„Să facem totul!”

„Să moară şi capra vecinului!” este o atitudine blamabilă. Dar când vecinul este USA ? Cred că gândiţi de două ori asupra condamnării înţelepciunii româneşti. Spuneam pe alt fir că „Washington consensus”, consensul de la Washington, impune prin globalizare în toate ţările cu economie de piaţă liberă modelul  de capitalism anglo-saxon. Mai spuneam că impozitarea forfetară a IMM-urilor la noi era destinată, în acord cu „Washington consensus”, să distrugă bazele capitalismului românesc, tradiţional bazat pe IMM-uri. Şi mai spuneam că speculaţiile financiare tipice  capitalismului anglo-saxon au dizolvat chiar şi „fondurile de dotare” (endowments) ale universităţilor particulare americane. Chiar şi fondurile de dotare ale Universităţii Harvard au fost micşorate considerabil. Însă fostul rector de la Harvard University,  a cărui singură „ideie iepocală” a fost principiul că „Săracii lumii trebuie să suporte poluarea lumii, nu bogaţii lumii!”, a fost numit consilier economic al preşedintelui USA. În principiu, acest consilier economic ar trebui să facă primele schiţe pentru o nouă doctrină economică a USA. Care, de ce să nu recunoaştem?, ar trasa noua linie de ghidare pentru capitalismul anglo-saxon. Problema este că noua doctrină economică a USA, –şi de aceea rîd eu cu bucurie foarte mare la reamintirea proverbului „Să moară şi capra vecinului!”–, este încapsulată în lozinca „Să facem totul !”. Nu sună a ceva cunoscut? Tot  asta era şi doctrina economică a lui Nicolae Ceauşescu începând cu anul 1973. De la acel moment, World Bank acorda împrumuturi masive regimului Nicolae Ceauşescu pentru accelerarea industrializării prin cumpărarea de fierărie high-tech din USA. Îmi aduc aminte, că într-una din analizele postului de radio Europa Liberă consacrată analizei situaţiei din România, cineva tocmai venit din ţară întreba cu năduf : „De ce i se dau atâţia bani lui Nicolae Ceauşescu? Singura condiţie care i se cere este să strângă şi mai mult şurubul ! De ce nu faceţi o emisiune pentru a discuta serios subiectul acesta ?”. Emisiunea a fost promisă, însă nu a venit niciodată. Dar, foarte bizar!, a venit în 1975 un fragment din viitorul „Raport Tismăneanu”! Un fragment împotriva protocronismului  românesc !  Se încurajau încă de pe atunci atacuri murdare împotriva protocronistului Ion Lăncrănjan  care,  prin autenticitatea naţională a florilor dalbe, prin vigoarea scriiturii rumâneşti,  îi deranja cumplit  pe apărătorii intereselor “păturii superpuse”.  În acel an 1975,  doamna Anneli Maier de la Radio Free Europe compunea un text denigrator care  politiceşte era foarte corect,  fiind tradus şi într- un raport în  limba engleză pentru a –şi informa şefii: “Caloianul, a Rumanian word of Slav origin, means a ritual object in human form which is buried or thrown into water in order to generate rain.” Originea slavă este varianta pe care ne-o impun ei. În fine… Ţarul bulgar Ioniţă Caloianul nu prezintă pentru noi, românii,  vreo însemnatate pozitivă,  decât numai pentru că era investit de Inocenţiu al III-lea ca paznic (Rex) pentru arhiepiscopia de Ohrid. Evenimentul având reverberaţie până în Polonia,  fiind reflectat şi în opera literară a  lui Henryk Sienkiewicz. Incultura doamnei Anneli Maier este crasă. “Caloianul românilor” este Ioan al II-lea Comnenul. Comnenii nu aveau herb. Însemnele heraldice sunt inventate în Occident, după ce Charles Martel îi învingea pe islamici în bătălia de la Poitiers. Abia Constantin Brâncuşi construieşte un însemn heraldic pentru Comneni,  „Coloana fără sfârşit” care leagă Cerul de Pământ. Aceasta era ideologia Comnenilor, temă pe care o întâlnim şi în descântecele Scaloianul  şi Scaloiţa. În acel an 1973, România a fost pusă în cumplită cumpănă,  când trebuia ori să continue pe calea cea bună, când îşi construia capital intangibil prin excelentul sistem de educaţie gândit de protocronistul Mircea Maliţa, fie să accepte să meargă pe calea cea rea spre care împingea World Bank. O analiză românească antamată la postul de radio Europa liberă în anul 1973 ar fi putut să ajute USA acum. Afirmaţiile secretarului trezoreriei americane despre soliditatea obligaţiunilor T-bonds au fost luate în derîdere de studenţii chinezi în faţa cărora vorbea la Pekin, iar reprezentanţii cei mai lucizi ai  capitalismului anglo-saxon realmente se tem de “gnomii din Shanghai”,  care sunt decidenţii ultimi pe cea mai puternică piaţă a industriei financiare  a lumii -“Bond market”  din Shanghai. „Să facem totul !” 🙂 cine spune acum ? WASHINGTON (Reuters): “U.S. must be open to second economic stimulus.” De unde banii pentru stimulus ? Din furtul generaţional. Doctrinarii economiei capitalismului anglo-saxon nu ştiu nici măcar echivalenţa ricardiană.

