Familia lui Robert Guiscard

„Tata Uda”, profesorul nostru de istorie medievală la şcoala Fraţii Buzeşti din Craiova,  ne vorbea, enigmatic aproape, despre fraţii de Hauteville,  familia lui Robert Guiscard, şi despre  istoria constituirii Regatului celor două Sicilii. Am reţinut de la Tata Uda ideea că pentru a înţelege bine istoria trebuie să  priveşti cu atenţie  tripticul: Infrastructura, Economia, Suprastructura. Nu reuşeam să răspund la toate întrebările  de economie politică  formulate de  acel Homo  Balcanicus, profesor  la Liceul Fraţii Buzeşti.  Bănuiesc că răspunsurile se aflau în cărţi  scrise deja pe româneşte, care fuseseră  arse la  ordinele unor  comunişti internaţionalişti din România precum Valter Roman, Silviu Brucan, şi Gizela Vass. Am mărturia unui fost elev de la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova privind felul cum au fost selecţionate,  în mod special pentru incinerare,  textele de istorie, de filosofie politică şi de economie politică din biblioteca liceului comercial Gheorghe Chiţu.  În Oltenia existase  chiar o editură sătească unde erau tipărite cărţi de filosofie politică şi cunoaştere prudenţială scrise de studenţi legionari – asasinaţi apoi la ordinele regelui Carol al II-lea. Mărturisesc că am scris textul acesta ca să înţeleg  istoria  formării  Regatului celor două Sicilii – în mare măsură istoria ramurii italiene a familiei normande de Hauteville, precum şi funcţionarea economiei  acelui regat. Dar bănuiesc că altcineva a scris deja pe româneşte despre acestea. Cărţile erau incontestabil o ameninţare la adresa viitorului fericit al urmaşilor tovarăşilor cominternişti din România  şi au fost arse. Încerc să retrasez  deci conţinutul acelor vechi cărţi cu ideologie românească scrise de studenţii noştri ucişi.

Guillaume Bras de Fer, Dreux (Drogo), şi Onfroy (Onofrei) sunt  primii  fraţi de Hauteville care vin în Italia. În anul 1040, Guillaume Bras-de-Fer  însoţit de companionii  normanzi  îi atacă brusc, violent şi implacabil pe bizantini, luându-le cea mai mare parte a provinciei Apuglia. În adunarea de la Melfi din 1043, căpitanii normanzi hotărăsc să dividă teritoriul provinciei  în douăsprezece  părţi (implementarea schemei vetero-testamentare). Ele au fost alocate baronilor normanzi subordonaţi lui Guillaume Bras-de-Fer. Căruia baronii îi recunosc titlul de conte de Apuglia.  Guillaume Bras-de-Fer moare la 1046, iar titlurile sunt preluate de Drogo. El  încercase  toate aventurile de luptă alături de Guillaume Bras-de-Fer.

Drogo de Hauteville obţine în 1047 investitura de conte de Apuglia  şi conte de Benevento,  din partea împăratului german Henric al  III-lea. Curând, Drogo de Hauteville trebuie să îşi apere titlurile în faţa unei ligi formată din bizantini, papa Leon al IX-lea (1048-1054), şi …  împăratul Henric al  III-lea care îşi schimbase opinia. 

Drogo de Hauteville comite greşeala de a se arată dur până la exces faţă de italienii localnici. Consecinţa ? Pe 10 august 1051, Drogo de Hauteville este asasinat în biserica din Montoglio. Onfroy  de Hauteville devine succesorul lui Drogo.  

Dacă Drogo de Hauteville pe vremuri i-a respins lui Robert  Guiscard fraternitatea de arme, în 1053 Onfroy de Hauteville îi solicită ajutorul înarmat contra papei Leon al IX-lea. Cei doi fraţi de Hauteville,  Onfroy şi Robert, luptă cu succes împotriva bizantinilor, a imperialilor germani, împotriva papei Leon al IX-lea, toţi coalizaţi contra normanzilor, şi îl capturează  pe suveranul pontif. 

