Mai există evrei autentici?

Cine crede intens gogoriţa asta că mai există evrei autentici?

Există “evrei sefarazi”, –cele două cuvinte ale sintagmei sunt obligatorii–, care sunt berberi iudaizaţi, –iar dintre aceşti berberi, mulţi sunt daci duşi de romani în Africa de Nord –, există “evrei ashkenaze”, khazari iudaizaţi consideraţi de unii a fi “cel de al 13-lea trib al lui Israel”, după cum mai există, foarte puţini, “evrei romanioţi” care provin din vechii evrei autentici din Salonic, ce nu s-au convertit la creştinism după predicile Sfîntului Pavel. Poetul Ion Vinea provenea dintr-o asemenea veche familie, era un asemenea evreu romaniot ce îi ataca virulent pe “evreii sefarazi” şi “evreii ashkenaze”. Motiv pentru ca aceştia să îl acuze de antisemitism, deşi era un evreu autentic. La ora actuală, “evreii romanioţi” din România nu merg la sinagogă, ci în biserici ortodoxe, şi îi consideră pe românii ortodocşi a fi mai apropiaţi de vechii evrei adevăraţi, decât sunt sefarazii şi ashkenaze.

După ce împăratul Traian îi cucerea pe daci, o parte din populaţia recalcitrantă este mutată în Africa de Nord. Acolo vor deveni “berberi”. Unii din ei se vor converti la iudaism. Ei vor fi sursa de “evrei sefarazi”,  care nu sunt evrei etnici, ci doar « evrei »  prin conversie. Vor trece în Spania şi după Tarik (Gibraltarul este  muntele lui),  şi după Almohazii ce– i aruncă din Africa pe normanzii clanului de Hauteville.

Dar au mers probabil acolo şi înainte  de venirea arabilor. Unul dintre cei mai profunzi gânditori români, criticul de artă George Oprescu (1881-1969), remarca la un moment dat o identitate în stilul ornamental între o haină episcopală din Evul Mediu spaniol, păstrată  în sacristia catedralei din Toledo, şi căiţele bănăţencelor de la munte ori ale femeilor din Ţara Haţegului, exprimând teoria unui gradient cultural de transmitere a acestei influenţe. Din Spania şi până aici. Sigur, în observaţia lui George Oprescu era vorba  în mod strict despre o influenţă creştină, însă ea relevă şi existenţa transmiterii unor stiluri culturale, a unor stiluri de viaţă. Berberii de origine dacică au contribuit la sursa de “evrei sefarazi” ? Recitind « Sărmanul Dionis »,  aceasta îmi pare a fi intuiţia lui Mihai Eminescu  când scrie despre un sefarad cărturar:  « Maistrul  Ruben era un bătrân de o antică frumuseţă. O frunte naltă, pleşuvă, încreţită de gândiri, ochii suri, boltiţi adânc în capul cel înţelept, şi barba lungă, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului până pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din vechime. Arătarea lui era liniştită – dar nu blândă […] El este un evreu învăţat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă, neputând a fi învăţător public,  pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl  de matematică şi filosofie la Academia din Socola. »

Titus Filipas

Ipoteza lui Tiberiu Mihuţ

Este o ipoteză lingvistică, pe care o găsesc formulată în revista Asymetria :

http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=586&mode=&order=0&thold=0

Îmi permit să o citez aici integral :

+Să trăiţi, să înfloriţi !” sună o urare tradiţională la început de an. Folosită des, formula „să trăiţi” are un înteles evident pentru toată lumea. Ba se regăseste chiar şi în regulamentul militar! Şi poate că nu întâmplător…

Cum a intrat oare cuvântul „a trăi” în limba română ? Căutând prin fondul principal de cuvinte, putem desluşi destul de repede că, deşi îl avem pe „viată” din latină, cuvintele „a trăi”, „trai” sunt mult mai des folosite, şi cu nuanţe şi înţelesuri mai variate.

DEX trimite la slavonă, iar unii etimologi sunt de părere că ar face parte din fondul indo-european, ba chiar din limba dacă. Pe acest teren, orice altă ipoteză e riscantă, iar novicele care s-ar aventura imprudent ar fi imediat luat în răspăr. Tentaţia e însa pe masura riscului.

Şi ce-ar fi dacă… Conjectura mea, susţinută de câteva surse, firave şi interpretabile ca întotdeauna, ar fi următoarea : cuvântul de origine slavă trajan, sau trajati, care înseamnă „dăinuire”(*), s-ar fi potrivit în mintea autohtonilor, pe vremea când slavii se aşezau pe aceste meleaguri, cu numele lui Traian. Fără îndoială, împăratul Traian rămăsese în amintirea urmaşilor locuitorilor Daciei Felix ca un personaj impresionant, de sorginte zeiască. Ipostaza iniţială de cuceritor fusese înlocuită, în timp, cu rolul de întemeietor al unei noi civilizaţii.