Titus Filipas

Comentez un interviu cu SOV

Citesc aici http://victor-roncea.blogspot.com/2008/10/sorin-ovidiu-vntu-am-att-de-mare.html , un interviu luat de ziaristul Florian Goldstein (Bursa) cu profesionistul malversaţionist Sorin Ovidiu Vântu.

Prin capotarea FNI, Sorin Ovidiu Vântu a dat o lovitură mortală nu doar înfloririi fondurilor mutuale în România, ci însăşi ideii de capitalism fiduciar în România. Capitalismul fiduciar (fonduri mutuale, fonduri de pensii etc) este alternativa la  capitalismul  speculativ, şi el nu poate renaşte la noi decât prin popularizarea largă, în rândurile oamenilor simpli şi cinstiţi, a măsurilor independente de risc, randament, şi de coerenţă logică, permiţând micilor investitori şi întreprinzători să identifice rapid problemele din economia reală.

De altminteri, în interviu, Sorin Ovidiu Vântu vorbeşte foarte dispreţuitor despre IMM-uri şi participanţii la capitalismul fiduciar: “Companiile minuscule, cele care trăiesc de pe o zi pe alta, nu dispun nici de mijloace, nici de condiţiile planificării afacerii. Dar, pe măsură ce te ridici pe nivelul business-ului, planificarea este din ce în ce mai elaborată, ajungând la strategii şi tactici de dezvoltare ori de survolare a dificultăţilor.”

Ziaristul nu reacţionează deloc la acest punct de vedere lipsit de acurateţe, ca să uzez de un eufemism. Florian Goldstein nu extinde tema discuţiei la capitalismul fiduciar  atunci aminteşte în fugă fondurile de pensii: +Sorin Ovidiu Vîntu: Nu ştiu dacă va ţine o jumătate de an, un an şi jumătate sau mai mult. Întrebarea care se pune este unde se va afla România la sfârşitul crizei? Înfiptă în abis cu picioarele în sus, sau va avea şansa să trăiască în continuare normal, măcar la nivelul de azi? Este nevoie de un Consiliu de planificare şi de o planificare a consumului. Reporter: Planificarea consumului?! Sună cam sălbatic. De planificarea producţiei am mai auzit, dar de planificarea consumului se vorbeşte numai la fondurile de pensii şi în teoriile financiare matematizate… Sorin Ovidiu Vîntu: Da, „meseriaşii” înţeleg…+

Sorin Ovidiu Vântu este meseriaş în malversaţiunile financiare, nu în „teoriile financiare matematizate”. Sorin Ovidiu Vântu mai este poate responsabil de crime, de omucideri zic, căci au murit în mod suspect oameni tineri care anchetau asupra cazului FNI.

Florian Goldstein reacţionează mărginit la propunerea foarte bizară a lui Sorin Ovidiu Vântu de a se implementa simultan în România supply-side economics (economia de ofertă) şi demand-side economics (economia de cerere): +Reporter: Ce măsuri imediate ai recomanda? Sorin Ovidiu Vîntu: Creşterea cheltuielilor statului şi diminuarea impozitelor şi taxelor, ca şi reducerea dobânzii „cheie” a Băncii Naţionale. Reporter: N-ar fi paradoxal că creşti cheltuielile statului când ar renunţa la o parte din venituri prin diminuarea impozitelor?+

