Cristian Preda şi asimptotica Godwill

Ca exemplu de “blog-ideologie”, am vorbit deseori  pe blogul meu despre necesitatea de a introduce  noţiuni de Cultura percepţiei  riscului la toate nivelele în şcoala românească, de la preuniversitar până la masterat şi doctorat. În proiectul de modernizare a învăţământului românesc, realizat sub înaltul patronaj  al preşedintelui Traian Băsescu, nu se prevede chiar nimic despre Cultura percepţiei  riscului. O ieşire în Europa îl face pe Traian Băsescu să ne vorbească la întoarcere 🙂 despre ce-a auzit el pe acolo, anume despre “riscul sistemic”.  Părerea mea este că Traian Băsescu habar nu are cu ce instrumentalism logic se identifică şi se previne “riscul sistemic”.  În lucrarea ‚Cultura română şi politicianismul’,  Constantin Rădulescu – Motru punea un accent extraordinar pe utilitatea  principiului identităţii din logică, exact în sensul că reprezentarea ontologică în limba română este un construct necesar al realităţii pentru românii care doresc integrarea în societatea modernă. La Constantin Rădulescu – Motru, postulatul logic al  identităţii  ne dă adevărul. Dar consilierul prezidenţial Cristian Preda, profesor de filosofie la Universitatea din Bucureşti, îl abordează pe Constantin Rădulescu – Motru doar prin asimptotica Godwill : “Constantin  Rădulescu-Motru face parte din familia spiritelor totalitare româneşti, victime şi călăi ale propriilor ideologii.” Reamintim că în acord cu gânditorul britanic  John Maynard Keynes (1883–1946), întotdeauna ideile ‚practice’ din economie şi dintr -o societate trebuie  să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Ei bine, pentru România, sprijinul intelectual  pentru societate vine din partea filosofului Constantin Rădulescu- Motru. De altminteri, cu  bună îndreptăţire  s -a observat că dintre toţi cugetătorii români, unicul creator de autentic sistem filosofic a fost tocmai Constantin Rădulescu- Motru. Un om năpăstuit de comunişti, cu imagine urgisită chiar şi acum de potera internaţionalistă care controlează lumea, din pricina faptului că nu a fost „politiceşte corect”. L- au lăsat să moară de foame ordinele cominterniştilor care au luptat în Spania şi au dominat  politica românească neîntrerupt din 1945 şi până acum  (ei au confiscat de facto revoluţia din 1989, şi au transformat -o în catastrofă naţională! ). Se spune chiar şi în prezent, fie direct,  fie indirect însă ameninţător la adresa potenţialelor dezvoltări independente şi pozitive  din cultura română, că  năpăstuitul Constantin Rădulescu- Motru şi-  a meritat cumplita soartă!

Titus Filipas

Criză de civilizaţie

Este adevărat, criza a plecat de pe Wall Street. Dar în mod radical ea nu este imputabilă bancherilor şi managerilor de fonduri speculative. În mod categoric, sfârşitul celui de al doilea război mondial şi reconstrucţia potbelică au marcat, cel puţin în Occident, începutul unei epoci de prosperitate economică fără precedent. Totul aflat sub semnul Victoriei Aliaţilor asupra puterilor Axei. Simbolul tehnic cel mai important al  acelei Victorii a fost considerat a fi explozia bombei atomice aruncată peste oraşul japonez Hiroshima. Iar ceea ce a dus la construirea acelei bombe atomice a fost ulterior considerat a fi un vârf, un summum al instrumentalismului logic. Ce anume, mai precis ? Fizica teoretică şi fizica matematică. Albert Einstein a fost glorificat instantaneu drept cel mai mare geniu al omenirii!