Pe data de  18 iunie 1053, armata papală a lui  Leon al  IX-lea, compusă din şvabi, din lombarzi şi din italieni, se confruntă  lângă Civitate, localizată la  40 km nord-vest de Foggia, cu armata normandă condusă la centru de Onfroy de  Hauteville, pe flancul stâng de Robert Guiscard în fruntea contingentului  din Calabria, iar pe flancul drept  de contele Richard de  Aversa, dintr-o familie normandă ce venise în Italia cu două decenii înaintea familiei de Hauteville.

Împotriva normanzilor trebuia să se arate şi o armată bizantină, condusă de generalul Argyros. Locul convenit pentru  joncţiunea  cu armatele papei era la Siponto (actualmente  Manfredonia). Bizantinii au aşteptat în zadar o coaliţie armată prea dezorganizată. Coloana lui Richard de  Aversa i-a  învins uşor pe lombarzi. Apoi i-a forţat să lupte şi pe italieni.  Centrul armatei normande şi flancul stâng au rezistat asaltului trupelor de elită  şvabe, ce vor fi exterminate de coloana lui Richard de  Aversa.

Spre deosebire de fratele său Drogo, normandul Robert  Guiscard avea grijă să nu umilească inamicul  înfrânt. Din cauza aceasta, acum normanzii  îl tratează  cu maxim  respect pe suveranul Leon al IX-lea. Papa rezistă mai multe   luni înainte de a semna vreun act. Spre deosebire de papii tusculani, acest pontif  roman se temea de consecinţele cuceririi normande a sudului Italiei. Leon al IX-lea  vedea spectrul unui  cleşte lombardo-normand  ce ar fi prins domeniile papale aflate în mijlocul Italiei.  A trebuit să vină anul 1054, până să accepte de jure cuceririle  normanzilor în detrimentul themelor  bizantine din Apuglia  şi Calabria. Prizonier, suveranul Leon al IX-lea   semnează hrisovul care i se cerea. Aceasta semnătură a papei de la Roma va declanşa un val de furie populară la Constantinopol. Era un fond extrem de favorizant pentru a se produce Marea Schismă din acel an. Familia de Hauteville obţinea la 1054 din partea lui Leon al IX-lea  atât investitura asupra teritoriilor bizantine pe care le cucerise, cât şi asupra celor care eventual le va mai cuceri, chiar şi asupra Siciliei, deşi insula nu era luată încă  de la bizantini ori de la  musulmani!

La moartea lui Onfroy, în  1057, Robert  Guiscard preia titlul de conte de Apuglia, provincie din « carâmbul » cizmei italice.  La schimbarea papilor,  Robert de Hauteville câştigă încrederea noului episcop al Romei,  Nicolae al  II-lea.

Robert de Hauteville cucereşte orasul Reggio din Calabria, supune  baronii normanzi din Apuglia şi Calabria, primeşte de la companioni titlul de duce de Apuglia şi Calabria, titlu confirmat de papă la 1059. Tot în acelaşi an o repudiază pe prima soţie, Aubrée (Alberda de Buonalbergo), din  vagi motive de incest fără  vreo bază biologică. Se căsătoreşte  cu Sichelgaita, fiica prinţului lombard din  Salerno.  

În anul 1060,  Robert  Guiscard a cucerit Taranto, Brindisi şi Reggio.  Bohemond (1052-1111), fiul lui Robert  Guiscard  din căsătoria cu prinţesa Aubrée, i-a rămas loial în toate campaniile. Nu va moşteni decât Taranto.

Reggio era un important cap de pod. De aici Trinacria (Sicilia) devenea accesibilă normanzilor. Însă efortul personal al lui  Robert  Guiscard era focalizat mai mult pe lupta cu bizantinii din sudul Italiei, ce nu se  va termina decât cu izgonirea lor din  Bari, la 16 aprilie, anul 1071.

Dante Alighieri începe Cântul XXVIII din Infernul printr- o pregătire a descrierii luptelor cumplite din Apuglia: „Chi poria mai pur con parole sciolte/ dicer del sangue e de le piaghe a pieno/ ch’i’ ora vidi, per narrar più volte?/ Ogne lingua per certo verria meno/ per lo nostro sermone e per la mente/ c’hanno a tanto comprender poco seno./ S’el s’aunasse ancor tutta la gente/ che già, in su la fortunata terra/ di Puglia, fu del suo sangue dolente/ per li Troiani e per la lunga guerra/ che de l’anella fé sì alte spoglie,/ come Livio scrïve, che non erra,/ con quella che sentio di colpi doglie/per contastare a Ruberto Guiscardo”.

