Editura “Cumanitas”

Ovidiu Şimonca, interviu cu istoricul Matei Cazacu : + Domnule Matei Cazacu, cînd aţi aflat de teoria lui Neagu Djuvara cu privire la Basarab „cumanul“? / – Imediat dupa 2007, după ce a apărut cartea lui Neagu Djuvara. Ca răspuns, am organizat, împreună cu cîţiva colegi de la Institutul „Nicolae Iorga“ din Bucureşti şi de la alte institute de cercetare din ţară, o dimineaţă de comunicări pe această temă, fiecare aducîndu-şi contribuţia la o critică a acestei lucrări./ L-aţi invitat şi pe Neagu Djuvara? / – Da, l-am invitat din timp, dar nu ne-a onorat cu prezenţa. Comunicările au fost publicate în Revista istorică. După aceea, domnul Djuvara a publicat un alt volumaş, eminescian intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă. Ar trebui să spună duşman şi nu neprieten, doar duşman e un cuvînt de origine cumană. În această carte, Neagu Djuvara răspunde de sus tuturor celor care l-au criticat. În ceea ce mă priveşte, domnul Djuvara spune că deşi i-am atacat teza într-un mod frontal, nu găseşte nici un fel de argumente în textul meu care să-l facă să-şi schimbe părerea. Cînd am citit această concluzie, care mă privea, m-am înfuriat şi am zis: dacă e aşa, atunci am să iau cartea lui frază cu frază, pentru a arăta care sînt părerile mele şi care cred că este adevărul. Dan Ioan Mureşan, conferenţiar la Universitatea din Rouen, pe care îl cunosc de vreo zece ani, se ocupase şi el de aceste probleme şi mi-a propus să scriem o carte împreună. Eu i-am făcut o contrapropunere, să facem două texte, unul de deconstrucţie, al meu, şi un altul, de construcţie, al lui./ Ce v-a deranjat cel mai mult în teza lui Neagu Djuvara?- Sînt mai multe lucruri. Ceea ce m-a deranjat – şi o spun răspicat – este modul în care a tratat şi a desconsiderat istoriografia românească mai veche, începînd cu Haşdeu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi mulţi alţii, chiar dintre cei vii, pe care este evident că nu i-a citit, nu i-a înţeles. I-am avut profesori pe Aurelian Sacerdoţeanu, pe Constantin C. Giurescu, l-am cunoscut pe Petre P. Panaitescu, am cunoscut-o pe Maria Holban, care au scris lucruri fundamentale, de care Neagu Djuvara habar n-are. Pe de altă parte, din auzite, după notiţe, după discuţii cu diverse persoane, a însăilat un text. Această desconsiderare a vechii istoriografii a mers împreună cu desconsiderarea documentelor, a izvoarelor. Avem pentru epoca lui Basarab întemeietorul şi a urmaşilor lui direcţi izvoare care spun foarte clar că erau români si ortodocşi, nicidecum cumani şi catolici. Nici un izvor nu spune că erau cumani catolici. Domnul Djuvara îşi plasează o piramidă întreagă pe un vîrf care spune că numele de Basarab este de origine turcă veche. Numele de Basarab trimite la o demnitate din Imperiul Mongol, un funcţionar care ştampila, care presa ştampila pe o ceară. Dar Basarab este o poreclă. Numele lui adevărat era Ivanco, deci Ioan. Toate documentele spun că era român şi ortodox. Argumentul că numele, dacă este de origine turcă, înseamnă că posesorul are şi o origine cumană arată ignoranţa crasă – folosesc o sintagmă a domnului Djuvara, care se raportează însă la alţii – a acestui domn. Este ca şi cum ai spune că Johnny Răducanu era american pentru că-l chema Johnny. Mai aproape de zilele noastre, toţi românii din Transilvania, în epoca ocupaţiei maghiare, se duceau la ofiţerul stării civile să declare un copil, cu numele Ion. Cei de acolo îl făceau Ianoş. În Basarabia rusească îl făceau Ivan. Asta însemna că Ianoş şi Ivan erau ruşi sau unguri? Aşa era moda. Argumentul originii numelui este total fals, numele se dau după mode. Cîţi copii n-au fost botezaţi după celebrităţile muzicii, Elvis, de exemplu? Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă. / Basarab este o poreclă? / – Este o poreclă şi o funcţie în Imperiul Mongol, care, foarte probabil, i-a fost atribuită la un moment dat, pentru că a fost vasal al mongolilor. Aşa au procedat toţi domnii români, pînă în secolul al XIX-lea, au oscilat între vasalitatea ungurească şi vasalitatea mongolă, mai tîrziu turco-otomană, apoi austriacă. Cauza era situaţia geopolitică a Ţărilor Române, care a impus această politică de basculă între marile puteri. / Aveţi în carte cîteva cuvinte, cîteva sintagme foarte critice la adresa lui Neagu Djuvara. Vorbiţi de „speculaţii nefondate“, de „ipoteza facilă şi cît se poate de gratuită“, de „erori“, „confuzii“, de faptul că Neagu Djuvara a livrat publicului „un monument de tinichea cu veleităţi de bronz etern“. Vă asumaţi toate aceste sintagme? – Bineînţeles că mi le asum. Am încercat să fiu cît mai reţinut, am utilizat expresia domniei sale cu „ignoranţa crasă“, dumnealui a lansat acest termen împotriva istoricilor români, în general, şi a istoriografiei româneşti mai noi, în special, lucru care m-a indignat profund. Dumnealui nu-i cunoaşte pe reprezentanţii istoriografiei româneşti. De cînd sînt la Bucureşti, am primit destule reproşuri: „ai fost prea dur“, „n-am să vin la lansarea cărţii tale, pentru că eu ţin la domnul Djuvara“. / Cine v-a reproşat? / – Diverse persoane, nu dau nume. Am răspuns: îmi pare rău, dacă aş fi adoptat un ton neutru şi aş fi pus pe două coloane, iată ce scrie domnul Djuvara şi iată ce spun documentele, probabil că nu m-ar fi citit nimeni şi ar fi zis: „ce-i cu plictiseala asta?