Instrumentalismul logic incorporat în fizica teoretică şi fizica matematică a fost pus la lucru şi în ştiinţa economică. Astfel, tot ceea ce fusese elaborat mai bine în Economia Politică, adică opera unui secol şi jumătate de gândire doctrinară calitativă în economie, a fost transpus în modele matematice! În instituţiile financiare de pe  Wall Street au început să fie angajaţi matematicieni şi specialişti în fizica matematică. Aceştia renunţau la un serviciu din lumea cercetării academice şi a universităţilor, cu un salariu de 50 000 de dolari pe an, pentru un job de matematică financiară şi modelare a riscului pe Wall Street, unde câştigau un milion de dolari pe an ! Au fost instituite pentru ei şi onoruri academice speciale : Premiul Nobel pentru Economie acordat anual. Doamne fereşte, eu nu spun că oamenii aceia nu erau cu toţii de bună credinţă! Însă, deoarece influenţa pleca de pe  Wall Street, totul era marcat de superficialitatea americană. Cel mai bine este descrisă această superficialitate americană în literatura lui Sinclair Lewis. Acum, din păcate, în acest vârtej de superficialitate americană este prins noul preşedinte  Barack Obama. Care chiar crede în puterea ştiinţei americane ! Ştiu că voi fi condamnat de aproape toţi cititorii acestui blog, care cred şi ei  în puterea ştiinţei americane. Mai precis în justeţea instrumentalismului logic incorporat în fizica matematică. Mi-a  fost dat să fiu referent la o carte de inginerie cosmică, http://www.springerlink.com/content/g253m16423408723/ , (cartea este pusă integral în biblioteca Google, adresa URL este http://books.google.ro/books?id=5bZBEM31K1MC&pg=PA3&lpg=PA3&dq=%22titus+filipas%22&source=bl&ots=gpIhNBOPcw&sig=i0QgBMWwBGIIyY822HmUkCwylEE&hl=ro&ei=8A7KSbie

HcaKsAaP6dmzAg&sa=X&oi=book_result&resnum=5&ct=result). Capitolul la care am fost referent trata proiectul unui ascensor cosmic. Punctul de start al ascensorului cosmic era, bineînţeles, suprafaţa Pământului.  Autorul proiectului era profesor la o universitate din New York. Capitolul respectiv incorpora idei inginereşti foarte solide, precum şi formule de fizică matematică impecabile. M-am uitat cu atenţie la una dintre formule. Era exact ecuaţia pentru viteza undelor pe coarda elastică. Era cât se poate de clar o problemă Cauchy, chiar dacă autorul proiectului uita să spună aceasta. Or, într- o problemă Cauchy lucrezi cu un orizont de timp foarte extins. Pe acest  orizont de timp vor apărea inevitabil şi  perturbaţii, chiar dacă minore la început (vezi „efectul de fluture” din teoria haosului), dar care puteau dezvolta vibraţii  înspăimântătoare în ascensorul cosmic. Insist, inventatorul acela din New York nu era deloc un tip stupid. Dar el lucra în cadrul paradigmei ! Dacă nu o paradigmă unanim acceptată, cel puţin o paradigmă larg acceptată. Paradigmă instituită în secolul XVIII. Acum, unii dintre criticii americani cei mai virulenţi ai prezentei crize economice dau vina chiar pe Părinţii Fondatori ai instituţiilor americane din secolul XVIII.  Mai precis, pe importul fără discernământ al Iluminismului european. Hai să fim corecţi până la capăt şi să îi criticăm şi pe aceşti critici americani recenţi. Poate că fiecare dintre acei Părinţii Fondatori ai instituţiilor americane a trecut Oceanul Atlantic şi a trăit o vreme în atmosfera Iluminismului european din secolul XVIII. Dar ceea ce implementau ei în America era un Iluminism colonial ! Să amintesc numai sclavii negri (şi sclavele negre) din proprietatea lui Thomas Jefferson.

Actuala criză economică  a fost generată de o criză paradigmatică, şi în fond  de o criză de civilizaţie.

Titus Filipas

Trop şi model ştiinţific

George Santayana  vedea tropul ca reprezentând esenţa a ceea ce se întâmplă ca incident:  ‘essence of an occurrence’. Tropul reprezintă repetarea universalului într-un element particular. 

Tot după George Santayana, enunţurile legilor naturii sunt de asemenea tropi ce arată o realitate cu un caracter omniprezent.

Cred că există o continuitate de instrumentalitate logică între modelul ştiinţific, –chiar exprimat în limbajul matematic–, şi trop.

Titus Filipas

Perfectă definiţie negativă

Foarte pozitiv mesajul de pe blogul Doamnei Roxana Iordache, DON’T BE AFRAID TO CARE!, http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/08/20/dont-be-afraid-to-care-sau-rostul-unui-blog/ . „Se dedică vizitatorilor mei, cu precădere celor care postează comentarii, cu mulţumiri pentru implicarea deopotrivă pasională şi raţională, şi pentru nivelul elevat al dezbaterilor.[…] Profit de ocazie pentru a vă întreba, mai ales că mulţi dintre voi aveţi şi blogurile voastre, care credeţi că este rostul unui blog. În general şi în particular.”

