Post-structuralismul în filosofia istoriei

Referinţa cea mai notorie, mai  curând fugară, la una dintre cărţile post-structuralismului (anume „Simulacra and Simulation”, de Jean Baudrillard), apare în primul film al trilogiei Matrix realizată de fraţii Larry şi Andy Wachowski. Metoda de bază în post-structuralism se admite că este deconstrucţia. Germenii conceptului sunt prezenţi la Martin Heidegger, în Sein und Zeit, cu focalizarea clară asupra manierei în care experienţa timpului a fost acoperită de metafizică. Pe aceeaşi linie post-structuralistă care atacă timpul, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de Ioan Cassian, unul dintre călugării “sciţi” născuţi în Romania Orientală.

„Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit pe Jacques Derrida. Pseudo – cărturari români din ziua de astăzi, intim conectaţi cu puterea politică,  îşi  bat joc, ignari, atât de  filosofia lui Jacques Derrida  cât şi de toţi cei care studiază textele sale. Dar ei nu vor  putea  pricepe,   –şi alţii nu vor putea accepta–,  evenimente majore din istorie şi cultura română fără a recurge la post-structuralism. Chiar la teoria lui Jacques Derrida conţinând  elemente  ce sprijină protocronismul blamat în ură feroce de anti-culturalul  Raport Tismăneanu.

Numai prin deconstrucţia filosofică putem înţelege  extraordinarul binom de moarte şi de naştere a Istoriei din Romania Orientală în secolul Sfinţilor Părinţi. La anul 378,  se întâmpla lângă Adrianopole moartea ultimilor romani din partea răsăriteană a imperiului clădit de ei. Un Imperiu Roman care se transformase deja în Romania prin două secole de creare a jurisdicţiei romane a statului de drept şi prin romanitas acordată de Constituţia Antoniniană la 212 AD. Iar la 381 AD se recunoştea,  în conciliul ecumenic  de la Constantinopol,  ‘socii’—alizarea populaţiilor autohtone, distincte de greci,  şi trăitoare în partea răsăriteană a imperiului  devenită Romania Orientală prin acţiunea transformaţională iniţiată de împăratul Diocletian la 285 AD.

Şi prin acest studiu de caz, în aplicaţia metodei, post-structuralismul confirmă, din nou!, că este o filosofie continentală europeană.

Titus Filipas

Scythopolis

Zalmoxism înseamnă legătura culturală dintre spaţiul pontico-dunărean (Scythia Minor extinsă înspre apus) şi civilizaţia egipteană din dinastia saitică. Lectura lui Herodot îndeamnă la această interpretare. Bogdan Petriceicu Haşdeu bănuia că ar fi existat o călătorie iniţiatică a lui Deceneu, –sacerdot al zalmoxismului–,  în Egipt. Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină, ştim sigur că Ioan Cassian peregrină  în Romania Hierosolymitana, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine. În Ţara Sfântă exista chiar un Oraş al Sciţilor, fondat în epoca elenistică. Articolul despre Scythopolis din Enciclopedia Catolică nu menţionează pista călătoriei iniţiatice a tinerilor sciţi dornici de cunoaştere sacră. Dimpotrivă, articolul este negaţionist la maximum faţă de istoria noastră când adaugă detaliul : “Numele Scythopolis derivă de la o colonie de sciţi care invadaseră Palestina.” Noi să extragem de aici numai pozitivul. Informaţia din  Enciclopedia Catolică se baza cu siguranţă pe documente istorice. Călătoria  iniţiatică  a tinerilor sciţi, a tinerilor venind din vestul bazinului pontic, căpătase la un moment dat proporţiile unei culturi  de masă. Călugării sciţi din Romania Orientală urmează numai această tradiţie. Pe care se înscrie de altminteri şi călătoria eroului Kesarion Breb în literatura lui Mihail Sadoveanu.

Titus Filipas

Gnoza ortodoxă

Se ştie, în biserica catolică viaţa spirituală a laicului credincios este centrată pe ascultarea slujbei liturgice. În biserica ortodoxă, – răsăriteană adică –, viaţa spirituală a laicului credincios este centrată pe rugăciunea individuală şi pe contemplare,  sau  theoria în limba greacă veche. Înţelegerea termenului theoria necesită o perspectivă gnosiologică. În general putem  caracteriza  gnoza (gnosis) drept fenomenul psihic al intuirii adevărului spiritual.  Un spaţiu dialogic interior construit exclusiv prin gnoză este greu de comunicat, din acest motiv  gnoza  trebuie considerată  cunoaştere ezoterică. Isihasmul lui Grigore Palamas precizează însă că în ortodoxie  gnoza corectă este “intuiţia luminii”.  Deja Sfântul Ierarh Vasile cel Mare şi călugărul scit Ioan Cassian vorbiseră despre stilul de viaţă care favorizează gnoza cea bună pentru creştinul în meditaţie, creştinul în rugăciune adică. Tocmai perspectiva gnosiologică incorporând acest tip de gnoză diferenţiază creştinul ortodox de creştinul catolic.

Titus Filipas

Răspuns lui Andrei Marga

Domnul Victor Roncea punea titlul ironic: „Dezicerea” lui Marga reflecta o mentalitate anti-ortodoxa de sorginte „iluminista” (http://victor-roncea.blogspot.com/ ) .

+In legatura cu alegatiile privind constituirea „Fratiei Ortodoxe” la Cluj, rectorul UBB, Andrei Marga, precizeaza urmatoarele:

1. Nu am semnat nicio adeziune la astfel de initiative si nu am participat la nicio discutie in aceasta privinta. Nu am avut si nu am nicio legatura cu respectiva initiativa.