“. Şi atunci am pus şi eu cîteva epitete. / Credeţi că Neagu Djuvara s-a inspirat de la vreun istoric? / – Da, de la Laszlo Rásonyi, un filolog ungur, care scrie în 1935 că Basarab este cuman sau mongol, nici el nu ştie exact. Apoi, acest Laszlo Rásonyi scrie că boierimea şi toţi cnejii din Ardeal, ca şi boierii munteni şi moldoveni ar fi cumani. Şi dă exemple, din dreapta şi din stînga, fie cu etimologii greşite, fie exemple din secolele XVI şi XVII, cînd, dacă e vorba de o influenţă, aceasta este turca-otomană, că nu mai existau cumani pe vremea aceea. Nu putem vorbi de o persistenţă a numelor cumane. Cumanii s-au botezat catolici, dupa cum ştie şi domnul Djuvara, începînd cu 1227, şi din acel moment au părăsit numele lor pagîneşti. Îi chema Ştefan, Laurenţiu, Bela, Gyula, Emerich, nume de regi unguri şi nume de sfinţi din calendarul catolic. Cum se face că numai Basarab al nostru, la 1300, cînd toţi cumanii erau creştinaţi şi purtau nume creştinesc, mai păstra un nume cuman? Evident că era o poreclă şi o fostă demnitate din Imperiul Mongol. / Dumneavoastră, ca istoric, puteţi susţine cu mîna pe inimă si cu mîna pe documente că era vorba de un voievod român şi ortodox? / – Toate documente spun asta. Am citat şapte mărturii, dintre 1332 şi 1370, contemporane cu Basarab, cu fiul său, Nicolae Alexandru, cu urmasul lui la tron, Vlaicu Vodă. Toate spun că era român şi ortodox, fiul lui Tochomer, care era tot român şi ortodox. Cu mîna pe documente şi cu mîna pe inimă, spun: da, era român şi ortodox. Ca dovadă: s-a îngropat la Câmpulung, fiul său, Nicolae Alexandru, s-a îngropat tot la Câmpulung, în mănăstirea Negru Vodă, biserică ortodoxă. Ceilalţi s-au îngropat la Curtea de Argeş, dar nu în biserici catolice. / Legenda lui Negru Vodă susţine afirmaţiile dumneavoastră? / – Negru Vodă apare în secolul al XVI-lea, fiind numele întemeietorului Ţării Româneşti. Aşa cum se spunea în basmele noastre Verde Împărat, Roşu Împărat, unui strămoş îndepărtat i s-a spus Negru Vodă. / Negru Vodă se suprapune cu Basarab? / – Mai degrabă cu Tochomer, tatăl lui. Faptele cred că au fost acestea: între 1290 şi 1300, voievodatul de la Argeş, unde domnea acest Seneslav, menţionat de Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247), s-a unit cu voievodatul Olteniei, unde fusese Litovoi şi apoi fratele lui, Bărbat, şi au format Muntenia sau Ţara Românească, adică „ţara românilor“. Aceste două voievodate româneşti nu se limitau la crestele Carpaţilor, cum am crede noi astăzi, ci erau întinse pe ambele versante. Cel din Oltenia lui Litovoi avea Haţegul, Argeşul avea Făgăraşul, pe care l-a pierdut la 1290-1291, o ştim foarte bine din documente. În momentul în care voievodul român s-a retras de la Făgăraş la Argeş, această retragere a rămas în tradiţia populară drept un „descălecat“, ca o venire de peste munţi, de unde toată legenda care este povestită în Cronica Ţării Româneşti. Asta este ceea ce ştim: acest voievodat, Ţara Românească, între 1290 şi 1300, era vasal mongolilor, Hoardei de Aur, care, profitînd de criza dinastică din regatul Ungariei, au lansat o ofensivă şi au ocupat Turnu Severin. Cum ar fi putut un voievod de la Argeş sau din Oltenia să scape de această vasalitate? Basarab s-a proclamat vasal al mongolilor, ca să scape de dominatia ungureasca. Cînd s-a restabilit o dinastie în Ungaria, sub Carol Robert de Anjou, în 1308, Basarab a schimbat direcţia politică şi a prestat jurămînt de vasalitate regelui Ungariei. Aceasta se întîmpla la 1324-1325. A fost vasal pînă în 1330, cînd a urmat o nouă ruptură, cu bătălia de la Posada, prin care Basarab şi-a afirmat, pe de o parte, autoritatea lui de voievod, şi, pe de altă parte, a rupt vasalitatea faţă de Ungaria, pe care o va relua abia fiul său, Nicolae Alexandru, în 1343-1344. Această Ţară Românească, vasală mongolilor, mai întîi, apoi ungurilor, era condusă de români ortodocşi. / Unde e complicaţia? / – Nu e nici o complicaţie, este doar o premisă greşită. Domnul Djuvara a spus că numele de Basarab este de origine cumană. Automat şi purtătorul numelui este de origine cumană, zice domnul Djuvara. Ar fi cuman şi catolic. Or, nu originea numelui îţi dă originea persoanei, ci ce spun documentele. Tot ce avem ca documente arată că Basarab era român şi ortodox, iar urmaşii sînt tot români şi ortodocşi. / E o poveste cu soţia lui Negru Vodă, doamna Marghita. Vreţi să refaceţi această poveste? / – Despre mai multe soţii de voievozi este interesant să discutăm. Basarab – după legendă, Negru Vodă – a avut o soţie, doamna Marghita. Istoria acestei doamne se leagă de două monumente, unul de la Curtea de Argeş, si unul de la Câmpulung. La Curtea de Argeş avem Biserica Sân-Nicoară. Această biserică era considerată catolică. Preoţii catolici de acolo afirmau că au documente, de danie, de la această doamnă Marghita – ea venea din Ungaria –, care construise o biserică unde se petreceau minuni. Această biserică ar fi fost construită, potrivit legendei, cînd soţul ei era plecat într-o expediţie contra tătarilor. Întorcîndu-se domnul din bătălie, s-a supărat straşnic – fiind ortodox – şi a izgonit-o. Dacă era catolic şi cuman, de ce ar fi izgonit-o? Asta spune legenda, pe