Posts Tagged ‘http://patratosu.wordpress.com’

Sindromul copycat

ianuarie 6, 2008

De pe foaia de comentarii http://patratosu.wordpress.com/2008/01/04/sint-o-oaie-plina-cu-scaieti/#comments, am fost întrebat :

„cum poti afirma ca e singura biserica ecumenica..?”

Am afirmat de facto : ” Eu cred în Vechiul Testament, Tragediile greceşti, Noul Testament, şi teologia Părinţilor Cappadocieni ai Bisericii Ortodoxe care este adevărata Biserică Ecumenică.”

Dacă studiezi atent ce s- a întâmplat la Conciliul din 381 AD, te vei convinge că adevărata şi singura biserică ecumenică este Biserica Ortodoxă.

Dar, bineînţeles, există şi sindromul copycat.

Numai pe aceia care….

ianuarie 5, 2008

De pe blogul “La patratosu”, mai precis de pe foaia de comentarii http://patratosu.wordpress.com/2008/01/04/sint-o-oaie-plina-cu-scaieti/#comments, am selectat: “Stimate Titus Filipas, cred ca ar trebui sa precizati în comentariul de pe blogul dvs. ca ati luat citatul nu din post-ul meu, ci dintr-un comentariu, care se întîmpla sa nu îmi apartina… Cred ca exploatati detaliul nesemnificativ…Cum doriti. Am încercat sa intervin pe blogul dvs., dar nu permiteti comentariile. by patratosu ianuarie 4, 2008 at 9:38 am”

Problema este aceea că Dumneavoastră aveţi programatic bibliografia limitată.  Eu cred în Vechiul Testament, Tragediile greceşti, Noul Testament, şi în teologia Părinţilor Cappadocieni ai Bisericii Ortodoxe, care este adevărata Biserică Ecumenică. Dumneavoastră credeţi  numai în Evanghelii. Bun! Dar nu aţi asimilat  măcar  primul verset al Evangheliei lui Ioan! Eu nu voi permite pe blogideologic.wordpress.com decât intruzia comentatorilor care au asimilat măcar  primul verset al Evangheliei lui Ioan…Titus Filipas

Lipsa lecturii din Vechiul Testament

ianuarie 4, 2008

Citesc pe blogul http://patratosu.wordpress.com/, postarea:„In ton cu tristetea din aceste zile dar si cu post-ul curent haide-ti sa ne reamintim si sa reflectam la niste versuri.”

Noi reflectăm mai întâi la gramatica românească folosită pentru aşezarea cuvintelor în fraza corectă. Nu se află acest îndemn şi la începutul Evangheliei lui Ioan? Dar greşeala de ortografie din postarea precedentă se datorează, cred eu, mai ales lipsei lecturii din Vechiul Testament.Mai avem oare nevoie de lectura Vechiului Testament, acum, în timpul postmodern?, mi se poate eventual replica de către unii neoprotestanţi. Eu ţin să le reamintesc că într-o primă accepţiune, postmodernismul se defineşte drept întoarcere la tradiţie, ar fi astfel opus modernităţii. „Modernitatea” este o ambiţie de performanţă a Civilizaţiei. Această „modernitate” era deja descrisă – şi respinsă – de Vechiul Testament : „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vîrf să atingă cerul.” (Geneza, 11 : 4).Titus Filipas

Şocul distribuţional

ianuarie 2, 2008

Reiau din blogul http://patratosu.wordpress.com/ fraza :“Stimate Titus Filipas, … acum am aflat de felul asta de justitie de care spuneti.”  

Oamenii simpli şi oneşti din România erau în aceeaşi stare de ignoranţă privitoare la justiţia distributivă în anul 1989. Din cauza aceasta s-a produs marea inegalitate de averi la marea privatizare după “revoluţia din 1989”. Populaţia a  permis primului – ministru de atunci să restituie fiecărui “om al muncii” bruma de bani investiţi în “părţile sociale” pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. O privatizare totală şi proporţională cu “părţile sociale”  ar fi dat  aproape fiecărei familii muncitoare din România o parte semnificativă din marea avere a statului socialist, respectându -se justiţia distributivă, fara a se crea şocul distribuţional. Dar în afară de Petre Roman şi miniştrii primului său guvern, care fuseseră şcoliţi în Occident pe banii statului socialist, cine altcineva în România mai ştia atunci despre justiţia distributivă? CNSAS nici măcar nu le-a verificat ulterior dosarele, ca să vedem din ce fel  de “patrioţi” se compunea primul guvern post-revoluţionar. Titus Filipas