2. Sint dator sa precizez cel putin trei lucruri:

a) solutiile la problemele Romaniei nu se afla nicidecum in trecut;

b) abordarea problemelor religiei nu are alternativa la ecumenism;

c) imaginea asupra lui Iisus si asupra crestinismului este schimbata complet, gratie cercetarilor istorice, biblice, teologice din ultimele decenii, incit relatia dintre cultura si religie se pune in termeni complet noi in epoca de fata.

Andrei Marga+

Este de domeniul evidenţei faptul că trebuie recurs la un model occidental pentru transformarea culturii române. Acest model occidental adecvat nu poate fi iniţiat de Universitate, pentru moment  controlată  de internaţionalişti ce îşi arogă  agresiv rolul  managerial pentru cultura română. Acest model de ameliorare în  cultura română  poate fi iniţiat numai de Biserica Ortodoxă Română.  Însă care model occidental ni se potriveşte ? Dacă studiem istoria culturală a Occidentului în general, si istoria Bisericii Occidentale în particular, observăm că rolul liderului cultural novator în Occident îi revine Sfântului Anselme din Aosta (1033-1109), numit de asemenea Anselme de Cantorbéry. În anul 1060, Anselme din Aosta intra la mănăstirea benedictină din Bec, în Normandia. Acolo studiază cu atenţie şi diligenţă  doctrina teologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Orientale dimpreună cu Logica ! Mănăstirea benedictină era deja organizată după modelul oferit în scrierile călugărului scit Ioan Cassian. Sfântul Anselme,   născut din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cea mai clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor, continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V, VI.

Dar hai să vorbim acum numai despre importanţa argumentului ontologic al lui Anselme pentru  toată cultura Europei occidentale, pentru felul în care evoluează prin ceea ce numim ‚progres’ spre ‚modernitate’. De obicei argumentul ontologic al lui Anselme este formulat printr-o înşiruire de trei propoziţii : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă; perfecţiunea comportă existenţa ; deci Fiinţa  perfectă  există. » Totuşi,  dacă în argumentul ontologic al lui Anselme  este implicat ca un datum predefinit principiul logic al identităţii, atunci ultimele două propoziţii devin redundante. Principiul identităţii era cunoscut încă de pe vremea lui Aristotel. Cu acesta, argumentul ontologic al lui Anselme se reduce la o singură propoziţie : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă. ». Or, această idee vagă despre Fiinţa  perfectă  este numai caz particular de reprezentare ontologică. Şi, în general, argumentul lui Anselme este asigurat şi validat  prin orice reprezentare ontologică. Reductibil la o formulare mai inteligibilă, avem demonstrat faptul că Dumnezeu există prin  însuşi faptul că omul este capabil să construiască reprezentări ontologice. Dar, bineînţeles, mai este implicat aici, predefinit,  principiul scolastic enunţat de Sfîntul Anselme: „Fides quoerens intellectum.” – ‚Credinţa caută inteligenţa, eu nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred în Absolut şi astfel înţeleg’. Argumentul ontologic constituie nucleul ‚softului’ anselmian ce va permite europenilor occidentali să construiască reprezentări ontologice despre realitate. Aceste reprezentări ontologice constituie instrumentalitatea  raţională cu ajutorul căreia europenii occidentali vor descoperi şi cuceri lumea.

Ce înseamnă  sloganul despre  ‘Înnoirea Bisericii’ pe care îl tot auzim după  1989 ?  Înseamnă el cumva renunţarea la tradiţia isihastă? Căci insistăm, numai Biserica Ortodoxă Română  tradiţională  poate conduce procesele de transformare a României după un ‘soft’ anselmian care a dus la progres în Occidentul European. Pentru că ‘softul’ anselmian reprezenta cea mai condensată şi clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV. Constantin Rădulescu- Motru, singurul creator de sistem filosofic  din cultura română  (Andrei Marga nu este, oricât ar impreca spre noi lăudătorii lui) intuia toate acestea într- o carte publicată  la 1904.  Într – adevăr, primul dintre cugetătorii români care dovedeşte intuiţia raţionalităţii  instrumentale pe linia scolastic– anselmiană a fost Constantin Rădulescu –Motru. Era nepotul acelui Eufrosin Poteca (1786 – 1859),  discipolul  ideologiei  Şcolii de la Sfântu Sava. Constantin Rădulescu –Motru a fost năpăstuit ulterior de comunişti, urgisit chiar şi acum de potera internaţionalistă din pricină că nu a fost „politiceşte corect”. Indicaţiile cominterniştilor care au luptat în Spania şi au dominat  politica românească neîntrerupt din 1945 şi până acum  l- au lăsat să moară de foame. Se spune chiar şi în prezent, fie direct,  fie indirect însă ameninţător la adresa potenţialelor dezvoltări independente şi pozitive  din cultura română, că  năpăstuitul Constantin Rădulescu- Motru şi- a meritat cumplita soartă! 

În lucrarea ‚Cultura română şi politicianismul’,  Constantin Rădulescu – Motru punea un accent extraordinar pe utilitatea  principiului identităţii, exact în sensul că reprezentarea ontologică în limba română este un construct necesar al realităţii pentru românii care doresc integrarea în societatea modernă. La Constantin Rădulescu – Motru, postulatul logic al  identităţii  ne dă adevărul. Filosoful român are totuşi certitudinea dificultăţilor   extraordinare pentru românii aflaţi în căutarea adevărului. De asemenea  filosoful posedă  certitudinea aproape mesianică a succesului nostru ca naţie : „Iubirea de adevăr… trebuie cucerită, prin forţele noastre proprii. Va veni şi vremea ei odată”. Constantin Rădulescu – Motru rămâne pe linia abordării de tip anselmian în aceeaşi carte şi atunci când  leagă principiul identităţii  în logica sa, de ortodoxism scriind în mod expres :  „Biserica Ortodoxă a fost neclintit conducătoare sufletească a românilor.” Dacă interpretăm şi  cele spuse de Constantin Rădulescu – Motru în cealaltă lucrare extrem de importantă, ‘Personalismul energetic’ – chiar şi din titlul cărţii se vede influenţa ideilor Sfântului Ierarh Vasile cel Mare–, putem afirma că dogma de sprijin a filosofiei lui este, la fel ca la Sfântul Anselme,  doctrina Sfintei Treimi a  Cappadocienilor Sfinţi Părinţi de Civilizaţie.