Scrierea pe blogosfera de limba română, la fel ca orice scriitură românească, devine posibilă datorită Gramaticii de la Sibiu din 1828.  @blogideologic. Gramatica lui Heliade, începătoare şi înduioşătoare. Cică,  despre genuri: “bărbătesc, femeiesc şi dă nici unul”.

“bărbătesc, femeiesc şi dă nici unul”. Da, este o perfectă definiţie negativă.  În secolul XIX, gramatica românească instituţionalizată  pleacă în fapt şi în fond de la „gramaticile filosofice” ale lui Condillac şi de Tracy. Culturnicii noştri oficiali si criticii lor de serviciu au refuzat constant să recunoască  faptul că Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Rădulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. De vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, descoperim că  Eliade Rădulescu era conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română.

@ blogideologic. Contribuţia lui Heliade a fost crucială.

Creaţia maximă a secolului XIX românesc ? Nu „Independenţa naţională”, loc de „pupat toţi” –  autohtoni şi carpetbaggers–, sub supraveghere internaţionalistă, ci Limba Română perfectă! Recunoaşterea acestei performanţe absolute a excelenţei româneşti  o vedem întreprinsă de Constantin Rădulescu -Motru la anul 1904, atunci când el subliniază  repetitiv importanţa principiului identităţii din logică în cultura română. Nici acum nu dăm importanţă constatării acestui fapt : Limba Română este capabilă  a susţine reprezentări  ontologice, în principiu chiar toate reprezentările necesare pentru a deschide înţelegerii noastre întreaga realitate a lumii! Ne reamintim bine că în lipsa unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta „zeroului” seamănă cu litera J mare, iar în cultura populară de azi legea marchează trecerea de la „excepţional”, la „exponenţial”, acestea fiind categorii, termeni consideraţi  prin prisma experienţei ontice), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor! Graficul „marelui J” se întâlneşte şi în ecologie, acolo descrie analitic dezvoltarea şi  creşterea populaţiilor pe arealul  oferit de o insulă vulcanică proaspăt născută dintr-un ocean, ori la adoptarea unei tehnologii mai eficiente  în agricultură, de pildă plugul cu bârsă  şi cormană, ori „plugul mare”, cum este consemnat în folclorul nostru.

Pentru ecologia populaţiei noi de cărţi  româneşti, evenimentul ridicării tectonice a Noului Umanism Oriental din marea de ignoranţă  revărsată de invaziile genericului „Pazvante” s-a  produs la anul 1828. Începând de aici, în tot secolul XIX, geniul românesc se manifestă în primul rând ca  o generativitate gramaticală. Şi Eliade chiar nutrea  sincer speranţa devenirii cantităţii  literelor româneşti întru calitate. După gramatica lui Ioan Eliade Rădulescu de la anul 1828, va fi utilizată la mare intensitate  ‚paradigma maşinii’ în scriitura românească.

Am tradus aici prin sintagma „paradigma maşinii”,  aceeaşi idee care în engleza americană se exprimă acum mai frecvent prin mijlocirea sintagmei „nuts and bolts” (instrumentalism logic). De  la 1828 şi până la 1848 urmează două decenii culturale româneşti sub biciuirea îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” Era poate o publicitate involuntară  şi la „condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, inventat de  Petrache Poenaru (1799-1875),  colegul lui Eliade la  ‘şcoala grecească’. „Chimera noastră era limba românului  şi traiul  lui într-o viaţă  potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va povesti mai târziu Eliade Rădulescu în „Echilibru între antiteze”.

Titus Filipas

Statul preventiv

Respect  mult opiniile avatarului Nahas ce comentează pe blogul politic al domnului Adrian Năstase, vezi http://nastase.wordpress.com/2008/06/28/monaco/ .

Dar avatarul Nahas şi domnul Adrian Năstase nu iau în considerare faptul că la ora actuală doctrina social-democrată este în profundă reconstrucţie la nivel european.