Un exemplu de justiţie distributivă

ianuarie 2, 2008

Citesc pe blogul http://patratosu.wordpress.com/ un răspuns care îmi este adresat:

“Stimate Titus Filipas, am vazut comentariul dvs. foarte lung, de fapt nu este un comentariu este un fel de lectie… asta este … mai invat si eu cite ceva..acum am aflat de felul asta de justitie de care spuneti; am vazut ca ati afisat si pe blogul dvs. comentariul.. bun! nu stiu ce sa spun. Poate ca altii mai educati ca mine in sociologie si drept ar putea interactiona cu cele ce spuneti.”

Este angajamentul meu în construcţia frazei  româneşti,  acela de a respecta o epistemologie auto –critică. Aceasta mă împinge spre demersul foucauldian „Langage à l’infini”. Apoi, faptul că pun aceeaşi informaţie pe două bloguri este justiţie distributivă.Titus Filipas

Comentariu la eseul “A disparut…”

decembrie 27, 2007

“A disparut…” a intrat pe blogul http://patratosu.wordpress.com la data de decembrie 27, 2007. Eseul este excelent scris. Ilustraţia – cea mai potrivită. Tabloul entuziasmului proletar este cumva de Ivancenco ? Într- o extinsă reţea de efecte cu externalităţi pozitive şi negative, bloggerul român  este   util binelui public  pentru că  articulează la discursul comun  un minimum de  concepte noi,  adăugă discernământ şi judecăţi de valoare asupra  evenimentelor  din  cotidian. Acest autor de blogger, –cel mai bun din România–, discută corect noţiunea de justiţie distributivă într- o abordare  conceptuală ascendentă : “Ultima data cînd am dat parizer cu pîine pentru pauza ei de la ora 10 si un pic de tuica a fost… ehe… acum vreo 8 ani, cred….”