Titus Filipas

Scrisul ca reprezentare ontologică

Sînt un scriitor de tutoriale, un technical writer pentru dezvoltarea durabilă în România. Rezolvarea problemelor cu obiective multiple, aşa cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă, cere în oricare etapă evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză. Englezescul Tradeoff Principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin „reguli de contrapartidă“, cu semnificaţia: „principii de evaluare şi echivalare prin compromis“. Numai în domeniul electronicii de consum de la noi, existentă in România chiar de la momentul următor invenţiei lui Marconi, depanatorii foloseau cuvântul „compromis“ în cel mai adecvat sens modern, atunci când înlocuiau cu improvizaţii funcţionale piesele şi montajele dintr-un aparat de radio stricat. A traduce cuvântul englezesc tradeoff prin troc, probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia ştiinţei dezvoltării durabile, în special într-acel capitol care se referă la etichetele ecologice, unde tradeoff s-ar tălmăci mai bine prin „troc baroc pe o piaţă hedonică“. Sună ca o preţiozitate, însă lucrurile se prezintă fără compromisuri : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică“ este preţiozitate, atunci şi expresia „dezvoltare durabilă“ este preţiozitate.   

Terminologia şi echivalările lingvistice folosite în frazele precedente arată necesitatea căutării unor sinonime, chiar a construirii unui mare Dicţionar de sinonime, a unui Thesaurus, în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de puţin. De exemplu, la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală într-o întreprindere mică şi mijlocie (proverbiala IMM), pentru personalul în număr redus al întreprinderii, problemele imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale pentru managementul ambiental conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.   

Evident, în cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria „limbajelor sacre“ moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată numai în statutul de „vernaculară“ – limbaj purtător de informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim — cum poţi să exploatezi oferta reală a „masei critice“ în cunoaşterea teoretică, tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la producerea unei deplasări de paradigmă în societate ? O naţiune devine bogată numai când stăpâneşte perfect cele trei tipuri de cunoaştere: ştiinţa dezvoltării durabile este situată la intersecţia lor.   

Dintr-o parcurgere rapidă („răpede privire“) a bibliografiei domeniului, devine limpede că ştiinţa dezvoltării durabile face apel la o multitudine de concepte, într-o agregare de mare rafinament intelectual. Asemenea tipuri de gândire constituie privilegiul unor perioade de pace, conjugate cu o criză societală reală. Ştiinţa dezvoltării durabile propune căi de stopare a degradării mediului, soluţii ideologice primare care pot să fie credibil înscrise pe o listă de alternative aflate dincolo de „globalizarea“ pe care economistul Joseph Schumpeter (1883-1950) — care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard –, o numea „distrugere creativă“. În principiu, alternativele la „distrugerea creativă“ pot fi alese ca enunţuri decizionale cu valoare adăugată într-o democraţie participativă reală. Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoarea“. 

  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte“, chestiunea limbajului inteligibil, total diferit de „limba de lemn“, devine astfel un factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările ontologice noi în Limba Română sunt şi faţete diverse ale predicatului „devenirii întru fiinţă“. Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană, este cerută chiar de principiul de subsidiaritate.   

Să ne referim de exemplu la standardul european destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi comparabilitatea între documentele statelor membre în U.E. sunt fundamentale pentru funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european. Însă acordul între statele membre asupra uniformităţii criteriilor aplicative nu poate fi realizat de facto fără definirea acestor criterii în fiecare dintre „limbile naţionale“ ale statelor-membre. Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul dell’arte facilitează  şi eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din România, adaugă valoare. Este în primul rând o valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice, decizia managerialã reuşită se converteşte într-o valoare economică adăugată (ad litteram).   

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre“, sunt la ora actuală limba engleză şi limba franceză. Jucând acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene „greaca“ şi „latina“, iar în India Evului Mediu — „sanskrita“. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa postcolonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza, demonstrează ostensiv faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivã de know how tehnologic în economiile africane, unde elitele intelectuale au fost formate în primul rând prin imersarea într-un mediu lingvistic englez sau francez în perioada studiilor. Pe de altă parte, sunt remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică, incontestabil foarte îndepărtată de limbajele europene  în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică pentru dezvoltarea industrială şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how de la elite — formate în Rusia comunistă dar şi în Occident! — a fost rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a reprezentărilor ontologice pentru tehnologia de vîrf  exprimate într-o limbă europeană, urmată de o traducere şi o distribuire de instrucţiuni de lucru scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi!  