Anul 1648 marca pentru Europa nu doar sfârşitul „războiului de 30 de ani”, ci şi începutul de epocă pe care Leibniz o caracteriza prin  asertarea ce- i părea mirobolantă lui Voltaire : „Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!”. Leibniz  realizase o sinteză a filosofiei aristotelice cu filosofia carteziană, având natura unei teologii pozitive. Dar,  în alt chip, el mergea pe urmele părinţilor filosofi cappadocieni care incorporaseră  filosofia greacă într- o teologie nouă. Ştim că această sinteză a sfinţilor părinţi ai bisericii constituie unul dintre pilonii civilizaţiei create în Romania Orientală în secolele IV,  V, şi VI. Iar lucrarea  de cugetător  a lombardului Anselme, din veacul al XI-lea, asupra dogmei cappadociene a Sfintei Treimi fondează de facto Scolastica. Mulţi dintre noi nu înţelegem prea bine importanţa majoră a Scolasticii  pentru cultura lumii,  pentru descoperirea faţetelor sale,  datorită ideologiei ateiste ce ne -a spălat creierele (iar Andrei Marga a fost un asemenea ideolog comunist).

Titus Filipas

Ezra şi Cassiodor

Interferenţa de arhetipuri culturale din  romanul Scrinul negru  de G. Călinescu, –text care este quintesenţial tutorial de rezistenţă rumânească–, reprezintă ceva caracteristic pentru literatura română,  ceva perfect normal pentru un spirit din Romania Orientală, însă probabil  că pare fenomen  cultural paroxistic unui om postmodern, educat în spirit turboconsumerist. Propunem aici spre lectură doar un foarte scurt excerpt din romanul  Scrinul negru :

« Se opriră puţin în faţa unui cuptor  de recoacere  […].– Seamănă, observă arhitectul, cu mormântul lui Teodoric. »

Să ne reamintim că mausoleul lui Teodoric se află la Ravenna. Iar la curtea lui Teodoric,  funcţia de magister officiorum  fusese îndeplinită de omul de litere Cassiodorus, un autor latin influenţat de opera călugărilor  sciţi Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic (Exiguus). Cassiodorus a fost apoi copiat de gotul ‚socii’-alizat Jordanes în scrierile sale despre geţi.

În manuscrisul chemat Codex Amiatinus  este desenat un portret al lui Cassiodor,  o imagine congruentă  cu portretul apocrif, fictiv, al scribului Ezra, redactorul  textelor Vechiului Testament. Ezra  restaurează Legile, şi acelaşi  program era expus de  Cassiodor  în textul său care prevestea umanismul:  Institutiones divinarum et humanarum littera. În această carte, scriitorul protoromân  Ioan Cassian  era citat frecvent, iar marele cărturar protoromân Dionisie cel Mic are singura biografie scrisă chiar de către  o persoană care l- a cunoscut direct.

Stilul lui Cassiodorus  pare   extrem de retoric şi de manierat unui cititor postmodern, trebuie să recunoaştem cu sinceritate că acest stil nu place acum orişicui. Dar la curtea regelui got din Ravenna, pe vremea lui Teodoric apoi pe vremea regenţei pentru Atalaric,  talentele de scrib şi de secretar demonstrate de Cassiodor  erau  deosebit de apreciate. Semnificative documente  publice au fost redactate de Cassiodorus. Acest magister officiorum  păstra scrinuri cu scrisori despre afaceri publice şi despre  cele private. Tot la Ravenna se găseşte şi mormântul  poetului Dante. Dar nu cred că aluzia culturală a lui G. Călinescu  se referă la Dante, ci la Cassiodor.Titus Filipas

 

Actualitatea lui Ioan Cassian

Există în psihologia omului, –definit ca „animal social”–, o componentă etologică: omul este un „animal”,  precum şi o componentă culturală. Prin cultură  înţelegem, într- o  primă zicere sau abordare a explicaţiei,  un sistem de valori, simboluri, credinţe. Scrierile lui Ioan Cassian spun ceva important despre componenta etologică a firii umane universale. Cassian susţine că deşi omul este prin natura lui păcătos, totuşi  ceva etic bun subzistă  în firea lui. Deşi pogorârea graţiei divine produce o imediată salvare a sufletului, convertirea omului poate de asemenea începe prin exerciţiul voinţei lui. Aceasta pentru că, subliniază Cassian, Bunul Dumnezeu va acorda mereu graţia  celui care este în căutarea ei. Chiar şi celui care nu cere, uneori. Aici Ioan Cassian îl contrazice pe Sfântul Augustin  (354-430),  creştinul berber care sublinia greutatea absolută a Păcatului Originar căzut  peste  sufletul omului. Conciliul de la Orange (din 529 AD) îi va da dreptate Sfântului Augustin.  Abia în secolul XIX  este restaurată dreptatea (despre  natura  psihologică a omului universal)  afirmaţiilor lui Ioan Cassian. Se mai poate adăuga  de noi că  aproape tot romanul francez al veacului XIX este influenţat de această psihologie a omului real, subliniată prima oară de scriitorul creştin Ioan Cassian. Iar în secolul XX, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele religioase  vechi  dar frumoase, scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de   Ioan Cassian.