George Coşbuc traduce: “ Deplin s -arate, chiar şi – n proza lui/şi oricât repovestind, cine- ar fi- n stare/de- atâtea răni şi sânge cât văzui ?/Prea slab-ar fi o limbă  orişicare,/Căci loc în ele atât- de mult a strânge/Nici mintea -ne, nici graiul n- are./Şi chiar s- aduni pe câţi avur- a plânge/Cândva- n Apulia- n ţara cea- ncercată/vărsat de oşti romane- atâta sânge ;/pe toţi şi-  acei ce- n lupta- ndelungată/inele- au dat ca spolii fabuloase,/cum Titu- Liviu negreşit ne- arată ;/pe toţi răpuşii luptei dureroase /ce- n drumul lui Guiscard au stat”.

Deşi ghidul lui Dante în Infern este poetul roman Vergilius, care în Eneida scrie despre luptele purtate de ‘li Troiani’ (Eneus însuşi  este eroul troian), vă rog să observaţi că  din traducerea altminteri admirabilă  a lui George Coşbuc lipseşte detaliul Troienilor.

Sarcina cuceririi insulei Sicilia a fost  delegată de  Robert  Guiscard fratelui său,   Roger de  Hauteville. Roger I, cum a fost numit ulterior, a început lupta  printr-un atac nereuşit asupra cetăţii Messina, la anul  1060. În acel timp, autoritatea islamică  din Sicilia era foarte decentralizată  în entităţi regionale de tip hinterland focalizat  pe  câte un oraş. Dar fiecare  asemenea mică putere raională  islamică dorea, „pohtea”, avea dezideratul sau „pohta” să evolueze într-un califat independent. Ne interesează  acum puterea islamică din Siracuza, unde  liderul încrezător în sine  era  Ibn al-Thumna, ce îşi alesese deja nume de calif: „Al-Qadîr bi’llâh”. Pentru urechea interioară a lui Ibn al-Thumna,  numele era probabil sublim. 

Între 1053 şi 1060, Thumna încercase unificarea puterii islamice din insula cu „trei vîrfuri” – Trinacria. Dar la 1060, el este viguros atacat de rivalii musulmani  din Sicilia. Pentru a face faţă  cu succes presiunii armate a fraţilor săi arabi, mahomedanul Thumna vrea să angajeze nişte mercenari normanzi. Nu prea mulţi, pentru că orice lider bun trebuie să respecte principiul precauţionar. Adresează  deci  rugămintea şefului normanzilor din Italia, anume ducelui de Apuglia şi Calabria. Viitorul overlord de Sicilia, Robert Guiscard de Hauteville,  îşi  trimite  fratele în Sicilia, însoţit de trei sute de cavaleri. Aşa se explică  uşurinţa debarcării lui Roger I de Hauteville în Sicilia, în fruntea  unui  contingent relativ restrâns. De atunci, arabii interesaţi de Sicilia, chiar cei din zilele noastre,  îl vor considera mereu un trădător pe Ibn al-Thumna care a deschis poarta de  intrare  normanzilor în Trinacria. Cu ajutor primit din partea altor islamici sicilieni dizidenţi,  Roger de  Hauteville atacă iar Messina la  anul 1061, reuşind să captureze cetatea.

Messina va deveni centrul de unde vor fi conduse operaţiile  normande ulterioare în Sicilia. Speculând luptele inter-islamice din Sicilia, normanzii au cucerit cetăţile  Rometta, Frazzano, Paterno, şi Petralia. Dar un conflict izbucnit la 1062 între fraţii de Hauteville întrerupe şirul de victorii. Grecii din insulă s-au revoltat împotriva normanzilor la 1063. Rebeliunea fu rapid sugrumată. Tot  la 1063 AD,  islamicii din Tunisia trimit ajutor militar coreligionarilor din Sicilia. Musulmanii reocupă oraşul Palermo ce fusese temporar pierdut,  toată regiunea dintre Mazara şi Cefalu, precum şi  Girgenti/Agrigento. Roger I  de  Hauteville reuşeşte până la urmă  să învingă combinaţia forţelor  sarazine în lupta de la  Cerami. 