Principiile justiţiei distributive sunt principii  normative destinate alocării bunurilor (resurselor, inclusiv resurselor educaţionale) care se găsesc în cantitate redusă.   Ca discurs,   justiţia distributivă  se concentrează asupra  caracterului acceptabil, ori „drept”,  al  (re)distribuţiei  bunurilor în societate. În context social, chestiunile etice tratate în justiţia  distributivă sunt  considerate a fi  acute, grave, importante. Din cauza  aceasta,  justiţia  distributivă trebuie să  fie divulgată, popularizată, învăţată.  Pe web există deja vreo două generaţii  de situri unde  persoanele doritoare de cunoaştere prudenţială pot   învăţa   justiţia   distributivă   prin  profile statistice, interviuri, jocuri video. Jocul interactiv chemat „Distributive Justice in America” este oferit populaţiei   din New York   prin intermediul unei instalaţii electronice integrate  la Whitney Museum of Art. Vizitatorilor li se mai oferă şansa,  pentru unii din ei nesperată,  de a crea propria societate virtuală,  ideală din punctul de vedere al justiţiei distributive. Conţinând  şi multă grafică,  siturile  educaţionale din  generaţia a doua  pentru  achiziţionarea  elementelor de justiţie   distributivă  sunt  redactate în limba engleză, majoritar. Există şi  fericite excepţii  de la acest exclusivism al englezei educaţionale pe web. Enumerăm două  notabile „cazuri balcanice”: situri de etică  distribuţională redactate în  limbile croată şi  turcă, vă puteţi imagina aşa ceva ?  Totuşi, dacă doriţi un limbaj facilitînd  realmente accesul Dumneavoastră la conceptele   noi,  – se spune uneori că  această „vorbire”  ţine de categoria  limbajelor sacre –,  recurgeţi la  engleza  vorbită  de  profesorii de la Harvard University. Textele de justiţie  distributivă cele mai citite,  actualmente,  îl au ca autor pe  filosoful harvardian John Rawls  (1921 – 2002),  un egoist  prudenţial  epitomic. După un stagiu ca infanterist pe frontul din Pacific, consecinţele infernului de la Hiroshima îl îndeamnă  pe John Rawls  să studieze filosofia morală. John Rawls  reflectă mult asupra temei, publică  prea puţine  articole ştiinţifice. Scrie  lent şi eficient,  în  celebrul  stil explicativ Bourbaki ce urmează unui mare război, marele  text  educaţional  de cunoaştere prudenţială  intitulat  „A Theory of Justice”, din anul 1971. În paginile cărţii „O teorie a dreptăţii”,  acum  lectură obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale,  John Rawls încearcă să  rezolve problema justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale  de Contract Social. În construcţia discursivă din textul „A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632-1704), Jean Jacques Rousseau (1712-1778), şi Immanuel Kant (1724–1804). Contractul social” înseamnă la  John Rawls  o cooperare conştientă  între grupuri, prin negocieri pe un set de  valori  etice. Cursul profesorului John Rawls despre ‚teoria dreptăţii’  şi  distribuţia  bogăţiei a  influenţat  nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea economică. Regula economică simplă ne spune că  bogăţia  dintr -o  economie  nu reprezintă o cantitate fixă,  transmisă de la o perioadă la alta. Bogăţia poate mereu să fie creată, aceasta a fost experienţa ţărilor industrializate în ultimele două secole  şi jumătate. Altă regulă  de  tutorial economic ne învaţă că veniturile şi  bogăţia  nu  sunt   “distribuite”. Aceasta pentru că bogăţia nu este mai întâi creată, apoi distribuită. Cianotipul privind  posesia de bogăţie  spune că  veniturile persoanei şi bogăţia sunt create, şi iniţial deţinute legitim, posedate legitim, chiar de către persoana care creează acea bogăţie. Iar între  „crearea  de bogăţie” şi  „redistribuirea de bogăţie” există un conflict din punctul de vedere al justiţiei naturale. Prin impozitările pe care le impune  şi le percepe, statul asigură  principalul mecanism prin care se realizează „redistribuirea de bogăţie”. Cred sincer că  orice „redistribuire” de bogăţie înseamnă  furt camuflat, dar admit că acest conflict  între  „crearea  de bogăţie”  şi  „redistribuirea de bogăţie”  se poate aplana  recurgînd la „reguli de contrapartidă” (‚trade offs’) adecvate. Aş fi preferat sublinierea aspectelor rawlsiene în campania de educaţie civică în şcoli. Nu se întâmplă.  Cum reacţionează, la această criză autentică şi acută de educaţie civică,  instituţia cea mai competentă, şi cea mai avizată, –în principiu–,  asupra  abstracţiunilor aplicabile, anume Facultatea de Ştiinţe Politice a  Universităţii din Bucureşti ? În general, modelul fiducial lipseşte la ei. De ce ? Pentru că  aşa  a fost  concepută  Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti  de  către “ctitor” – profesorul universitar  Daniel Barbu.  În principiu, Facultatea „lui” de Ştiinţe Politice nu trebuie să propună modele fiduciale, soluţii înţelepte şi fezabile pentru România. Profesorul universitar  Daniel Barbu este cel mai proeminent reprezentant actual din “şcoala dâmboviţeană de politicianism”. Chiar şi  bloggerul observă :  “Mi-am dat seama de asta ascultînd un interviu pe Europa Cultural. Nu mai stiu cine [cu cine n.n.] dialoga, cred ca […] Daniel Barbu […].”  Mai departe, nu aş pronunţa afirmaţia riscată : “lui Daniel Barbu îi apartine descoperirea … [că] a disparut clasa muncitoare.” Nu “a dispărut”, ci a plecat în alte ţări. Totuşi,  formal a dispărut  conceptul de clasă socială, înlocuit cu triada noţională “grid-group-network”.Titus Filipas