După retragerea Aureliană, supravieţuirea acestei civilizaţii, care câstigase teren şi la dacii liberi de dincolo de graniţele imperiului, era ameninţată de tot mai cumplitele invazii din mileniul întâi. Din nevoia de a-şi păstra reperele, ca şi alte popoare, proto-românii au „gravat” evenimente remarcabile în „materiale” neperisabile : în limbă (de pilda literatura orală, şi în special colindele), în harta cerului (numele constelaţiilor şi semnificaţia lor), în costumul popular.(**)

Numele lui Traian purta neîndoielnic încărcătura unui asemenea eveniment. Profitând de consonanţa cu cuvântul trajan din limba slavilor, valahii cei latinizanţi l-ar fi dus cu ei astfel pe Traian în cuvântul trai. L-ar fi perpetuat în acest chip pe străbunul Traian în casele „trainice” pe care ar fi fost să le ridice, şi chiar în simpla „traistă” în care îşi duceau cele de trebuinţă zilnică. Simple cuvinte pe care azi le-am numi „repere universale”…

Nu ar fi deloc singurul exemplu de întipărire a lui Traian în grai. Am mai putea vorbi de valul lui Traian. Ar trebui să fi dat „troienii”, nămeţii de zăpadă, probabil în consonanţă cu un alt cuvânt de origine slavă, care şi el însemna „întăritură”; iar valul lui Traian era tocmai o întăritură militară împotriva migratorilor. Vorbind de iarna cu troienii ei, gândul nu scapă prilejul de a ne purta, nu-i aşa, la versurile lui Eminescu : „Aduceri aminte / M-or troieni cu drag”…

Îl mai avem pe Traian şi în personajul mitic din colindele bine-cunoscute de început de an agrar. Poate că este dovada cea mai vie a faptului că Traian a rămas în tradiţia populară ca Traian „întemeietorul” : S-a sculat măi an / Bădica Trăian / Ş-a-ncălecat / Pe-un cal învăţat /…/ El în scări s-a ridicat / Peste câmpuri s-a uitat / Ca s-aleag-un loc curat / De arat, de semănat./…

Ne propuneam, la începutul acestui text, să pătrundem cu gândul prin ceaţa timpului. Noi, cei de azi, urmaşii celor care au reuşit să ne transmită mult mai mult decât firul vieţii. Pentru ei, oamenii din vremurile când cuvântul „a trăi” de-abia începea a dobândi încărcătura semantică pe care încercam s-o desluşim mai sus, înţelesul acestui cuvânt trebuie să fi fost pe cât de simplu, pe atât de limpede, ferecând în el trei lucruri fundamentale : a trăi însemna a-şi duce viata, tradiţiile şi civilizaţia. Toate împreuna, ca un copac cu trei trunchiuri.

Sfidând orice lege a gravitaţiei, cuvântul acesta atât de „greu” de întelesuri ne zboară acum atât de uşor de pe buze. Nu-i aşa ? Ar putea fi argumentul în cheie-de-boltă al demonstraţiei conjecturii noastre, dacă chiar am vrea s-o facem.

Să trăieşti, cetitorule !

Tiberiu Mihut

Note

(*) Traducere în engleză preluată din dicţionarul http://www.websters-online-dictionary.org/ : Serbo-Croatian

trajan abiding, continuous, durable, fast, imperfective, lasting, livelong, perdurable, permanent.

(**) Această veche observaţie şi-a găsit recent o analiză remarcabilă, bazată şi pe elemente arheologice nou apărute, în studiile lui Ioan Sorin Apan : Taina Mării Negre, Ed. Arania, Braşov 2003, şi Taina cerului, Ed. Oracol, Braşov, 2003.) +

Arme ideologice

În  secolul XIX românesc, armele  noi ale « ostaşului  propăşirii »,  sintagmă propusă de  Alecu Russo,  erau  ideologice, fiind armele gândului. Numai luciditatea risipeşte confuzia. Liberalii munteni din prima jumătate a secolul XIX îşi clădesc programul influenţaţi  de  ideologia lui Destutt de Tracy. Dar în cea de a doua jumătate a secolul XIX, conservatorii junimişti, influenţaţi de iluministul scoţian Carlyle,  pornesc de la ideologia clasică germană (ce include şi romantismul grupului de la Jena). Astfel putem afirma că scopurile şi mijloacele sunt  de aceeaşi culoare ideologică primară în Principatele dunărene. Ceea ce a fost  deosebit de important pentru dezvoltarea uniformă a României moderne,  căci  suprastructura ideologică primară potenţează  proiectul politic românesc. Iar Şcoala Ardeleană, Petru Pavel Aron, chiar şi iezuiţii latinişti toleraţi o vreme de „tiranii barbari” să creeze Suprastructura în Transilvania, aduc impulsul pentru Romania Neoacquistica promovată încă din secolul XVI de ideologia Contra Reformei europene. Ştim, Contra Reforma îl angajase condottier pe Mihai Viteazul. Unirea celor trei principate, care se chema la acel timp “Pohta” Voievodului, se încadrează perfect Viziunii Romania Neoacquistica.