care domnul Djuvara o considera reală. Atunci ne întrebăm: dacă avea o nevastă catolică, de ce a izgonit-o? Ar fi trebuit să se bucure… Şi Nicolae Alexandru are tot o nevastă catolică. La 1343-1344, el cochetează cu catolicismul şi se însoară cu o prinţesă catolică, doamna Clara, cu care are două fete. Nicolae Alexandru mai fusese căsătorit şi avea un fiu, pe Vlaicu Vodă. Cele două fete ale voievodului Nicolae Alexandru, făcute cu doamna Clara, se numeau: Ana şi Anca. Ele au fost botezate ortodoxe, spre marea mîhnire a doamnei Clara. După un timp, cele două fete s-au măritat, una cu regele Bulgariei şi cealaltă cu regele Serbiei. Una dintre ele s-a convertit la catolicism, cealaltă a rămas ortodoxă. Papa se adresează doamnei Clara, o laudă pentru faptul că una dintre fete a trecut la catolicism, dar nu uită să spună că ar trebui să procedeze la fel şi cealaltă fată, poate chiar Vlaicu Vodă, care – sînt spusele Papei – nu trebuie să mai persiste în eroarea strămoşilor şi înaintaşilor săi la tron. Or, înaintaşii erau ortodocşi: Niculae Alexandru, Basarab şi Tochomer. / În 2011, în public, la Tîrgul Gaudeamus, Neagu Djuvara afirma: „Nici unul dintre statele care s-au format în Evul Mediu în Europa nu a fost la iniţiativa unui băştinaş. Băştinaşii au fost, în Europa, mă scuzaţi, scopiţi politiceşte“. / Cartea dumneavoastră spune ceva despre formarea statelor în Evul Mediu? / – Este una din marile prostii pe care le-am combătut în această carte, luînd caz cu caz toate exemplele pe care le citează Neagu Djuvara. Cei care au întemeiat statele în Evul Mediu erau băştinaşi şi o dovedesc cu documente. / Cititorii vor citi aceste exemple în cartea dumneavoastră, vă puteţi referi doar la cazul românesc? / – Domnul Djuvara insistă pe prezenţa cumană. În privinta prezenţei cumane, domnia sa se contrazice de la o pagină la alta. La un moment dat, spune că aceşti cumani erau cu sutele de mii. Domnia sa uită că erau nomazi, erau crescători de vite, aşa cum fuseseră hunii, avarii, pecenegii, găgăuzii, mongolii. Populaţia cumană nu era stabilă. Aceşti cumani umblau de-a lungul rîurilor, cu turmele lor, ca să caute păşuni, şi locuiau în căruţe. Vă întreb: cum să creezi un stat în aceste condiţii? Domnul Djuvara vorbeste de un stat. Nomazii aceştia ne-au lăsat urme. Arheologia ne spune că pentru toată Ţara Românească s-au găsit 13 morminte. Se îngropau cu calul şi foloseau ceaune, în care fierbeau carnea. Asta era civilizaţia lor, modul lor de viaţă. Au rămas şi nume de locuri: Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal – acestea sînt nume cumane. Nu formau aşezări umane sedentare, locuiau în stepele ierboase, cum a fost si Bărăganul, colonizat abia în secolul al XIX-lea. De la cumani au mai rămas şi nume de rîuri, cu terminaţia „ui“: Deznăţui, Călmăţui, Teslui, afluenţi mici ai Dunării. Aceşti cumani acolo locuiau, la cîmpie. Dacă acei cumani ar fi creat voievodatele româneşti, atunci ar fi avut capitala la Caracal, Zimnicea sau Olteniţa, nu la Curtea de Argeş şi Câmpulung. Or, voievodatele româneşti erau în depresiunile şi zonele de dealuri ale Carpaţilor Meridionali, în Oltenia, în Banat. / Cum au influenţat cumanii aceste voievodate româneşti? Care erau raporturile cu populaţia băştinaşă? / – Care puteau fi raporturile între nişte migratori care caută păşuni, şi o populaţie sedentară? Erau raporturi de ostilitate. Creşterea oilor înseamnă o pendulare, o transhumanţă. De Sfîntul Gheorghe, pe 23 aprilie, oile urcau la munte şi mergeau pe cîmpuri abia semănate, producînd pagube însemnate. De Sfîntul Dumitru, pe 26 octombrie, coborau, cînd erau alte distrugeri agricole. Cei sedentari încercau să se opună şi se crea un conflict între crescătorii de oi şi agricultori. Şi, pînă la urmă, şi-au împărţit teritoriul. Cumanii la sud, românii la nord, în Muntenia. În momentul în care Basarab a avut de partea sa şi forţele din voievodatul Olteniei, în momentul în care a avut o armată serioasă, i-a supus şi pe cumani, care au devenit supuşi românilor. De aceea, nu mai există cumani, dar există români. Cînd s-a creat statul, îi zicea Ţara Românească, nu Ţara Cumanilor. Nici măcar nu i s-a spus Ţara Românilor şi a Cumanilor, ci doar Ţara Românească. / Nu putem vorbi de o organizare statală impusă de cumani? / – Nu, nu vorbim de o organizare statală cumană, nu vorbim de relaţii diplomatice, nu vorbim de o cultură a cumanilor, nu vorbim de o religie. Dar vorbim de toate acestea în voievodatele româneşti. / Cum vă explicaţi succesul acestei teze susţinute de Neagu Djuvara? / – Teoriile „barbare“ au întotdeauna succes. Oamenii se plictisesc cu istoria tradiţională. În Franţa, în 1821, un individ a publicat o carte în care zicea că Napoleon I n-a existat, că e vorba de un mit solar. Napoleon moare în 1821, era în insula Sf. Elena. Iar acel individ scria, la şase ani de la abdicare, că Napoleon n-a existat. Aşa şi cu teoriile domnului Djuvara. Mai sînt şi alte teorii elucubrante. De exemplu, tracomania, care n-a început cu Iosif Constantin Drăgan, cum s-ar putea crede, ci cu Nicolae Densuşianu, cu lucrarea lui postumă, Dacia preistorică, publicată în 1915, şi care deja, între cele două războaie mondiale, dăduse nişte epigoni; tracomania a fost instrumentalizată politic sub regimul