Noua doctrină conceptualizează în termeni de instrumentalism logic tranziţia de la statul providenţial  la statul preventiv, unde administrarea problemelor grave începe prin management în amonte. La noi, management în amonte ar fi în primul rând Viziunea anti-comunistă în reforma învăţământului,  niciodată implementată de vreo reformă post-1989.

Titus Filipas

“Egal … pozitive şi negative” ?

România liberă din 25 Iunie 2008 ne transmitea ştirea : “Initiativa parlamentara in audiovizual / Senatul a stabilit: numarul stirilor pozitive si negative trebuie sa fie egal”, vezi aici

http://www.romanialibera.ro/a128106/senatul-a-stabilit-numarul-stirilor-pozitive-si-negative-trebuie-sa-fie-egal.html  .

Deci buletinele televiziunilor trebuie ‘sa cuprinda in mod egal informatii pozitive si negative.’

Nu îmi imaginam că poate fi atâta lipsă de cunoaştere prudenţială la parlamentarii României. Reforma comunistă a învăţământului din 1948 a eliminat sistematic educaţia prudenţială din şcoala românească. Autorii proiectulului de lege arată că nu s-a făcut bascularea inversă după acea reformă care incontestabil a înregistrat un succes indelebil. Parlamentarii României prezentului au rămas în sufletele lor completamente nişte comunişti.

La 1904, Constantin Rădulescu – Motru scria despre politicianismul ignar. Iată că şi la 2008 în România este cam aceeaşi situaţie. Constantin Rădulescu – Motru ne-a mai învăţat să respectăm principiile instrumentalismului logic. Mă întreb care-i instrumentul de măsură pentru confirmarea ‘egalităţii informaţiilor pozitive şi negative.’ De asemenea, cum se procedează la comparaţiile de informaţii. De exemplu : ‘Cât de pozitiv e pozitivul, şi cât de negativ este negativul?’ Dar parlamentarii României sunt oameni fără întrebări existenţiale. Ei au doar mari  interese comune.

Titus Filipas

Sanctuarul intereselor oneste

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile  eco – industriale trebuie să fie perfect  aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii  Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde  nemijlocit de  judecăţi de valoare implicând  preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într –o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis –  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis –  unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, – a unui „Thesaurus”–,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, – limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de „corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul „chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : „Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  „Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit „adăugarea  de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în „Capitalul”. Marx propunea definiţia „valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a „valorii prin muncă”.  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, – în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu–,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  „a implementa”,  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  „to carry out”, sau,  în limba franceză,  expresia compusă  „mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul  conceptual descendent,  şi ‘bottom up’, adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea ‘bottom up’.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’,  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ‘situaţiilor  de viaţă’  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea „filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Bucurenci dă la gunoi principiul identităţii

Găsesc la adresa   http://comentariirefuzate.blogspot.com/, intitulată „Cosul de gunoi Aici isi gasesc obstescul sfarsit comentariile care n-au ce cauta pe http://www.bucurenci.ro” inscriptul din care o parte îmi aparţine :