Pentru succesul dezvoltării durabile în România trebuie să ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române, şi mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, – de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor —, în Principatele Dunărene creşterea limbii româneşti era interzisă de domniile fanariote, deşi în Europa Occidentală, vremea aceea se chema Epoca Luminilor! Chiar şi Karl Marx exemplifica în filosofia lui conceptul de alienare,—- de „înstrăinare“ —, prin acea soartă individuală a fiecărui ţăran român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală liberală adusă în România de Ideologia Şcolilor Centrale, mai specific de textele în limba franceză scrise de Condillac, Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză, apoi discutate în limba română şi asimilate în limba română de prodigioşii elevi Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru la Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu, începe să fie creată Limba Română modernă ca instrument de lucru pentru transmiterea şi implementarea ideilor noi.   

În cartea de memorialistică „Echilibru între antiteze“, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, — în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la Schitu Măgureanu —, furnizau modelul fiducial pe care vroiau să-l imite în limba română. Dar în textul tutorialelor noastre pentru dezvoltarea durabilă în România folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză în stadiul lor actual ca prime referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă, am dat neologismului „a implementa“, introdus în limba românã după decembrie 1989, semnificaţia pe care o deţine în limba engleză expresia compusă „to carry out“, sau, în limba franceză, semnificaţia expresiei „mettre en oeuvre“.   

Adaug că ştiinţa dezvoltării durabile poate fi realmente implementată numai dacă piratează codurile culturii populare. Întrucât faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează frecvent în dihotomia maniheistă cu inventar existenţial clasificat în Bun şi Rău, etichetele ecologice şi gestionarea ecologică a organizaţiilor încearcă să producă o congruenţă de semnificaţii între adjectivele Ecologic şi Bun. Dar etichetele ecologice sunt justificate prin reprezentări ontologice riguros construite. Iată cum reprezentările ontologice şi cultura populară se ating.Titus Filipas