Ceauşescu, întrucît permitea ca, în numele unei tradiţii inexistente – aşa-zisa tradiţie daco-tracă – să respingă moştenirea romană şi creştină şi, prin extensie, democraţia europeană şi să susţină că sîntem altceva, că ne tragem din Zamolxe, din Burebista. Ce-or fi făcut ăia, nimeni nu ştie mare lucru; afară de Herodot, nimeni n-a consemnat nimic pînă tîrziu. La fel, în epoca anilor ’50, epoca lui Roller, slavomania este cuvîntul de ordine; s-a spus atunci că limba română este o limbă slavă. Şi au fost istorici şi lingvişti, chiar mari lingvişti, precum Alexandru Graur – care, la vremea lor, cînd erau liberi, recunoscuseră că limba română este o limbă latină – , care au susţinut că vorbim o limbă slavă şi sîntem un popor slav, că ne-am latinizat abia în secolul al XIX-lea, cînd am refăcut vocabularul, băgînd cu ghiotura neologisme latineşti. Tracomania şi slavomania erau teorii manipulate politic. Teoria despe cumani este doar „o modă“. Cred că şi-a găsit destui aderenţi, cîtă vreme Negru Vodă dă bine, sună bine. Faptul că nu ştim mai nimic de aceşti cumani ne permite toate fanteziile. / Ce fel de modă? / – Această modă, cumanomia, a apărut într-un moment de criză existenţială, de criză economică, de criză de încredere, de impas al istoricilor români. Mulţi istorici români scriu greu, scriu fie pentru specialişti, fie pentru un grup restrîns şi nu fac destul efort să fie lizibili, să fie atractivi, să scrie pe înţeles. În ţara asta n-au existat şcoli care să te înveţe cum să scrii cărţi ştiinţifice pe care să le priceapă oricine. În Occident, există cursuri, universităţi şi specializări care te învaţă să scrii cărţi. Istoricii francezi, cei mai buni, de exemplu Jacques Le Goff sau Marc Ferro, fac mari eforturi ca să scrie pe înţelesul tuturor, să scrie bine, şi reuşesc, scoţînd tiraje enorme din cărţile lor. Or, Neagu Djuvara, care scrie fluid, agreabil, şi-a cîştigat o binemeritată reputaţie de povestitor al istoriei pentru tineret şi pentru nespecialişti, fiind asemenea unui unchiaş sfătos. Dar s-a băgat într-o chestie pe care n-o cunoaşte şi n-o stăpîneşte. Şi, cu toate acestea, domnul Djuvara n-a putut să primească o replică atractivă, care să fie pricepută de publicul larg. Şi o replică de ansamblu. Pînă acum, specialiştii au atacat cîte un punct, pe ici, pe colo. Eu am vrut să iau problema de la un capăt la altul. N-am dus o polemică cu expresii insultătoare, dar, uneori, cînd vezi asemenea exagerări, nu poţi să nu spui că Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele, atacînd un subiect major de istorie medievală, şi că a improvizat. / Nu credeţi că aţi căzut – ar putea fi voci din acestea – pe o pantă naţionalistă, revenind la românul ortodox? / – Eu susţin pe baza documentelor un adevăr istoric. Dacă asta înseamnă să fii naţionalist, sînt naţionalist, că şi eu sînt român şi ortodox. Şi mă cheamă Cazacu. Tatăl meu era fiu de ţăran dintr-un sat de lîngă Dunăre: Rastu, lîngă Băileşti. L-am întrebat: avem noi cazaci în familie? Pe străbunicul lui îl chema Iordache Firu Gigea. Gigea era o poreclă, care însemnă băiat frumos. Într-o bună zi, acest domn elegant şi-a tăiat pletele căzăceşte, s-a tuns scurt. Din momentul acela i-au zis Cazacu. Asta înseamnă că eu sînt cazac? / Publicarea la Editura Cartier a fost prima opţiune sau aţi fost refuzat de alte edituri? / – Da, a fost prima şi unica opţiune. Un bun prieten, Nicolas Trifon, care şi-a publicat la Cartier cartea despre aromâni, m-a întrebat, într-o discuţie: de ce nu faci o carte contra lui Djuvara? Şi mi-a spus că a colaborat foarte bine cu cei de la Cartier. Aşa că am publicat la Editura Cartier. Dar cred că aş fi putut publica şi în altă parte. Nu la Humanitas, deşi am şi eu o carte acolo, Dracula. Ştiu că este dificil şi riscant să critici Humanitas şi pe autorii „sacri“ ai editurii. O tînără istorică – nu vreau să-i dau numele, ca să nu-i fac rău – mi-a spus că ei, ca istorici tineri, nu pot critica lucrări care apar la Humanitas, pentru că pot să-şi distrugă cariera şi să-şi piardă serviciile. Nu ştiu dacă este aşa situaţia, nu îmi este teamă de Editura Humanitas, dacă tineri istorici care nu agreează tezele domnului Djuvara au probleme cu Editura Humanitas, atunci putem s-o redenumim, să-i spunem: Editura Cumanitas. Celor de la Humanitas li se datorează o parte din marele tărăboi mediatic, lor li de datorează, nu lui Neagu Djuvara, personal. / Despre Republica Moldova aţi scris o carte, împreună cu Nicolas Trifon, cu un titlu extraordinar: “Un stat în căutarea unei naţiuni”. Mai este Republica Moldova un stat în căutarea unei naţiuni? / – Mai mult ca oricînd, Republica Moldova este în căutarea unei naţiuni. Eu ţin mult la basarabeni. Îi văd şi la Paris, manifestînd în faţa Ambasadei Rusiei sau la Trocadero, pe esplanada drepturilor omului. Încearcă să se facă cunoscuţi, să-şi spună păsurile. Francezii sînt obişnuiţi cu astfel de oameni, pentru că la Paris vin toţi persecutaţii lumii, toţi amărăştenii, cum s-ar spune în Oltenia, şi toţi au impresia că Parisul este o cutie de rezonanţă, de unde vor fi auzite în lumea întreagă strigătele lor. În general, francezii sînt cam blazaţi, nu prea mai intră în rezonanţă cu necăjiţii lumii.+ Sursa : Observator cultural, Nr. 435 / 3-9 octombrie 2013