Scriitorul  călugăr „scit” (daco-român) de limbă latină  Ioan Cassian,  ori pe latineşte      Joannes Eremita Cassianus, s -a născut  cândva în jurul Anului Domnului 360, –dar poate chiar exact la 360 AD–,  într- o localitate aflată pe drumul roman chemat Via Traiana Nova. Acum, nu este mai puţin adevărat că bunul nostru împărat Traian a fost  un  harnic constructor  de noi căi romane. Ele chemându- se, alternativ, fie Via Nova Traiana, fie Via Traiana Nova. Imperatorul spaniol este remarcabil pentru lipsa lui de imaginaţie,  din cauza aceasta nu s- a păstrat cartea lui tratând despre războiul dacic  (plictisitorul  text intitulat „De bello Dacico”). Dar pentru acel  latin  Cassianus de ‚natione Scytha’,  adică născut în  Scythia Minor,  provincia pe care noi o desemnăm acum cu numele slavonic Dobrogea, – reamintim că slavona este o limbă artificială, inventată de cărturarii bizantini Photius, Kirilus şi Metodius odată cu Oikumena slavonică, un concept geopolitic controlat spiritual de la Constantinopol–,  această Via Traiana Nova trebuie să fi dus obligatoriu la Tropaeum Traiani. Deci putem aserta că, foarte plauzibil, era acolo un drum care conducea înspre localitatea chemată acum Adamclissi.

Ioan Cassian învăţă o limbă latină simplă, fără rafinamente, în mediul  său cultural şi creştin de acasă, centrat pe  o biserică, poate deja ascunsă, protejată de agresiunea barbară, poate deja biserică tăiată în creta subterană a ţinutului natal. Faţă de ceea ce  învăţă de acasă, Ioan Cassian mai prinse  latineşte  imersând  în  textele creştine Vetus Latina ce premerg Vulgata Sfîntului Ieronim. Se recunoaşte că Ioan Cassian putea să îşi exprime direct şi  foarte veridic gândurile pe latineşte.  Ceea ce mulţi dintre autorii latini şi de mare rafinament, contemporani cu el,  nu reuşiră  într-un  grad similar. De aceea textele lor nu supravieţuiră. Ştim acum, din teoriile lingvistice ale lui Tarski Alfred (1902 -1983), un evreu polonez convertit la romano- catolicism, că există o scală şi o gradaţie a limbajelor şi a metalimbajelor, care se pot (ori te pot) apropia sau îndepărta de adevăr. Iar în general, –este poate un adevăr neplăcut acesta pentru scolastici–, limbajul creştinesc aspru te apropie  de adevăr cel mai mult. Ioan Cassian vorbea limbajul  agrest învăţat în acel Latium Novum care proteja dinspre nord-vest  cetatea Nova Roma a împăratului Constantin cel Mare (280-337).

Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină,  Ioan Cassian peregrină  cu alt tovarăş,   pe nume Germanus, poate  şi el tot din Scythia Minor, în „Romania Hierosolymitana”, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine.

Peregrinii aceia se opriră o vreme la o abaţie aflată  lângă  Vicleim – Betleem, nume ce înseamnă  Casa Pâinii  în limba  ebraică. Insoţit de acelaşi Germanus,  Ioan călători apoi în Egipt. Unde  ucenicii  trăiră învăţând credinţa şi viaţa intensă întru spirit de la anahoriţii din Tebaida, asceţii deşertului care împrejmuie mănoasa Vale a Nilului. Mai  târziu, şi aflat  pe tărâmul galo – roman unde şi  muri la 433 AD, –alţii zic că ar fi trăit mult mai mult–, Ioan Cassian scrise, codifică şi transmise înţelepciunea învăţată de la sfinţii părinţi creştini din deşertul Egiptului. Aceste opere latineşti de literatură patristică, tratând în esenţă ‚antrenamentul omului lăuntric şi  perfecţiunea inimii’,  se cheamă: Una  „De institutis coenobiorum”, cealaltă  „Collationes”, şi au fost scrise la rugămintea Sfântului Castor (nu se ştie când s- a născut, dar se ştie precis că a murit la 420 AD), titularul vechii episcopii din Apt, localitate aflată acum în dioceza de Nîmes.

Dintr – un timp când ştim că se afla  în Palestina şi în Egipt, îl găsim pe Ioan Cassian în anul  403 la Constantinopol. Viaţa creştină din oraş era dominată atunci de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi, filosofii-teologi cappadocieni Vasile cel Mare şi Grigore Nazianzus, urcaseră deja la cerurile simbolice ale credinţei. 

Patriarhul Ioan Gură de Aur îl face pe Cassian diacon, şi îl trimite cu o însărcinare diplomatică la episcopul din Roma. Este posibil ca în acel timp să accepte şi invitaţia de a fonda o mănăstire în stil egiptean sau „deşertic” la Massalia, în Galia sudică. Oricum, se ştie că imediat după anul 410, Ioan Cassian ctitoreşte abaţia Saint Victor de lângă Marsilia. Reglementările de vieţuire spirituală instituite de Ioan Cassian pentru Saint Victor vor fi adoptate mai târziu şi la faimoasa mănăstire benedictină de la Port Royal. Unde alături de învăţătura teologică  se instituie, se perpetuează şi se accentuează cultura  gramaticii filosofice. Era de fapt acel Trivium sau ‚Arta construirii discursului’, absolut necesar pentru orice timp, chiar şi în cel de acum. Dar pentru noi, românii, care nu am trecut în Evul  Mediu prin experienţa  unui  Trivium scolastic latinesc, spiritul şcolii de calitate  este resuscitat abia în secolul XIX  de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu la Sfântu Sava. Unde se implementează Ideologia Şcolilor Centrale ce îi formează în România pe oamenii politici ai ‚partidei naţionale’.

