Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas 

Odiseea ambientală

La sfârsitul lunii martie 2007, gaseam cu un motor de cautare pe Internet, la adresa http://www.romanialibera.com/forum.php?nr=6525&an=2007&luna=3, interpelarea adresata de un cititor al ziarului România libera, cu o informatie care ma priveste direct : “Am vrut sa obtin o copie dupa „2001, Odiseea ambientala” din arhiva dv., o „capodopera”, un articol al unui cadru didactic din Craiova, lector Dr. Titus Filipas, dar n-am reusit.” Furnizam aici, integral, articolul respectiv. Dar insistam, este vorba despre un text scris în anul 2001, si gazduit atunci, temporar, de un spatiu electronic al ziarului România libera. + 2001, Odiseea ambientala / Cursa înarmarilor din timpul razboiului rece a dus la ideea ca spatiul cosmic va fi cucerit repede si efectiv de oameni, chiar în echipaje concurente de pe diverse starships, asa cum de pilda ne arata pe vremuri filmul S.F. al lui Kubrick si Clarke, „2001, odiseea spatiala”.Realitatea actuala, chiar daca-i mai terna (nu avem decât ratari costisitoare ale unor sonde pe planeta Marte, pentru ca programatorii au uitat sa transforme unitatile de masura, cât si un debut timid al I.S.S., statia orbitala internationala a Pamântului ), nu-i mai putin plina de pericole globale. Unul dintre acestea este efectul de sera planetar, accelerat de dezvoltarea industriala a civilizatiei umane. Pe buna dreptate, fostul vicepresedinte american Al Gore (candidatul ghinionist în cursa prezidentiala din anul 2000) îl considera la fel de primejdios, prin consecintele sale, ca si un razboi nuclear. De altminteri paleta de pericole ce pândesc mediul planetei este atâta de mare, iar navigatia omenirii printre aceste pericole atât de confuza, încât putem descrie foarte realist întâiul an din noul mileniu cu sintagma, calchiata dupa titlul primului film cu efecte speciale, „2001, odiseea ambientala”. Iar sperantele de gasire a caii corecte sunt foarte mici. Aceasta-i poate si consecinta rezultatului alegerilor americane din anul 2000. Într-adevar, daca Al Gore era, si asta nu doar în declaratii de forma, un partizan convins al tuturor masurilor ce ar fi putut duce la diminuarea efectului de sera, câstigatorul alegerilor din 2000, George W. Bush se bazeaza pe opiniile unor faimosi experti în mediu din categoria Anonymous care fac practic o politica de lobby pentru industria petrolului. Pozitia sa este contrastanta si fata de aceea adoptata de tatal sau, George Bush Senior, care a acordat, pe timpul mandatului prezidential, Medalia pentru Siinta geofizicianului Roger Revelle, pentru lucrarile, scrierile si avertismentele sale asupra consecintelor nefaste ale efectului de sera intensificat de civilizatie.Înca de la debutul primei revolutii industriale, arderea combustibililor fosili a condus la o crestere constanta a dioxidului de carbon din atmosfera terestra, principalul gaz responsabil pentru efectul de sera planetar intensificat. Pentru ca vorbim aici despre doua tipuri de „efect de sera planetar”. Cel normal este benefic, fara el Pamântul ar fi cu 33,8 grade Celsius mai rece. Anormalitatea se ascunde în efectul de sera antropic, adica intensificat de activitatile umane. Cum influenteaza activitatile umane Pamântul, din punctul de vedere al efectului de sera ? Imaginati-va ca pe fiecare metru patrat de pe suprafata Pamântului se poate aprinde câte un beculet de lanterna cu filament rezistiv : intensificarea efectului de sera face sa se aprinda doua, apoi trei asemenea beculete samd. Consecinta ar fi încalzirea planetei. Înca un grad Celsius ar avea consecinte dezastruoase pentru numeroase regiuni ale Terrei. O prima exemplificare a pericolului este tulburator