Ca recompensă  a campaniei purtate cu atâta succes împotriva  mahomedanilor din Trinacria, pontiful roman dăruieşte normanzilor o banieră cu însemne papale. Încurajaţi astfel de puterea spirituală  care se dorea şi putere lumească,  fraţii Robert şi  Roger de  Hauteville încearcă  să  recucerească Palermo la 1064, dar eşuează. Însă musulmanii cad pradă luptelor intestine. Normanzii vor sprijini facţiunea islamică locală, alungându-i pe intervenţioniştii tunisieni la anul 1068. Acum Robert Guiscard se poate ocupa exclusiv  de asediul cetăţii Bari. Bizantinii sunt alungaţi definitiv la 1071 din ultimul lor punct de rezistenţă în Apuglia. După  alte patru luni, normanzii cuceresc Palermo în Sicilia. Robert Guiscard  este recunoscut de instituţia papală drept  duce de Sicilia. Roger Hauteville capătă titlul de mare conte de Sicilia, când rezistenţa islamică nu era complet sugrumată. Insula sudică a Italiei va deveni complet normandă la 1091 AD.Titus Filipas

Medalion Petrache Poenaru

Introducerea instituţională culturală, ostensivă şi agresivă, în secolul XIX românesc modern, a fost  Şcoala de la Sfântu  Sava. Ion Ghica scria : „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească.”

La vârsta recapitulativă a idealurilor împlinite, Ioan Eliade Rădulescu reamintea într-o epistolă către Petrache Poenaru ţelurile lor comune – cum vroiau să treacă Limba Română de la faza vernaculară la faza sacră, „după pilda limbii greceşti”.

După Gramatica românească de la 1828, este intens folosită paradigma maşinii în scriitură. Urmează două decenii sub biciuirea îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”, publicitate involuntară pentru „condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, inventat la Paris de Petrache Poenaru (1799-1875), colegul lui Eliad la ‘şcoala grecească’.

„Chimera noastră era limba românului şi traiul lui într-o viaţă potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va povesti mai târziu Eliade Rădulescu în „Echilibrul între antiteze”. Iar în altă scrisoare către Petrache Poenaru, acelaşi Eliade aserta: „Toată lumea ştie că adevărul aduce mântuirea, şi că făclia adevărului este filosofia”. 

Posedă remarcabilă acurateţe caracterizarea ce i se face lui Petrache Poenaru pe situl web al Academiei Române : „A genuine Renaissance spirit”. Caracterizarea este valabilă, cred, şi pentru esenţa vieţii culturale din secolul XIX românesc.

Cred că genele inteligenţei se transmit. Strănepoata lui Petrache Poenaru, scriitoarea Alice Voinescu (1885-1961), era „copil precoce, citind la numai cinci ani poveşti în română şi germană si învăţând limba franceză la şase ani”.

Viaţa reală a lui Petrache Poenaru a fost viaţa unui erou de roman. N-a fost scrisă decât o singură broşură despre el. În 1821, Petrache Poenaru era secretarul lui Tudor Vladimirescu în turbulenţa revoluţiei din Ţara Românească. Nu ofiţerii masoni din armata rusă, ci lucrarea „Partidei naţionale” a condus la mişcarea lui Tudor Vladimirescu. Este plauzibilă afirmaţia că personajele Petrache Poenaru şi Tudor Vladimirescu se cunoşteau de la Craiova.

Postul de calemgiu cu pană şi călimară, cum povesteşte Alexandru Odobescu (1834-1895) în broşura “Viaţa şi activitatea lui Petrache Poenaru”, era o funcţiune publică pe care o împlinea fără arme albe ori de foc. Apropierea socială de Tudor Vladimirescu atrăgea riscuri imense. Puţini dintre panduri au supravieţuit înfrângerii revoluţiei. Şerban Cioculescu reda în România literară o mărturie că pandurii erau vânaţi, li se tăiau capetele, aruncate într-o grămadă expusă în piaţa publică, unde se puteau vedea şi capete de femei!

La 1824, Petrache Poenaru câştiga încrederea Eforiei, cu o bursă de studii în străinătate. În şcolile tehnice din Viena şi Berlin, parcurge un prim curriculum superior. Asimilează „pe nemţeşte” cunoaşterea tehnico-productivă cea mai nouă, lucrând cu şublere, verniere, micrometre, şi alte instrumente de fabrică şi laborator.