Atitudinea lui Gabriel Liiceanu evaluată pe blog şi ziar

Dânşii aparţin aceleeaşi organizaţii non-guvernamentale (GDS). Domnul Vladimir Tismăneanu sare în apărarea domnului  Gabriel Liiceanu prin postarea de blog http://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/30/grota-se-reintoarce-in-piata/ . Citesc : +Linguşitorul de serviciu al lui Nicolae Ceauşescu îl insultă pe Gabriel Liiceanu într-un limbaj greu de reprodus aici.+ Gabriel Liiceanu este patronul editurii Humanitas, vechea Editură Politică privatizată extrem de dubios (cred  că o particică din patrimoniu îmi aparţine, dar, în fine, faţă de câtă avere am pierdut din cauza lui Lioncik Tismeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, aceasta nu înseamnă mare lucru). Şi ce-a spus Adrian Păunescu despre Gabriel Liiceanu ca patron de editură ? Pe legătură ad hoc ajung la http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/tinichigiul-licheleanu-la-intersectia-bd-caragiale-cu-fund-basescu-512851.html . “Nu mă mai interesa felul cum a devenit dumnealui mare editor, […] negustoraş de hârtie tipărită.”,  scrie Adrian Păunescu.  De ce este frazarea “greu de reprodus” pe blogul domnului Vladimir Tismăneanu? Adevărul acesta supără chiar într-atâta ? Totuşi, totuşi, realizez că Adrian Păunescu nu îl insultă pe domnul  Gabriel Liiceanu din motive de patrimoniu, ci din alt motiv, pe care îl declară tranşant : +Licheleanu este neruşinatul pervers care a cerut după 1989 ca „Doina” lui Eminescu, „De la Nistru pân’ la Tisa”, să rămână în umbră, pentru că promovarea ei ar putea să ne îndepărteze de Europa. Nici tanchistul de ocupaţie din al doilea război mondial nu îndrăznise o asemenea ticăloşie.+ Acum, dacă Vladimir Tismăneanu îi ia apărarea din acest motiv domnului Gabriel Liiceanu, totul arată că Vladimir Tismăneanu nu se dezice de alegerile de valoare şi de acţiunea politică a tatălui său, acela care în perioada 1940-1941 a adus Gulagul peste Basarabia, i-a strâns pe urmaşii răzeşilor pentru a fi exterminaţi de ruşi în Siberia. În plus,  dacă domnul Vladimir Tismăneanu este de acord cu atitudinea lui  Gabriel Liiceanu faţă de „Doina” lui Eminescu, aceasta demonstrează că Vladimir Tismăneanu este un ignar. Noi cunoaştem infinit mai bine decât Vladimir Tismăneanu problemele româneşti. Sigur, le cunoaşte şi domnul  Gabriel Liiceanu, pentru a lupta împotriva intereselor româneşti.Imediat după loviluţie, politrucul cominternist Silviu Brucan l-a numit pe Gabriel Liiceanu ca patron la fosta Editura Politică. De bine de rău, în perioada Nicolae Ceauşescu, Editura Politică devenise românească. Gabriel Liiceanu a îndreptat-o spre o politică opusă intereselor României. Şi eu ţintesc aici în mod special spre semnificaţia publicării cărţii lui Keith Hitchins:  „Românii 1774-1866”, carte recomandată în programa şcolară la noi. Keith Hitchins este un istoric american, profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Am citit cu atenţie, în original, Introducerea cărţii lui Keith Hitchins mai sus amintite. Se ştie ce semnificaţie are anul 1774 : semnarea păcii de la Kuciuc Kainargi. A fost un tratat prin care puterile occidentale, în primul rând Britania, au acordat Rusiei nişte drepturi imense, pe care aceasta nici măcar nu le ceruse. Dar, în acelaşi timp, pacea de la Kuciuc Kainargi ştergea o capitulaţiune de mare valoare pentru noi. Vorbesc aici în mod expres despre Capitulaţiunea de la Constantinopol din anul 1740. Prin acea Capitulaţiune de la 1740, Franţa absolutistă garanta în mod expres frontiera răsăriteană a Bogdan-ului (principatul moldovenesc) pe rîul Bug. Or, dacă era un om de ştiinţă fără interese oculte, onestitatea intelectuală îl obliga, repet: îl obliga!, să amintească, măcar în Introducerea foarte sumară a cărţii „Românii 1774-1866”, Capitulaţiunea de la 1740 care a fost ştearsă prin tratatul internaţional de la 1774.  Keith Hitchins tace. De ce tace Keith Hitchins, care altminteri vorbeşte despre evenimente petrecute la începutul secolului XVIII ? Pur şi simplu pentru că obturarea memoriei despre  Capitulaţiunea de la 1740 convine Rusiei ! “Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Fundamentarea juridică a democraţiei