Mărturia unui intelectual intelectualist

În acelaşi articol de unde  am preluat un excerpt vorbind eu despre mardeiaşul Vasile Paraschiv, domnul Adrian Neculau îşi permitea chiar adăugarea unei minciuni prin comisiune  despre „intelectualii informaţi şi rasaţi”, la minciuna prin omisiune despre tînărul muncitor comunist cu muşchii tari ce a făcut parte din „echipele speciale” care băteau populaţia românească  anti-comunistă din cumplitul an 1946: „M-a impresionat profund evoluţia acestui personaj absolut  fascinant: de la soldatul activ şi conştiincios al partidului la duşmanul de moarte al regimului comunist, regim care a încercat în mai multe rînduri să-l extermine, după o bună tradiţie şi practică în a-şi devora adepţii. E pur şi simplu fascinantă trezirea sa din anestezia iniţială la care a fost supus şi căutarea independentă  a unui drum al demnităţii şi afirmării de sine, într-un context social care nu-i oferea nici repere şi nici alternative. Un autodidact, un idealist şi un luptător cum rar întîlneşti. Îl compar tot timpul cu evoluţia unor intelectuali informaţi şi rasaţi, care nu prididesc acum să-si acopere tăcerile sau complicităţile de atunci, prin discursuri justificative.”  Dacă Vasile Paraschiv ar fi fost sincer în demersul anti-comunist, cred că ziua cea mai potrivită să-şi dea demisia din P.C.R ar fi fost 20 noiembrie 1946. Putea să plece apoi la partizanii anti-comunişti din munţi. Gest care, certamente, i-ar fi salvat sufletul românesc (presupun că mama lui l -a născut cu suflet românesc). Dacă Vasile Paraschiv tace în cărţi asupra faptelor anti-româneşti din trecutul său, domnul Adrian Neculau n-avea voie să uite distincţia relevantă dintre comuniştii internaţionalişti pro-sovietici, şi comuniştii nationalişti anti-sovietici. „Însă a demisionat în 1968, în semn de protest faţă de politica partidului”, găsim scris în documentul http://www.cotidianul.ro/index.php?id=5691 . Era atunci, cred eu, – şi nu doar eu–, momentul cel mai nepotrivit să demisionezi din P.C.R. După celebrul discurs public al lui Nicolae Ceauşescu împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia, până şi unii dintre foştii luptători anti-comunişti s-au înscris în P.C.R.! Este limpede că tovarăşul Vasile Paraschiv a părăsit partidul comuniştilor români  pentru că nu era de acord cu turnura hotărât anti-sovietică pe care o dobândise politica acestui partid la anul de graţie 1968. P.C.R.-ul începea politica sa deschisă către intelectualitate. Eu terminasem facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti în anul 1967, fusesem repartizat ca profesor de fizică şi chimie la liceul economic nr.2 din Craiova, şi am ales să predau matematica în locul chimiei. Liceul funcţiona într-un sediu central din oraşul Craiova, şi un tovarăş activist P.C.R., care nu mai lucra la acel moment în învăţământ, dar care vroia să-şi dea un examen de grad didactic, doreşte să îmi ia orele de matematică. Urmează înscenarea unei inspecţii şcolare, destinată să mă declare incompetent. Chestia cu incompetenţa cade, totuşi mi se iau orele de matematică. Sînt trimis să preiau nişte ore de astronomie la liceul pedagogic din Craiova. Nu mi se dă voie să predau Astronomia la liceul pedagogic din Craiova, direcţiunea şcolii îmi rîde pur şi simplu în nas: „Te pricepi dumneata la astronomie?”, favorizând acea persoană apropiată lor care lua nişte bani la „plata cu ora”. Merg atunci la inspectoratul şcolar din Craiova, şi reclam patetic : „Aveţi obligaţia morală să mă ajutaţi.” Mi se răspunde cu maxim cinism: „Ce înseamnă ‘obligaţie morală’?”. Peste o lună plecam în armată, aşa că nu am continuat demersul meu de restatuare a drepturilor oferite de competenţele mele pe piaţa muncii din România. Mai târziu, am scris mai multe cărţi de astronomie, din care am publicat doar trei, pentru că pe 22 decembrie 1989 la TVR a venit Mircea Dinescu, promovând activ pentru România altă etică a muncii. Când m-am întors din armată, viziunea acelei persoane din Comitetul Judeţean P.C.R. se schimbase radical. Am fost chemat de la liceul economic din Craiova la o discuţie „ca între domni” în cabinetul său, şi mi-a spus să mă înscriu la facultatea de ştiinţe economice, să citesc cât mai mult „management economic”, căci „partidul mă va susţine” pentru o carieră universitară în acest domeniu! Arhetipul cultural de familie îmi interzicea să colaborez cu P.C.R. –ul, aşa că nu am dat curs demersului. Acum regret. Căci tocmai cu managementul ecologic al I.M.M.-urilor în contextul doctrinar al Noii Economii mă ocup eu acum. Şi declar public că dacă nu aş fi un intelectual intelectualist, vedeţi, supralicitez blamarea adresată de Adrian Neculau, nu aş fi priceput aceste lucruri. Vă asigur că sînt bine plasat cu picioarele pe o planşă navigând pe acel val cultural pe care se situează Analiza şi Evaluarea pe ciclul de viaţă în industrii (Life Cycle Assessment). Dacă nu aş fi intelectualist, nu mi-aş menţine echilibrul dinamic cerut de fascinantul surfing pe acest val cultural realmente foarte cool. Discutam exact în ziua când prima navă spaţială cu echipaj uman se rotea în jurul Lunii (24 decembrie 1968, Apollo- 8, echipaj: Frank Borman, Jim Lovell, Bill Anders), cu un bătrân avocat ţărănist din Craiova interesat de astronomie, un fost deţinut politic anti-comunist, care vedea numai în Nicolae Ceauşescu salvarea. „De ce nu credeţi în speranţa pe care o va aduce un viitor non-comunist al României?”, l-am întrebat cu mare mirare. „Înainte de a prelua comuniştii puterea,  m-am întâlnit într-o seară cu şeful jandarmeriei din Craiova. Care era profund tulburat. Fusese chemat la comandamentul sovietic, unde rusnacul bolşevic de la NKVD i-a spus dispreţuitor : ‚Vezi lada aceasta?’, arătând către o cutie uriaşă de lemn căptuşită cu tablă galvanizată. ‚Este plină cu delaţiuni ale românilor împotriva românilor. Eu nu pot să le citesc. Îmi fac scârbă. Trebuie să iei toată lada. Faci ce vrei. Dacă nu te opreşte inima, le citeşti şi le dai curs. Dacă vrei să le pui pe foc fără să le citeşti, ai voie.”  Omul care îmi povestea acestea, Domnul Boiangiu, avocat ţărănist cu un doctorat în ştiinţe juridice, profund cunoscător al doctrinei lui Constantin Stere, nu avea niciun motiv să mă mintă. Dar, fireşte, oricine este liber acum să creadă tot ce doreşte.Titus Filipas