Titus Filipas

Câştigarea unui titlu de nobleţe

Mărturisesc că pentru mine lupta pentru a fi publicat de revista Oglinda Literară a însemnat de facto lupta pentru câştigarea unui titlu de nobleţe în literele româneşti. La început, cred că toate textele mele pe hârtie trimise redacţiei revistei Oglinda Literară cu diligenţa Poştei Române s-au pierdut pe drum. Apoi a venit, din fericire, Internetul.  Astfel că prin mijlocirea poetului Loriean Carsochie, pe care îl cunoscusem de la cenaclul ad hoc care se înfiripase pe o parte de forum electronic la Ziarul România liberă online, ajunse în fine la revista Oglinda Literară, şi acolo fu publicat imediat, eseul meu intitulat Ideologia Şcolilor Centrale. Conţinutul eseului se referă la începuturile critice, dar victorioase pentru că au fost ideologic solide, ale României culturale Neoacquistica din secolul XIX. Tot pe această linie tematică ideologică a urmat eseul Buldozerul domnului Zub, tratând despre dificultatea politică actuală a recuperării operei scriitorului protoromân Ioan Cassian, atâta vreme cât un document de stat, cauţionat de parlament,  condamnă public protocronismul  românesc. Atacurile acestea împotriva spiritului României culturale Neoacquistica sunt dirijate dinspre Occident. Dar atacuri externe, care au în fond aceeaşi ţintă, vin şi dinspre Rusia. Am arătat acest aspect în eseul Superficialitatea lui Soljeniţîn. Unde am demonstrat că pretenţiile Moscovei la moştenirea titlului şi  drepturilor de Nova Roma nu au vreo legitimitate, că ele înseamnă  numai implementarea politicii predatoriale a Gosudarului Rusiilor. Urez nobilei reviste Oglinda Literară o viaţă cât mai îndelungată în literele româneşti!Titus Filipas