Vorbim atâta despre importanţa revoluţiilor şi rolul lor ca “locomotive ale   istoriei”. În realitate, aşa cum arată istoria civilizaţiei, este infinit mai importantă pentru progresul societăţii dezvoltarea sistemelor de justiţie. Inceptul celor spuse de mine despre fundamentarea juridică a democraţiei în primele veacuri ale erei noastre l-am găsit citind texte scrise de Will Durrant. Într-unul dintre periodicele culturale dinainte de 1989, filosoful legionar Constantin Noica publica un articol în care dezvăluia că le-a vorbit „discipolilor” (ghiciţi, care?, doi dintre ei au fost în mod sigur Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu) despre textele esenţiale scrise de Will Durrant. Fiecare carte scrisă de Will Durrant  a fost în Occident un best seller! Ar fi fost şi în România. Dar patronul Gabriel Liiceanu a preferat să conducă editura Humanitas (fosta Editura Politică) la faliment, decât să publice vreo carte de Will Durrant. 

Titus Filipas

GDS continuă politica securităţii

GDS este acronimul de la Grupul pentru Dialog Social. GDS se dovedeşte a fi  un implacabil  controlor al discuţiilor privind informaţia “politiceşte corectă” în surogatul de “societate civilă românească” pe care îl patronează. Să reamintesc aici că politica informaţională a securităţii era incoporată în cultura organizaţională a securităţii.  Aceasta era de fapt o pseudo- cultură, o sub-cultură,  un kitsch managerial securist promovat  voios  de „personaje istorice” precum  Ion Mihai Pacepa şi Liviu Turcu. Prin tot ce au scris ori au publicat, respectivii domni, –foarte onorabili acum–, nu dovedesc în vreun moment că au depăşit  această sub- cultură. De pe la vîrsta de 12 ani m -am ciocnit şi am fost lezat de personaje asemenea lor. Dar nu aceasta contează acum, nici măcar pentru mine. Scriam pe blog despre imitarea modelului vest-german de organizare microeconomică  a întreprinderilor româneşti pe vremea regimului Nicolae Ceauşescu. Modelul acela de organizare era palatabil pentru Nicolae Ceauşescu şi grupul restrâns de comunişti duri şi inteligenţi  ce erau la început în jurul său (Emil Bodnăraş  ar fi  fost exemplul cel mai reprezentativ).

Modelul microeconomic vest-german era  atrăgător pentru comuniştii  români din două motive:  (i) Economia R.F.G era extraordinar de eficientă, era chiar una dintre cele mai productive de bună-stare din lume.  (ii) Republica Federală a Germaniei de atunci  avea o  „economie socială de piaţă” care îmbina trăsăturile economiei de piaţă liberă şi caracteristicile unei economii planificate, tipice unui stat socialist. Iar în organizarea microeconomică a întreprinderilor şi chiar în macroeconomie practica informaţia asimetrică.

În România, aplicarea acestui model al „informaţiei asimetrice” a fost interpretată ca justificare pentru cenzura la diverse nivele de informare. Nicolae Ceauşescu a încercat să implementeze cultura „informaţiei asimetrice” în România cu ajutorul „culturii organizaţionale a securităţii române”. Eşecul stupefiant al economiei româneşti, în care se făcuseră investiţii colosale de tehnologie occidentală ultraperformantă,  s -a datorat  în primul rând  acestei „culturi organizaţionale”. Securitatea era prezentă peste tot în economia românească de stat, precum şi  în economia cooperatistă. Securitatea comanda şi controla  aceste două economii prin unicul tip de cultură pe care îl poseda.

Nu se poate nega faptul că Nicolae Ceauşescu a iniţiat şi a sprijinit un program uriaş de transformare industrială a ţării. Ce anume a deviat din exterior acel program generos, realmente entuziasmant? Faptul că World Bank şi FMI au început să pompeze în ţară sume imense în sprijinirea industrializării forţate, rapide, numai prin achiziţionarea de fierărie. Programul acesta nu se sprijinea pe dezvoltarea concomitentă a unei raţionalităţi instrumentale, cum cerea un sistem filosofic românesc încă din Belle Époque, ori cum cerea şi dialectica unităţii contrariilor  software & hardware. Tot cea ce se pretindea liderului român pentru banii primiţi de la World Bank şi FMI era numai aplicarea unei politici de „strângere a şurubului” în România. De unde şi aspectul ubuesque al regimului dictaturii personale din România! Consultând eu un studiu din 1994 al lui J.W. Kendrick (foarte apreciat de economiştii de la OECD), conchid că Nicolae Ceauşescu a fost chiar împins la exacerbarea atitudinii dictatoriale prin politica adoptată faţă de România de World Bank şi FMI. Ai căror experţi  ne sfătuiau expres să investim prioritar în capitalul tangibil pentru a obţine bună-starea. În vreme ce exact  la acel timp America executa un U-turn  de politică economică pentru a  investi prioritar în capital intangibil!   

