme  ce curge până la Domnul Tudor,  cum zicea Ion Brătianu:  „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”. Mai este ceva, de o gravitate dureroasă pentru noi. Cu  « pătura superpusă »  în epoca fanariotă,  peste grumazul românilor căzu ghilotina unui hiatus cultural ce  tăie lucrarea  grupului de reflecţie românesc în  conversaţia  cronicarilor şi adnotatorilor  (la fel de importanţi ca şi cronicarii pentru continuitatea şi coerenţa grupului de reflecţie românesc) peste timp prin memoria reprezentărilor ontologice.  Sunt  împiedicate timp de  un veac geneza şi eclozarea intervenţiilor discursive  ca reprezentări ontologice  ce   aduc  amendamente,  operează   corecturi, adaptează la modernitate  configuraţiile  de gândire bazate  pe arhetipurile noastre culturale.  Pe care trebuie să le păstrăm. Fără arhetipuri  scrise ca reprezentări ontologice  în limba română,   suntem copleşiţi de  aculturaţia alienantă. Titus Filipas