Căutarea dimensiunii spirituale

Tactica cavaleriei  grele  inventată de normanzi în Sicilia distrugea, în prima cruciadă,   marele imperiu selgiucid în bătălia de la Antiohia,  din anul 1098.  Bohemond de Hauteville, fiul lui Robert Guiscard de Hauteville, va cuceri şi va reţine abuziv pentru el însuşi principatul de Antiohia, încălcându-şi astfel jurământul faţă de Alexie I Comnenul (jurământ care nu însemna prea mult pentru Bohemond), dar şi jurământul faţă de papa de la Roma de a reda teritoriile bizantinilor.  Provincia Antiohia făcea parte din Siria (Isauria) nordică şi fusese  guvernată de bizantini. Cu aceeaşi tactică a cavaleriei grele, primii cruciaţi vor cuceri Ierusalimul la 1099. Vor fi la început scene de o cruzime neînchipuită: cruciaţii pregătesc  fripturi copioase din fesele tinerilor arabi ucişi lângă moscheea Al-Aqsa! Trebuie să înţelegem că fără cruciade nu s-ar fi creat ura aproape ireductibilă  între islamici şi creştini, ură care a împiedicat refacerea Romaniei exterioare,  şi care alimentează şi acum ideologia atentatorilor islamici cu bombe împotriva creştinilor. Elementele ideologiei de unificare şi pacificare,  făurită de Roger I de Hauteville pentru Sicilia, se vor impune temporar şi în ‘Romania  Ierusalimului’. Avem  chiar o confirmare mărturisită. Astfel, între 1100 şi 1127,  Foucher de Chartres  scria in vestita lui  „Historia Hierosolymitana” –„Istoria  Ierusalimului”:  « Noi, ce eram  occidentali, am devenit  orientali. Am uitat locurile originii noastre ; mulţi dintre noi le ignoră, sau n-au auzit vreodată vorbindu-se de ele. Cutare posedă aici case de parcă  le-ar fi moştenit, altul s-a căsătorit cu o femeie pe care nu şi-a ales-o dintre cele care veneau din ţara lui, ci o siriană  creştină, altul c-o armeancă, în fine, unul şi-a găsit o sarazină botezată… Ei folosesc ca grai propriu  limbile vorbite în aceste ţinuturi. Iar limbile,  ce slujeau  înainte la  deosebirea unora de alţii, au devenit comune tuturor acum. Încrederea oamenilor  ajunge să apropie rasele cele mai îndepărtate. Aici Cuvântul Scripturii se împlineşte : ‚Pruncul  se va juca la gura bortei năpârcii, şi nu se va face nici un rău şi nici o pagubă  pe tot  Muntele Sfânt’. Colonistul a devenit acum aproape un   indigen ; cel care era un străin s-a asimilat cu băştinaşul. »  Peste veac,  poetul sufit Djalal Al-Din  Rumi (1207 -1273) îi  va  fi ecou din Romania exterioară: «Căci pe mine însumi nu mă pot cunoaşte. Nici creştin nu sînt, nici evreu, nici part, nici musulman. Nici din Răsărit nu sînt, nici din Asfinţit, nici de pe uscat, nici de pe mare». Traducerea aceasta de excepţie din Al Rumi aparţine  profesorului  clujan Mircea Muthu. În  scrierea poetică a lui  Mevlana Al Rumi,  este utilizată  extensiv  parabola, asimptotic metafora. Semnificaţia versului fiind atinsă printr-un proces de căutare a ultimului adevăr,  şi  prin cunoaşterea Sinelui. Sufismul constituie ‚doctrina ezoterică’ a Islamului, aflată în constrast cu Chariya, adică partea legală sau normativă din Islam. Prin Chariya, musulmanul învaţă „pe viu”  cum să evite a  face răul. Chariya s-ar putea traduce şi prin ‘normele’ ce trebuiesc respectate în Islam. În sufism, ce apare practic odată cu Islamul,  se caută în primul rând o ‚cale de viaţă’ pentru om, adică un itinerar spiritual către Dumnezeu. Sufismul perfecţionează sinceritatea credinţei,  îl ajută pe omul islamic să lupte împotriva propriului Ego. S-a mai spus că sufismul este un termen marcând în primul rând o dimensiune  psiho-spirituală. Sufismul  în varianta elementară, deci până în pragul căutarii psiho-spirituale, este  o  „teologie  naturală” a contrariilor, în sensul că „este nevoie”, –desigur, într-o înţelegere fatalistă–, de cutremurele de pământ ce acţionează într-un  contrast cu  stabilitatea, boala se întâmplă printre oameni pentru a fi într-un  contrast cu sănătatea  lor etc. Toleranţa religioasă este exprimată  în Sufism prin versurile  filosofului şi poetului  Mevlana Rumi: „Vino la rugăciune, rătăcitorule   iubitor al Evanescenţei. Căci noi nu sîntem caravana lipsei de speranţă!  Vino la rugăciune, deşi  ţi-ai încălcat poate jurămintele de o mie ori!”  În grupuri ale bisericii unitariene (reamintim  că locul de  naştere al acestei biserici a toleranţei e Transilvania!) întregul text atribuit lui Al Rumi  este pus pe muzică, fiind cântat de tineri creştini. Aşa cum ne arată însăşi viaţa lui Jalal Al Rumi, explorarea dimensiunii psiho-spirituale constituie  partea centrală din Sufism. Citeam în anii liceului o carte tradusă din limba arabă, o carte cu nuvele  scrise  de un autor algerian, lucrarea aceea fiind tradusă de fapt demagogic şi oportunist, în contextul propagandei privind lupta pozitivă a  F.N.L. (‚frontul naţional de eliberare’) din Algeria împotriva colonialismului francez. Şi apărea acolo, în paginile cărţii, expresia populară, o urare de succes în căutarea fericirii. În subsolul paginii se explica faptul că ar fi fost o simplă ‚urare de noroc’, care suna : „Cinci în ochii tăi!” Era destul de bizar, nu-i aşa? În anul I de la facultatea de fizică din Bucureşti, l-am întrebat pe un coleg palestinian mahomedan (aveam în grupă reprezentanţi ai tuturor religiilor monoteiste care clamează drepturi asupra Ierusalimului) ce înseamnă expresia: „Cinci în ochii tăi!”. „Este mult prea complicat ca să puteţi înţelege voi”, mi-a răspuns cu superioritate.  Abia în lecturile  mele despre tâlcurile Sufismului, am înţeles. Traducerea aceea pe româneşte era foarte, foarte departe de a fi  fost perfectă. Mai ales în contextul comunist, marxist, când „Religia este opiul poporului!”  Ei bine, în traducerea aceea superficială era  vorba despre o urare de perfecţiune pentru cele cinci rugăciuni pe zi ale musulmanului. Care  încearcă să vadă faţa Domnului. Era oarecum şi un slogan de subminare a Islamului. Bineînţeles, în Islam nu există icoane, de fapt este totalmente interzisă o reprezentare pentru chipul Domnului. Însă ‚urarea  de noroc’ era un exemplu de metaforă sufită. Într-adevar, este o blasfemie măcar să doreşti să vezi chipul Domnului, şi pe bună dreptate. Totul părea perfect şi în cadrul ateist al ideologiei comuniste: Îndemnul la rugăciune era de fapt blasfemator. Dar Sufii cred că  Dumnezeu a îngăduit omului să recunoască frumuseţea. Mi se pare că aici sufismul islamic întâlneşte romantismul european: „Beauty is truth, truth – beauty”, scria poetul romantic englez “din al doilea val”  John Keats (1795 – 1821), în „Oda pentru o vază grecească”. Sufii mai consideră că frumuseţea existentă  în dinamica naturii, –nici măcar nu trebuie să fii musulman  pentru a descoperi această  frumuseţe!