Principiul „informaţiei asimetrice” fusese introdus în  România de  articolele publicate în  Scânteia, ziarul  bolşevicului Silviu Brucan. După 1989, tovarăşul Silviu Brucan a  efectuat a mişcare tactică extraordinar de inteligentă (sigur, eu fac parte din “stupid people” şi mă mir ca prostul) pentru menţinerea comunismului informaţional în funcţiunea lui clar anti-românească. Silviu Brucan a trecut sarcina implementării politicii „informaţiei asimetrice” de la securitatea proaspăt desfiinţată, la Grupul pentru Dialog Social! Astfel a fost menţinută în România post-decembristă ignoranţa intelectuală profundă a populaţiei româneşti prin practicarea „informaţiei asimetrice”. Discuţia pe anumite teme foarte sensibile şi acute pentru societatea civilă românească este după 1989 fie total prohibită, fie total deformată. Un prim exemplu ar fi rolul total obliterat al Constituţiei de la Anul Domnului 212 pentru crearea germenilor societăţii civile. Reamintesc apoi refuzul culturnicilor Grupului pentru Dialog Social de a discuta pertinent intelectualismul extrem de generos al lui Mihai Eminescu, pe care culturnicii de la GDS l-au  redus la statutul  ,,cadavrului din debara.” Se mai presupune că  Andrei Pleşu, nume de personaj proeminent pentru GDS,  ar fi  fost influenţat de generozitatea spirituală a lui Constantin Noica. Totuşi Andrei Pleşu a furat gloria întemeierii Muzeului Ţăranului român de la marele cărturar şi organizator de instituţii culturale, Alexandru Tzigara-Samurcaş! Nu cred că această atitudine reprezintă exact spiritul lui Constantin Noica! Dacă publicul nu îl acuză direct pe Andrei Pleşu de furtul proprietăţii intelectuale a lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, este doar pentru că Andrei Pleşu se află sub acoperirea politicii de informaţie asimetrică practicată de GDS.

În fine, domnul Gabriel Liiceanu, care conduce actuala editura Humanitas, a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : el a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. „Revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” poate justifica orice, nu se mai pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară. Un titlu rămas prohibit la Humanitas, –cum era pe vremuri la Editura Politică–, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance„, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filosofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe si filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate, chiar şi în “cea de a doua modernitate” din secolul XXI. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director la Contemporanul pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar! Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Titlul bestseller mi- a fost recomandat insistent spre lectură de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. “Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer.” Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este mesajul acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit sa o traducă editura Humanitas. Prin aplicarea constantă a principiului „informaţiei asimetrice”, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu “meritul” de a fi fost unul dintre factorii care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura culturală, mă rog, hai să îi zicem şi noi cul-de-sac  pentru a răspunde snobismului mult prea impertinent afişat!
Titus Filipas

Excerpt din eseul “De ce, Humanitas?”

[…] Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas, tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, “Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scris de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnat cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar. Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. […]

Cartea [“Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”] mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. “Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află. […]

Titus Filipas

Clarificarea temei Adrian Năstase

Domnul Mihnea Georgescu este unul dintre colegii oneşti de pe blogosfera românească, încep prin această recunoaştere. Onestitatea intelectuală este rară în spaţiul virtual de limba română! Domnul Mihnea Georgescu a scris recent articolul :

http://mihneageorgescu.wordpress.com/2008/03/11/etimologia-cuvantului-nastase/

Cu bunăvoinţa lui M.G., redau textul domniei sale: „Pentru că sunt, cu modestele mele forţe, un iubitor al Logosului şi pentru că m-am jucat mult cu numele “Năstase” încercând să găsesc rime pentru lozinci… mi-am pus problema care este etimologia acestui frumos nume. Numele pare derivat din greceşte din cuvântul anastasios. Printr-un fenomen de corupere (nu râde, neinfectatule acolo în spate, aşa se zice!) s-a eliminat a-ul iniţial şi s-a românizat terminaţia, ajungându-se la forma “Năstase.” Tâlcul acestui nume (şi evreii credeau că fiecare nume are o semnificaţie mai profundă), mai ales că am intrat în Postul Paştelui, este că purtătorul său va trece prin suferinţe mari în viaţă, dar “va învia” din morţi. Cuvântul grecesc anastasia nu înseamnă atât “înviere”, cât “ridicare la o poziţie iniţială,” fapt evident în variantele engleze şi franceze care redau “resurection.” Deci, sensul numelui redă o ridicare a purtătorului său la demnităţile din care a fost coborât pe nedrept şi vremelnic.”

Nu mai redau nenumăratele comentarii rusofobe/grecofobe pe tema Tamara / Anastasia. Mihnea Georgescu, răbdător, le-a acceptat totuşi pe blog! Mărturisesc că sînt lipsit de darurile acestea de răbdare, şterg nenumăratele comentarii negative care încearcă să se insinueze pe blogul meu. Pentru că există şi categoria ‘idiota’, termenul este folosit aici numai în conotaţia Trivium din latina scolastică medievală!, printre bloggerii care pun  linkuri la instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară.

Bineînţeles, domnul Mihnea Georgescu a acceptat şi comentariul meu.

“Felicitări pentru articol!”, i-am spus. “Este binevenit, pentru că  este necesară clarificarea temei Adrian Nastase, politicianul român caracterizat acum prin cel mai avansat IQ.”

Iată aici şi un articol pe care l-am scris în bună credinţă, pentru a mă ajuta să înţeleg tema Adrian Nastase şi a familiei sale:

https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/29/pusca-din-otel-de-damasc/

Aici puteţi accesa alt articol, în care  critic limitele sale de cultură organizaţională :

https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/31/confuzia-lui-adrian-nastase/

Dar este altcineva mai bun? 

Adrian Nastase este singurul dintre politicienii români actuali care a demonstrat că poate asimila concepte foarte dificile de ştiinţă prudenţială, domeniul peren al cunoaşterii unde se construiesc judecăţile de valoare.