Ideologiile secundare conduc la eşec, pot fi date multe exemple, dar vezi numai ideologia comunistă a Europei de Răsărit. China comunistă actuală face excepţie doar pentru că ‚burghezia naţională’ a fost păstrată ca o „steluţă” pe steagul ei roşu. Dar în România,  un partid „ţărănesc comunist” destinat păstrării spiritului chiaburesc  a fost hulit din toate părţile, deşi  el ar fi păstrat capetele  ca recipienţi pentru cunoaşterea  prudenţială care adaugă totdeauna valoare în managementul economic şi în strategia politică.  “Dar capetele noastre, dacă sunt,/ Ovaluri stau, de var, ca o greşală.”, scria poetul Ion Barbu în poezia «  Grup ». Din păcate, în “obsedantul deceniu”, capetele chiaburilor au ajuns să fie doar “ovaluri de var”  în gropile comune ordonate  de comuniştii internaţionalişti precum Silviu Brucan,  Valter Roman şi Gizela Vass. „Trădarea”  cărturarului de robustă condiţie care a fost Mihail Ralea (1896-1964),  judecând lucid şi corect că sîntem prinşi toţi în plasa Marelui Joc,   a permis  un cadru de viaţă  lipsită de mizerie,  –fizică şi intelectuală–, pentru fiica sa Catinca Ralea (1929-1981),  avatar  de Scaloiţă, altă Ana Comnena, dar pentru Limba Română.

Catinca Ralea  ne-a dăruit traducerea O poveste  cu un hobbit, după J.R.R. Tolkien, care prefigurează sau prefaţează trilogia Stăpânul Inelelor. Textul propus nouă de Catinca Ralea, într-o  Limbă Română de excepţie, este încântător. Exemplarul cărţii O poveste  cu un hobbit cumpărat de mine era citit şi recitit de membrii fondatori ai cenaclului Henri Coandă de la Craiova. Apoi ea va fi cartea privilegiată de lectură după care va învăţa bine româneşte  fiul meu  cel mic. De ce mi se pare că ordinea şi curăţenia care domneau în locuinţa micului hobbit  semănau celor din locuinţa lui Constantin Brâncuşi ? 

Poetul american Ezra Pound, pentru care „ispita latină”  era predominantă, vizitează atelierul românului Constantin Brâncuşi care venea la Paris din zona ripariană înaltă a Jiului. Să reamintesc că rîul fusese   traversat de împăratul Traian,  însoţit de legiunile lui,  pe la Iaşii Gorjului. Ezra Pound scrie apoi un eseu despre acel  spaţiu magic pe care îl găsea în atelierul lui Brâncuşi. Este  aproape imposibil ca un om de litere din Accademia engleză,  aşa cum a fost J.R.R. Tolkien, să nu fi citit articolul lui  Ezra Pound.  Bineînţeles,  a- l citi şi a-l cita astăzi pe Ezra Pound  nu este „politiceşte corect”.  

După lectura textului  englezesc scris  de  Ezra Pound,  este plauzibil ca scriitorul J.R.R. Tolkien, fără faima lui viitoare,  să fi vizitat  şi el  în calitate de “ilustru anonim” atelierul lui  Constantin Brâncuşi din Paris. Acolo, sculptorul oltean de la Hobiţa Gorjului rearanja altfel spaţiul, reinventând  realitatea. O Nouă Realitate a discursului sculptural unde s-ar fi putut ascunde şi lumea hobbitului. Apoi, se poate pune întrebarea legitimă: Există  vreo legătură între cuvintele ‚hobbit’ şi ‚Hobiţa’?  Cred că un Isidor din Sevilla,  –actualmente Sfântul Patron al Internetului–, ar fi tratat împreună cele două cuvinte în ‚Etimologiile’ sale.

Legătura etimologică  între cuvintele hobbit şi Hobiţa  pare a fi sugestia subliminală a textului Doamnei Catinca Ralea.  „O poveste  cu un hobbit”  ne propunea pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu era decalată faţă de acurateţea ontică. Sunt pagini care ne propun acum şi valori prudenţiale pe care le putem folosi. De altminteri valorile prudenţiale perene sunt prezente în toate celelalte tălmăciri ale textelor  scrise de J.R.R. Tolkien (1892-1973). Mi se pare semnificativ faptul că începând cu anul 2008, tălmăcirile  din  J.R.R. Tolkien sunt prinse de noul discurs ideologic liberal, vezi  episodul Sauron. Dar numai Catinca Ralea augmentează în traducerea pe româneşte dimensiunea magică pe care filmele cu efecte speciale despre lumea inventată de Tolkien nu reuşesc, vor reuşi vreodată?,  să o prindă. Titus Filipas