de simpla. Orice crestere a temperaturii antreneaza o dilatare termica : statele insulare mici, sa amintim în primul rând Kiribati, St. Lucia si Insulele Cook, ar fi pur si simplu acoperite de oceanul mondial dilatat! Protocolul de la Kyoto, din 1997, a fost o prima tentativa concertata de a stabili norme si obligatii (numai morale) pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera obisnuit, aici ne referim la dioxidul de carbon, ori amplificat (într-adevar, industria produce gaze ce potenteaza efectul de sera de mii ori zeci de mii de ori în raport cu dioxidul de carbon!). Protocolul de la Kyoto se referea, în principiu, si la inventarea de tehnologii alternative care sa faca posibila o dezvoltare fara amenintari la adresa mediului înconjurator, cel putin în privinta efectului de sera intensificat. Însa protocolul de la Kyoto a fost, –si probabil prin natura regulilor democratiei si diplomatiei nu putea fi altfel–, doar un acord amiabil. Punerea sa în aplicare de catre un stat ori altul depinde de ratificarea parlamentara din statul respectiv. În ochii activistilor pentru protectia mediului, interpretarea pe baze comerciale, dupa regulile economiei de piata, a normelor amiabile ale Protocolului, cum s-a întâmplat la Conferinta pentru mediu din noiembrie 2000 de la Haga, oficial si formal cea de a sasea „conferinta a partilor” (sau Cop-6, dupa cum Protocolul de la Kyoto a fost adoptat la Cop-3) este un act amoral. Si, într-un fel, poate ca militantii înversunati pentru protejarea mediului înconjurator sunt cei care au dreptate. Caci spiritul Protocolului de la Kyoto a fost acela de a reduce efectiv si global cantitatea de noxe responsabile pentru intensificarea efectului de sera emise în atmosfera. Mai exact, Protocolul de la Kyoto cerea reducerea, catre anii, cu 5, 2 % fata de anul 1990, a emisiilor unui numar de sase gaze ori categorii de gaze cu efect de sera. În spiritul aceluiasi protocol, dezvoltarea nu este interzisa, dar ea ar trebui facuta numai prin elaborarea de tehnologii noi, pe baza carora sa se edifice fabrici si uzine (o sintagma suparatoare, dar pe baza ei traiesc nenumarate familii) cu un grad redus de poluare. Conferinta de la Haga a însemnat de facto renuntarea la spiritul idealist al Protocolului de la Kyoto. Astfel, la conferinta de la Haga statele puternic industrializate participante au încercat sa negocieze si sa obtina, ceea ce au si reusit, o „îndulcire” a conditiilor de aplicare a Protocolului de la Kyoto, un pas înapoi fata de exigentele rationale impuse de protocol. Într-adevar, marele „merit” al conferintei pentru mediu de la Haga a fost acela ca a initiat, ca o practica normala, comercializarea cotelor de poluare permise pentru fiecare tara. Statele puternic industrializate si cu economii înfloritoare si care, asa cum acuza organizatia Green Peace pe baza unor dosare extrem de bine documentate, sunt principalele surse de poluare a mediului cu gaze cu efect de sera amplificat de zeci, sute ori chiar mii de ori fata de conditiile naturale din mediu (tarile cele mai bogate, adica 20 % din populatia mondiala, sunt responsabile pentru aproape 60 % din emisiile de CO2), au negociat si au cumparat de la tarile mai putin favorizate din punctul de vedere al cresterii economice, dreptul de a polua mediul planetei în contul tarilor cu economii slabe. Sa analizam care este pozitia României din punctul de vedere al aplicarii Protocolului de la Kyoto. Desi cu o mare întârziere, dar, extrem de salutar, înaintea Congresului american, parlamentul României a ratificat acceptarea Protocolului prin votarea, aproape în unanimitate, a legii nr. 3 din 2001. Din pacate, asa cum s-a vazut ulterior, aceasta lege a fost adoptata