În cuvinte folosite numai pentru duşmani

decembrie 12, 2007

Mai recent, şi în cuvinte de obicei folosite exclusiv pentru duşmani, tînărul teolog român Cristian Bădiliţă atacă virulent în presă opera teologică scrisă a părintelui Dumitru Stăniloae.  Să prezentăm aici spre substanţiere numai excerptul:   “Cine realmente l-a citit pe Stăniloae, nu poate să nu constate o involuţie a acestuia din tinereţe până la moarte, care se poate explica, parţial, prin semiizolarea culturală în care a fost condamnat să trăiască după 1950.  Last but not least, Stăniloae nu trebuie uitat pentru volumul publicat, sub Ceauşescu, împotriva Bisericii greco-catolice, desfiinţată dictatorial de regimul comunist. Nimic nu poate scuza un asemenea gest, josnic în contextul respectiv. Cine încearcă   să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, este un citat de ameninţare copiat de noi din articolul publicat de cotidianul bucureştean ZIUA pe data de 20-10-2007. Există lucruri în aparenţă elementare, dar care se află mai presus de noi, mai presus de presa cotidiană, chiar mai presus şi este aproape blasfemic ce spun –desigur glumesc– decât  ameninţările  acestea de ridicol extrem proferate de  Cristian Bădiliţă ! Deşi conform injuncţiei impuse scrisului nostru de către  Cristian Bădiliţă, “Cine încearcă  să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, noi suntem chemaţi în primul rând să apărăm logica elementară în construcţia textului românesc. Este aceasta o lecţie bine învăţată de noi, şi pe care o respectăm cu dreaptă credinţă. Astfel că noi categorisim injuncţia –altminteri obraznică–   pronunţată de către  Cristian Bădiliţă  doar ca pe o ambuscadă de dialog, de genul tacticii mereu uzitate  şi de tovarăşul Mircea Dinescu în apariţiile sale publice pe treptele CNSAS,   alături de fruntaşul în construcţia socialismului şi capitalismului, veşnicul  onorat cu funcţii Constantin Ticu Dumitrescu. Cu mai mult respect pentru reflecţie, Cristian Bădiliţă ar fi înţeles poate şi viaţa reflexivă păstrată într -o intensitate magnifică “din tinereţe până la moarte” a cărturarului Dumitru Stăniloae. Cum poţi  plasa epitetul de “involuţie” –how can you tag as involution, ca să spunem lucrurilor şi pe englezeşte– peste gândirea teologului Dumitru Stăniloae! Reperele  de timp sunt decelabile în frazele citării din ziar. Noi le vom folosi. Pentru a demonstra aici cât   de vie şi cât de aprinsă a fost mereu puterea de cugetare a teologului ortodox Dumitru Stăniloae, un cărturar  şi un teolog  român pentru toate timpurile. Se ştie că Nicolae Ceauşescu a preluat puterea în anul 1965. Dar anul acesta este foarte important pentru biserică şi teologie! La Conciliul Vatican II, în anul 1965, se decidea renunţarea la Messa Tridentină, într- o tentativă de aşa zisă modernizare a bisericii catolice.  Să înţelegem că   prin mutaţia de cod teologic  produsă la Conciliul Vatican II, totodată  şi uniatismul  greco- catolic  românesc îşi pierdea orice legitimitate şi justificare. Făcând zadarnică, inutilă,   jertfa supremă a martirilor greco – catolici din temniţele comuniste. Astfel Conciliul Vatican II a lucrat chiar mai eficient decât Stalin,  ce ura în general uniatismul  greco- catolic, şi în mod special pe   cel   malorus,  adică uniatismul  din Ucraina, pentru detronarea gloriei martirilor uniaţi. Deci studiul  teologic al părintelui Dumitru Stăniloae,   cu opinii exprimate clar împotriva  uniatismului  greco- catolic,   era după anul 1965 perfect justificat  de evenimentele istoriei de atunci. Pentru că, iată !   o neplăcută surpriză  ulterioară  a pontificatului a fost să constate pierderea elanului bisericii catolice de facto prin acea mişcare  aproape sinucigaşă de la Vatican II. Messa tridentină   pe care o denunţă  şi la care renunţă catolicismul prin hotărârea conciliului Vatican II fusese adoptată de conciliul de la Trent pentru Contra Reformă, din secolul XVI. Textul esenţial după   care se conduce messa tridentină este Vulgata Sfântului Ieronim, unul dintre călugării sciţi, iar teologia incorporată de acesta în Vulgata este chiar teologia Bisericii Orientale din secolul IV. De fapt, tînărul călugăr scit care avea să devină  Sfântul Ieronim, autorul Vulgatei, asculta cu devoţiune la Nova Roma predicile Sfântului Ierarh Grigore Teologul (Bogoslovul). Aşa numita ‘modernizare’ a catolicismului făcută la Vatican II prin renunţarea la messa tridentină era motivată de facto de ’spălarea’ de influenţa Bisericii Orientale în Occident. Dar catolicismul ar trebui să renunţe simultan şi deschis la dogma Sfintei Treimi, care este