–, reprezintă o reflecţie a lui Dumnezeu care  priveşte în natură ca într-o oglindă, „văzându-Se” de fapt pe Sine!  Ideea aceasta a fost împrumutată şi de fizica modernă a particulelor elementare, care a denumit unul dintre quarci: „Beauty”.  De obicei, din sufism este receptat numai „mesajul mistic”. Cred ca în sufism există totuşi un filon de raţionalitate foarte puternic, important pentru lumea de azi. De pildă,  aşa este el perceput la universitatea iezuită  din Silicon Valley. Reacţia acestui Orient islamic  bogat în spiritualitate echilibrată, reacţia împotriva unui Occident agresiv, care a ajuns bogat doar prin furtul de  Pământuri (ei da, chiar în sens de planetă originară, pură, edenică), un Occident predator care îşi apără prada – Pământurile fără Agora, adică  sărăcite spiritual, este aproape de înţeles. Al Rumi credea că  explorarea dimensiunii psiho-spirituale poate fi intensificată  prin ritm şi muzică, frumuseţea dinamică a fenomenului auditiv fiind prezentă chiar în bătaia ritmică a  orfevrierului în obiectul  de aur  ce îl finisează, detaliul acestei descoperiri făcute de Al Rumi a fost consemnat de biografi.  Vasile Lovinescu investighează sufismul plecând de la o întrebare legitimă în contextul altei tragedii naţionale: ‘Doamne, ce simţeau în fiinţa lor spirituală copiii aceia moldavi şi valahi duşi în robie, educaţi întru transformarea lor în perfecţi ieniceri?”. Într-adevar, otomanii au învăţat iute  că îi puteau  converti cel mai uşor pe copiii creştini primiţi ca tribut, printre ei mulţi copii valahi, şi mulţi copii moldoveni, la varianta sufită şi tolerantă  a islamului. Maeştrii în artele marţiale care îi transformau pe copiii aceia în viitori ieniceri  erau religioşi sufi. Ei îi învăţau  să lupte în ritmul tobelor. În 1396, la Nicopole, cavalerii apuseni sunt înfrânţi de ieniceri în sunetul ritmat al tobelor otomane, un ritm sufi care făcea parte din pregătirea psiho-spirituală a ienicerilor. Învăţând din experienţa aceea devastatoare pentru „toată floarea cea vestită a întregului Apus”,   tacticienii occidentali vor decide ulterior ca batalioanele de infanterie să  atace  în  bătaia ritmică a tobelor. Obiceiul se mai păstra  pe vremea războaielor napoleoniene, iar în unele  armate naţionale a fost practicat pe tot parcursul secolului al XIX-lea.  Cum se comportă oştenii sufi când vin iar în contact cu lumea de unde au plecat? În literatura română,  întâlnim o   prodigiosă bogăţie a  detaliilor privitoare la vechile  întâmplări. Astfel Ion Creangă ne transmite, pe o pagină din  ’Amintiri din copilărie’,  detaliul foarte real  că ienicerii se purtau uneori precum  magii,   lăsând  daruri simbolice  la  capătul leagănului unui copil oropsit. Să analizăm şi un excerpt  din nuvela  ‘Lângă apa Vodislavei’, unde teologul Gala Galaction  descrie o firavă tentativă  de aplicare a tehnicii sufi asupra  unui  român ortodox.  Acţiunea ienicerului sufit,   chemat de rumân să facă dreptate pe post ad hoc  de cadiu tradiţional,  este bineînţeles reglată de ritm. Transformarea ritmului în dialogul cântat : „Iartă la el, bre, că e  lege al tău! /  Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău! / Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău!/ Nu-l iert, să trăieşti, boierule!”, are drept scop inducerea unei avansări  pe dimensiunea psiho-spirtuală  a celuilalt, a rumânului. Ce  rupe ritmul, aşteptând ca pe un leac  să  primească  ” ispaşa udă şi bolborositoare”. Muzica bună nu aparţine discursului, general sau comun, fiind definită mai curând  ezoteric, apropiindu-se de  ‘cultura  ritmului’ din sufism.  Se spune adesea: ‚discursul muzical’, dar termenul este impropriu. Deoarece în muzică sunt prezente două spaţii: cel direct, şi cel reciproc, ori spaţiul ‘transformatei Fourier’ perceput de asemenea de creierul omului. Muzica bună îşi extrage de fapt forţa ei din aceste două spaţii. Muzica bună şi  autentică este aidoma cafelei, te pregăteşte pentru cuprinderea şi asimilarea anvergurii discursului, general sau comun. Despre muzica sufită din Turcia se vor scrie nenumărate texte de învăţătură, iar multe din textele de învăţătură muzicală din marele Imperiu Otoman cuprind implicit şi îndemnul  spre raţionalitate, mai ales în varianta sa de raţionalitate prudenţială, care va fi aproape uitată în Apus, după  decapitarea regalităţii franceze. Acele tutoriale muzicale balcanice vor influenţa  gândirea lui Dimitrie Cantemir, Anton Pann,  şi Nicolae Filimon. Nicolae Filimon dovedeşte apoi în scrieri că  secolul XIX  românesc a fost influenţat de încă un filon de raţionalitate, venind  din secolul IV, de la Ioan Cassian, un călugăr scit care a jucat un rol esenţial pentru civilizaţia europeană. În fine, trebuie să înţelegem  că spiritualitatea prudenţială  din lumea aceea veche, a cărei ‘Descriptio’ pentru  români  a fost antamată de Dimitrie Cantemir, este foarte strâns legată de lumea noastră postmodernă. Nu avem motive să refuzăm interesul, tot mai actual şi  acut,  faţă de asemenea teme,  doar aparent ezoterice. Gânditorii profund ezoterici  ai Sufismului vor adăuga uzul cafelei pentru intensificarea dimensiunii pur intelectuale a omului, obiceiul a fost împrumutat şi de elita conducătoare a Imperiului Otoman. Cronicarul Ion Neculce povesteşte în „O samă de cuvinte”  cum  înalţi oficiali osmanlâi  îl determină  pe un boier român să bea cafea: “După ce au luat Bogdan Vodă domnia, au trimis pre Tăutul logofătul sol la turci […]. Şi dându-i vizirul cafea, nu ştia cum s-o bea. Şi au început a închina: «Să trăiască împăratul şi vizirul!» şi închinând, au sorbit feleageanul cu cafea fierbinte, ca pre altă băutură”. Intelectualii moderni, consumatori înveteraţi ai cafelei, sunt, chiar fără să ştie, nişte „luptători sufi”, nişte copii-ieniceri  atacând universul  pe  dimensiunea psiho-spirituală. În această luptă  se poate muri uneori, din cauza inimii.  În  1990, proletari agresivi le strigau  intelectualilor români: „Noi muncim, nu gândim!”, ca şi cum intelectualii nu mor la fel de frecvent de inimă,  precum muncitorii. Marin Preda consemnează experienţa aceluiaşi  tip de agresivitate  când un torţionar comunist arăta ameninţător spre craniul unui intelectual spunându-i: „Eu urăsc ce ai tu aici!”, adică motorul noroculului prilejuit de parcursul pe dimensiunea spirituală.  Titus Filipas