„Friday, February 1, 2008Voiculescu a desfiintat CNSAS-ul Comentarii la Voiculescu a desfiintat CNSAS-ulblogideologicCCR are juristi de exceptie, care au motivat impecabil decizia privind legea CNSAS. Cineva cu o competenta mai redusa în stiinte juridice, de exemplu ziarista X, se referea parca la un nou Licurg atunci când scria cu infinit respect : ‘Ticu Dumitrescu, autorul Legii deconspirarii Securitatii’ (în România libera din 26 septembrie 2007). Cine ar confirma un proiect bun de lege, destinat în mod expres progresului României? Nu stiu daca tindeti spre alte optiuni, dar eu vad cartea aceasta de coduri perfecte numai în sensul filosofic. Are un titlu. Ea se cheama ‘Cultura româna si politicianismul’, si fu scrisa de domnul Constantin Radulescu- Motru la 1904. Trivium politic, s- ar putea replica. Dar în paginile cartii, profesorul Radulescu- Motru insista ca legea cea buna se compune numai în respectul principiului identitatii din logica. Se poate demonstra pe text extins si multimi de exemple ca Ticu Dumitrescu nu ‘adera’ la instrumentalismul logic. El doar bifeaza itemuri dictate de tovarasul (corect, a fost membru PCR, a facut Academia Stefan Gheorghiu de politruci PCR) Mircea Dinescu. Reamintesc ca pe data de 22 decembrie 1989, Mircea Dinescu a fost protejat de gloantele teroristilor mai abitir decât Ion Iliescu. Pâna pe 7 iulie 2006 nu întelegeam cum, totusi, Mircea Dinescu era primit atât de repede la Televiziunea Româna. Atunci ne -a explicat : Calea îi fusese deschisa la ordinele date de ‘tovarasul Gogu’. Cel mai puternic om din sistem. Si cel mai longeviv. În anul 1941, ‘domnul Gogu’ – pe atunci era taranist– a comis o cumplita tradare de tara si neam. A dus sovieticilor planurile de atac ale românilor care doreau sa elibereze provincia istorica Basarabia. Din cauza tradarii ‘domnului Gogu’, rusii au putut organiza cea mai mare ambuscada în care au fost prinse trupele românesti dupa trecerea Prutului. Ar fi interesant daca psihologi reali, -nu impostori gen Mircea Miclea-, ar viziona profesional jurnale cinematografice din prima epoca a comunismului aratând înalta conducere de partid si de stat. Când Gheorghe Gheorghiu-Dej priveste cu teama catre ‘tovarasul Gogu’, se vede bine cine este seful real în sistemul politic din România. Deci pe tot acel interval de timp din 22 decembrie 1989, –unii au uitat–, nimeni nu tragea cu arme de foc în Mircea Dinescu. Din cauza aceasta zic, locul lui Mircea Dinescu este în banca acuzatilor alaturi de Ion Iliescu, vinovati amândoi de crimele revolutiei. Oricum, un CNSAS cu Mircea Dinescu membru functioneaza în afara legii. În fine, sa revenim la textul doamnei Sabina Fati. ‘Ticu Dumitrescu, autorul Legii deconspirarii Securitatii’. Este propozitia asta eliptica si o propozitie adevarata? Ticu Dumitrescu a copiat doar legea pastorului german Gauck. Or, realitatea germana diferea considerabil de realitatea româneasca înainte de anul 1989. Principiul identitatii, în formularea lui Constantin Radulescu- Motru, cere în mod expres adecvarea la realitate atunci când se compune un bun text de lege. A existat o comisie de experti (dar nu cu studii la Stefan Gheorghiu) pe realitatea germana si pe realitatea româneasca, experti care sa analizeze diferentele? Sa întreprinda corectiile necesare, presupunând, optimisti, ca improvizatia asta (unii prefera termeni mai depreciativi) ar putea functiona ? Apoi, exista dubii mari ca Ticu Dumitrescu a fost realmente un detinut politic. Iata o marturie:“Cea mai grea perioada de teroare a fost perioada de înainte de 1964, perioada de exterminare. Eu am fost arestat în 1959 nov. de pe peronul garii în Jimbolia, acuzat de tentativa de trecere de frontiera, si condamnat de tribunalul militar Timisoara la 7 ani. Am executat pedeapsa cot la cot cu infractori politici, de ce te întrebi? pentru caci înainte de aug.1964 intentiele de a parasi tara ori cu gândul ori cu fapta, se considerau activitati anti comuniste, ceia ce ducea la condamnare cu motive politice. Am fost gratiat în 1964 iunie cu restul de detinuti politici. În 2003 sept. l-am vizitat pe dom.Ticu Dumitrescu pe 10 Mântulesa. Am crezut caci am sa gasesc un prieten, în loc am gasit un om care cred caci este lacom de atentie, egoist si fara bun simt. Eu am vrut sa stiu unde a fost încarcerat? Gherla, Aiud, Peatra, Salcia. Raspunsul a fost: ‘În alta parte’. Întrebarea cea mai mare este: ‘Cine l-a ales pe acest om ,Presedinte al fostilor detinuti politici? si cine continua sa-l suporte?’”Vezi si:http://www.romanialibera.ro/a104325c107474/prima-lege-de-reabilitare-a-victimelor-comunismului.htmlTitus Filipas, blogideologic.wordpress.comPosted by Dragos Bucurenci at 7:21 AM 0 comments”

Comentariul meu: Logica formală începe cu principiul identităţii. Dragoş Bucurenci este noul recrut în potera internaţionalistă care interzicea opera lui  Constantin Rădulescu -Motru, iar acum îi aruncă învăţăturile, –bine asimilate de alţii–,  la Coşul de gunoi. Titus Filipas