Titus Filipas

Odometrie ideologică negativă

Am parcurs, ajutat de cei vechi, nouă zecimi de drum. Odometria ideologică negativă promovată de instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară, îi blochează pe cei noi să parcurgă ultima zecime: „Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o „ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate „senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în „Éléments d’idéologie” din 1801 : „la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, „cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip „laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa „Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de „Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi „Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi „Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : „Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate „senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea „viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la „răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă „încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, „les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia „ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare „par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a „înlănţuirii cunoştinţelor”, „l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o „serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii „l’héritage de Lumières”, adică „moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul „neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : „Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică „Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala „vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate „de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut „ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic „des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, „şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, „Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, „Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat „stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, „degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, „ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al „încremenirii în Proiect”. Sigur, „încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de „gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea „încremenirii”, se poate face cu „mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas 

De ce, Humanitas?

Jurnal / 2001, în primăvară

„Tezele şi antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg şi în România”, pare să fie politica editorială a casei http://www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. În fine, „revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio „Europa liberă”. Din păcate, faţă de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice.

Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este „Dacia hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat faţă de cine, mă întreb acum, faţă de securitatea din România, sau faţă de verişoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?

Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaştem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparaţie, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată şi popularizată a fost aceasta, este cea a unui „autor secund”, ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica. Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ştefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenţei unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, şi alţii. În „Bietul Ioanide” şi înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admiraţie nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne „persoană aflată în posesia unui carton” ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obişnuită, măcar şi cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul şi romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În „Rotonda plopilor aprinşi”, Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securităţi ? Fără să ştie poate despre ce vorbeşte, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.

Domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, foşti membri P.C.R., (oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliţie politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deşi ei spun că pe atunci erau mici, şi nu ştiau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenţi în C.N.S.A.S. chiar şi împotriva stipulaţiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schiţat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, şi ar fi trebuit, în contul sumelor uriaşe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.

Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simţit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeaşi genă a genialităţii. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în acelaşi timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuşi, în edituri minuscule şi tiraje aproape infinitesimale de către nişte oameni admirabili. Chiar şi „Dacia hiperboreană”, am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanţa cărţii, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puţin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat şi pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audienţă, mă refer la actorul, cântăreţul şi autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărţi bune, n-a reuşit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al „Daciei hiperboreene”!

Mă mai întreb în acelaşi timp dacă, acţionând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulţime de traduceri strepezite ale unor cărţi care sună totuşi admirabil în limba franceză, nu- şi va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărţi interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eşecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuşi pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toţii.

Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.

Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piaţa publicaţiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reuşit performanţa aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află.

La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit şi cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în „câmpul muncii” înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.

În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filosof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversaţie fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune şi el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are şansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.

Titus Filipas

2001, primăvara, în Craiova. Publicat pe Forum la Romanialibera.

 

Meditaţia Transcendentală

În vremea regimului Nicolae Ceauşescu, s-a încercat predarea  „Teoriei mulţimilor” în învăţământul românesc chiar din clasa I-a.  Dar specialiştii internaţionali mai dezbăteau încă tema Axiomei Alegerii! Aceasta a creat mari dificultăţi elevilor, învăţătorilor, pedagogilor români. Care nu erau lăsaţi să lucreze cu vechea modelare a „Omului Ideologic” epitomic,  creaţia pedagogiei lui Condillac şi de Tracy, ci erau forţaţi să lucreze într-un  model al „omului nou” ! Institutul de  Cercetări Pedagogice şi Psihologice  din Bucureşti a fost chiar obligat să  recurgă la modelul foarte contorsionat al omului din „Meditaţia Transcendentală”. Nu trebuie să îl credităm pe  Ceauşescu Nicolae cu meritul că el ar fi fost primul care l-a demascat pe   Maharishi Mahesh Yogi  (fondatorul  „Meditaţiei  Transcendentale”) că era un escroc. Prioritatea demascării lui Maharishi Mahesh  îi aparţine lui Mick Jagger, acesta observând  siderat cum   yoghinul o îmbrăţişa mult prea carnal pe Marianne Faithfull, egeria grupului Rolling Stone.

Dar în anul 2004, Doina Jela şi Gabriel Liiceanu au încercat să dea respectabilitate acelei escrocherii, publicând la editura Humanitas cartea Afacerea Meditaţia Transcendentală, unde canularul lui Maharishi era descris ca  “tehnică orientală de destindere şi de optimizare a randamentului individual.”Titus Filipas

Amuzantă superficialitate, dezarmantă sinceritate !

Ziarul România liberă din 05 Iulie 2007 publica un interviu cu doamna Dana Papadima. Prezentăm excerptul  revelator :+La 1 ianuarie 1995 am venit la Editura Humanitas (Dumnezeule, cata vreme s-a scurs!). Fisa mea de post de atunci mentiona, printre altele, implicarea Editurii in Proiectul Bancii Mondiale de reformare a Invatamantului prin intermediul primelor manuale alternative din Romania. […] In cativa ani, in Romania s-a format o industrie prospera a manualelor scolare care a ars etapele, s-a profesionalizat o elita a editorilor cu profil educational, iar editura pe care o conduc, Humanitas Educational (intemeiata in anul 2000) este un brand recunoscut si stimat pe piata, cu un slogan in care cel putin noi, cei din echipa, n-am incetat sa credem: „Invata altfel”.+

Doar eu am avut ceva de comentat pe forum. Scriam atunci, Sâmbătă, 07 Iulie 2007, orele  12  şi 20 : Amuzantă superficialitate la editura Humanitas ! Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru începeau educaţia lor citind seria de manuale pregătite de Bonnot de Condillac pentru Micul Prinţ – Infantele de Parma. “Alternativ” ar însemna acum manuale pentru Micul Capitalist. Ele nu există! Editura Humanitas a consumat banii într-o mare cacialma!Titus Filipas