numai pentru a servi ca baza unor interese mercantile. Într-adevar, cu o graba demna de cauze mai nobile, imediat dupa ratificarea protocolului, România si-a vândut cotele parte din dreptul oficial recunoscut la poluare, unor tari europene dezvoltate, precum Elvetia, Norvegia, Suedia si Olanda în contul unor sume ce se ridica la 60 de milioane de dolari SUA. În contextul pregatirilor pentru Ziua Pamântului 2001, la care se pare ca numai organizatiile de cercetasi au participat cu entuziasm, universitatile românesti de stat, într-o buna traditie de ignorare totala a problemelor mediului, fiind aproape total absente, ar fi fost importanta si prioritara în educatia ambientala activa, (care în fond nu este doar o parte a educatiei ce asigura succesul în lupta pentru supravietuire dar si o parte a educatiei civice), o discutie cu elevii din scolile românesti asupra moralitatii deciziei parlamentare si guvernamentale de a considera cota parte de poluare ca pe o marfa. Dar poate ca nu situarile oficialitatilor sunt cele mai îngrijoratoare, ci absenta totala de reactie din partea Solidaritatii Universitare si Aliantei Civice în aceasta problema. De altminteri politica de a participa la comercializarea dreptului de poluare nu-i caracteristica doar României. Dintre tarile postcomuniste cu economii în tranzitie, numai o singura tara, Cehia, refuza sistemul comercializarii dreptului la poluare. Asa cum precizeaza Raportul de la Bratislava, Slovacia si-a fixat anul 2008 drept an de începere a acestui proces. Care-i mai complex si mai delicat decât cred, acum, parlamentarii români, ce-l considera strict doar ca o relatie între guverne. Astfel, România nici macar nu a initiat un registru intern pentru astfel de operatii, în care sa se consemneze comercializarea interna a cotelor de CO2 între diverse întreprinderi industriale cu proprietari diferiti ; existenta unui astfel de registru ar fi macar un indiciu ca exista o perspectiva optimista asupra tendintelor de evolutie economica ale tarii si ar avea un impact psihologic pozitiv în mediile de afaceri. Îmi este de asemenea neclar de ce universitatile nu sunt solicitate sa faca o analiza a capacitatilor tarii noastre în raport cu cerintele articolelor Protocolului de la Kyoto. Ministerul Educatiei si Cercetarii ar trebui sa colecteze, ca un punct focal, aceste analize pentru ca guvernul sa publice apoi o carte alba despre ” Sistemul National pentru Mecanismele de la Kyoto”. Ne permitem sa amintim guvernului României ca aceasta este chiar o cerinta a articolului 5 al Protocolului de la Kyoto. Însa anul 2001 ne aduce si câteva stiri bune, din lume. Implementarea hotarârii luate în 1999 de un prim guvern si parlament ce au decis atunci ca natiunea lor sa renunte la arderea combustibililor fosili si sa abordeze, radical si salvator, energiile alternative care nu polueaza mediul: este vorba despre micutul stat insular St. Lucia din Marea Caraibelor. Apoi, o conferinta „Cop-6 bis”, în iulie, la Bonn, unde se va încerca sa se amelioreze esecul conferintei de la Haga. În fine, tot în cadrul „odiseii ambientale” a anului 2001, trebuie sa amintim pregatirile pentru urmatorul „Summit al Pamântului”, supranumit „Rio + 10 ” ce va avea loc în 2002, dar nu la Rio de Janeiro, ci în Africa de Sud. lector dr. Titus Filipas Universitatea din Craiova titus@central.ucv +Inutil sa mai spun câte jigniri si admonestari pentru “gravele greseli stiintifice” am primit atunci prin e – mail de la  persoane care nu ştiau măcar cine a fost Roger Revelle. Acele atacuri mi –au demonstrat indirect  faptul că evaluarea impactului ambiental provocat de încălzirea globală antropogenică se face strict  în acord cu o anumită ţintă politică. Titus Filipas