o creaţie a teologilor filosofi cappadocieni din secolul IV. După cum Occidentul   ar trebui să renunţe şi la ’softul’ anselmian  care se bazează pe dogma Sfintei Treimi. Toată civilizaţia de calitate a Occidentului este doar un acquis universalist căpătat din Romania Orientală, deci împrumutat din Biserica Orientală sau ‘biserica ortodoxismului’, cum se mai numeşte acum. Cristian Bădiliţă mai  scrie de asemenea dispreţuitor şi cu suplimentare accente de condamnare  despre părintele Dumitru Stăniloae : “Părinţii latini nu-l interesează deloc! Singura excepţie o constituie Laurenţiu de Novae, un sfânt “proto-român” din secolul VI sau VII, căruia i-a consacrat o introducere din raţiuni… patriotice.” Cristian Bădiliţă este aşa de nullum  la istoria noastră  pentru situarea unuia  dintre importanţii cărturari   străromâni pe scala timpului  cu atâta incertitudine ? Ironia este amplificată de circumstanţa că teologul ortodox Cristian Bădiliţă pare a se fi integrat perfect lumii francofone, dar  totodată el nu a găsit “timpul material” să citească studiul în limba franceză intitulat  ’Laurentiu de Novae et la nouvelle conception du temps’,     elaborat de cărturarul  N. Zugravu încă din anul 1993. Mulţi dintre  Părinţii latini ţin de Nova Roma, o idee mare, o idee cu atracţie imperială, o idee încapsulată în discursul creştin al Bisericii Universale de la anul   381. Conciliul ecumenic ce a avut loc în Constantinopol  la 381 AD este totodată şi punctul cel mai vizibil de ancorare pentru teritoriul Latium Novum (de unde este şi Laurenţiu de Novae )  în mirabila civilizaţie ariană din Romania Orientală. Civilizaţie  care se creează în secolele IV, V, VI,  şi la care noi participăm prin « cărturarii   sciţi ». Ale căror scrieri, într- o  latinească aspră dar clară,  formează capitolul  din cultura noastră care se cheamă acum literatura străromână. În acest capitol putem adăuga şi Vulgata lui Ieronim, text care asigură succesul Contra Reformei dar este respins de Conciliul Vatican II din anul 1965. Abia pe parcursul lucrărilor îndelungatului  conciliu din Trent (1545- 1563), în biserica apostolică occidentală s – a recunoscut în modul cel mai explicitat faptul că textul Bibliei Sfântului Ieronim, Vulgata, constituie cea mai limpede traducere a Cuvântului Divin. Însă nici măcar la acel faimos conciliu tridentin,   în Europa occidentală nu se recunoaşte încă importanţa învăţăturilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul la făurirea spiritului  de  luciditate şi de reflecţie al traducătorului Bibliei în limba latină. Probabil de aceea domnul Cristian Bădiliţă  nu a reţinut nici acum  informaţia de esenţă    marşul Contra Reformei catolice înspre victorie a fost extraordinar de mult facilitat de incorporarea textului unui călugăr balcanic latinizant, “proto- român”  cum îi spune el folosind ghilimelele dispreţului,  un călugăr format spiritual în civilizaţia din Romania Orientală unde au fost generate  premisele civilizaţiei din Europa modernă. În acest sens, putem spune că pregătirea Contra Reformei avea câte   ceva din trăsăturile protocronismului actual de la noi. Geniul călugărului  scit  Eusebiu Sofronie Ieronim a fost mai important decât geniul lui Wallenstein pentru câştigarea victoriei uneia dintre  bisericile  creştine apostolice împotriva protestantismului. A  fost  o neplăcută surpriză pentru papă şi cardinali    constate pierderea elanului bisericii catolice prin acea mişcare de la Vatican II  petrecută în anul 1965. Astfel că printr – o epistolă Motu Proprio din anul 2007, papa Benedict al XVI anunţă  episcopii bisericii catolice despre faptul că pregăteşte revenirea la spiritul Contra Reformei prin  îngăduirea Messei Tridentine. Este mult prea târziu. Mai ales că într- o mişcare contraparalelă cu spiritul   oarecum promiţător afişat în  Motu Proprio, papa Benedict al XVI- lea  îşi anunţa   abdicarea de la  îndatorirea sacră de exercitare a funcţiei  de Patriarh al Occidentului. Această funcţie a fost conferită episcopului Romei de către Biserica Orientală pe vremea când această Biserică era încă  Universală.  Şi să adăugăm aici, concluzie la o teorie culturală,   faptul că Declinul Occidentului,    Der Untergang des Abendlandes-, întrevăzut de filosoful  german Oswald Spengler (1880 –1936), înseamnă declinul civilizaţiei occidentale care îşi refuză noi lecturi din   marea Vulgata a civilizaţiei europene, adică îşi refuză asimilarea unor valori generate în Romania Orientală.Titus Filipas

PS. O parte din acest text a fost postat si pe blog la patratosu  http://patratosu.wordpress.com/