Buldozerul domnului Zub

Imediat după 23 august 1944, internaţionaliştii dirijaţi sinergic de la Washington şi Moscova au început să aplice României proceduri tipice ‘războiului din cea de a patra generaţie’, –4GWProcedures–, specific orientate împotriva fundamentelor culturii unei ţări. Iar după 1989, războiul 4G purtat împotriva României a înregistrat un succes paroxistic. Astfel Raportul Tismăneanu, citit de Traian Băsescu în Casa Poporului, este doar o nouă fază din acest război. „Muşamaua lu’ Vadim”, care încerca stângaci să obtureze „lumina” iradiată de Traian Băsescu „vorbind naţiunii” de la rostrum parlamentar, nu a avut vreun efect. Aceasta datorită ralierii noilor „tovarăşi de drum” la războiul 4G împotriva României. Mă stupefiază să constat pe lista semnatarilor Raportului Tismăneanu şi prezenţa unui Senior extrem de onorabil, ce îşi construise o solidă şi veritabilă reputaţie de luptător anticomunist până la acel moment. Mă refer la profesorul ieşean Alexandru Zub. „Instituţia Alexandru Zub” era infinit mai credibilă decât instituţia prezidenţială a României ! Sigur, domnul Alexandru Zub are scuza că biochimia vârstei avansate deteriorează ‚cablajele creierului’ (aceasta este traducerea mea pentru „brain wiring”, am găsit cu motorul Google aproximativ 68 700 de citări pentru sintagma „brain wiring” pe data de 8 februarie 2007), legitatea biochimică este doar o consecinţă dramatică a „legii entropiei” pe care o acceptăm cu toţii.

Raportul Tismăneanu condamnă în mod expres protocronismul. Acum, sînt de acord şi eu cu aprecierea că dacă nu ar fi existat la noi epoca fanariotă, protocronismul nu ar fi apărut, nu era necesar ca el să apară. Dar epoca fanariotă a venit peste noi atunci când Occidentul Europei beneficia de Epoca Luminilor. Îi contrazic vehement pe iluştrii universitari români care au semnat Raportul Tismăneanu: Atâta vreme cât incorporează o epistemologie auto- critică, protocronismul românesc este un „rău necesar”. În istoria românilor interpretarea duratelor lungi contează enorm, ştim acest lucru din textele lui Miron Costin şi Fernand Braudel. Iar protocronismul românesc încearcă doar să construiască o primă punte peste un hiatus cultural imens, o construcţie extrem de fragilă, admit şi eu aceasta. Alte neamuri şi popoare, ce au avut tot timpul material şi toată substanţa financiară să evolueze cultural într- un timp când noi eram sprijiniţi numai pe Isihasm, –care contează pentru noi tot atât de mult cât o întreagă Epocă a Luminilor! –, încearcă să fure mârşav din identitatea noastră, pe care noi acum doar o bănuim.

Literatura străromână face parte din acest tezaur identitar al nostru. În recenta mea documentare pentru a scrie articolul „Actualitatea lui Ioan Cassian”, am constatat că există încercări de a şterge pentru totdeauna din istorie mărturiile indirecte privind naşterea acestui Ioan Cassianus în Scythia Minor (Dobrogea). Istorici francezi susţin acum că autorul latin Ioannes Cassianus (Jean Cassien cum îi spun ei) s – ar fi născut în Franţa.

Imediat după Raportul Tismăneanu, document sprijinit de universitari cu o reputaţie anticomunistă altminteri impecabilă, –Alexandru Zub, Ruxandra Cesereanu, Eugen Negrici–, cetăţeni francezi veniţi în România sub masca de „investitori strategici” au ras cu buldozerul bisericile creştine din secolul IV din Dobrogea, a căror existenţă materială corobora pasajele autobiografice din opera lui Ioan Cassian. Să credem că au fost doar  “simple coincidenţe” ?

Pentru sprijinirea celor insinuate subliminal de mine în titlul acestui text, voi invoca argumentaţia impecabil scrisă de tînărul om de presă român Alexandra Olivotto:

+Capele din secolul IV, rase de pe faţa pământului. Un buldozer aparţinând firmei Agrifrance a făcut praf un monument istoric din judeţul Tulcea. La doi kilometri şi jumătate de cetatea Ibida, de lângă satul Slava Rusă din Dobrogea, se găsea un complex monahal existent din secolul IV-VI d.H., cu două capele, plus anexe, împrejmuit de o incintă. […] Descoperit în de cercetători, complexul paleocreştin a fost acoperit cu pământ în aşteptarea unor vremuri mai bune în care ar fi putut fi restaurat. Însă acum două zile, un buldozer al firmei Agrifrance, care deţine terenul în arendă, a distrus 70% din monument, potrivit primarului Ivan Ignat. Acesta crede că acţionarii francezi ai firmei, Yves Grassat şi Jean-Pierre Garbay, nu ştiau de existenţa monumentului […] De altă părere este însă Victor Tarany, şi el acţionar la Agrifrance, dar aflat în litigiu [ …] El susţine că şi el, şi primarul le-ar fi spus francezilor să nu facă monumentul una cu pământul. „Primarul le ţine spatele şi face tot felul de măgării cu ei. Ei s-au hotărît sa facă aşa [ …] la români, cărora le zic degeneraţi.”+ (Acesta a fost un citat trunchiat, dar suficient de relevant, din ziarul bucureştean Cotidianul).

Titus Filipas