În 1826, primind o bursă franceză, Petrache Poenaru completează studiile sale fundamentale la celebra „l’École polytechnique”, formatoare de spirite, exemplu fiducial – „benchmark” cum se spune acum printr-un termen preluat din engleză.

Din câte ştim noi, Petrache Poenaru a fost primul român –şi singurul pandur– care a călătorit cu un tren Intercity conceput de inginerul englez George Stephenson (1781-1848). La anul de graţie 1830, era inaugurată prima linie de cale ferată din lume pentru transporturile publice: Liverpool & Manchester Railway. Iar la 1831 Petrache Poenaru, care doar cu un deceniu mai devreme se număra printre pandurii olteni îmbrăcaţi în ‚cămaşa morţii’, studia în Anglia paradigma maşinii. Prezentă în „noul mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului”, cum descrie el într-un text românesc trenul şi locomotiva cu aburi ale inventatorului George Stephenson, asimilând rapid un know how prodigios de tehnologie şi management industrial. Era evoluţia uimitoare a unui Homo Balcanicus – pomenesc sintagma savuroasă inventată de profesorul universitar Mircea Muthu de la Cluj, care totuşi uită să îl includă în categorie şi pe calemgiul Petrache Poenaru. Un Homo Balcanicus prin excelenţă, formatat citind cărţi vechi, cărţi noi, şi ideologia primară. În virtutea faptului că generalul Pavel Kisseleff, protectorul rus în principate, fusese format, tot prin lecturi, în acelaşi spirit ideologic, învăţământul primar românesc devenea din 1831 sarcină publică, prin Regulamentul Organic, atâta de mult criticat de Karl Marx.

Cu studii temeinice, Petrache Poenaru se întoarce în Ţara Românească la 1832. Este numit profesor de fizică şi de matematică la Sfântu Sava. Iar din 1833 devine chiar directorul şcolii. În anul 1834 este înnobilat, căpătând titlul de Aga.

Profesorul Petrache Poenaru traduce textele educaţionale ale matematicianului francez Adrien-Marie Legendre (1752-1833), cel care demonstrase cazul n=5 al Marii Teoreme a lui Fermat. Să amintim că Marea teoremă a lui Fermat fusese enunţată de Pierre Fermat printr-o adnotare în limba latină pe liziera unei pagini din Aritmetica lui Diofantes, tradusă în limba franceză de Bachet. La 1837, Aga Petrache Poenaru traduce din franţuzeşte şi publică pe româneşte „Elemente de geometrie după Legendre”. Credeţi că este puţin lucru? Geniul matematic Évariste Galois (1811-1832), inventatorul teoriei grupurilor matematice, citea cartea asta pe franţuzeşte din scoarţă în scoarţă. Şi mai sînt convins că nici unul dintre elevii români nu folosea cartea „Elemente de geometrie după Legendre” pe post de ceaslov pentru a prinde muşte între coperţi, precum învăţăceii aspiranţi la diplomă de popi, descrişi de Ion Creangă în Amintirile din copilărie.

Demonstrând puterea spiritului pe româneşte în noile paradigme, Petrache Poenaru accede la ranguri în principatul valah. Puterea decizională dobândită astfel, datorită protectoratului rusesc, mai exact protecţiei celor câtorva ofiţeri care gândeau dekabrist, –cum se chema ideologia liberală rusească–, o foloseşte pentru popor. Nu este vorba despre influenţa rusească în ansamblul ei‚ ci despre o sinergie indusă de un izomorfism normativ al câtorva oameni mari, unii români, alţii ruşi.

La 1838, Petrache Poenaru înfiinţează şcolile publice săteşti din Muntenia. Numărul lor se ridică treptat până la 2236 de asemenea aşezăminte, în ajunul revoluţiei paşoptiste. Şcolile săteşti au fost desfiinţate de caimacamia reacţionară instaurată după înfrângerea revoluţiei de la 1848.

După unirea Principatelor, Petrache Poenaru participă intens la viaţa publică românească şi alcătuieşte textul Legii instrucţiunii publice de la 1864, document ce încorporează atât paradigma ideologică liberală a „Şcolilor Centrale”, cât şi paradigma l’École polytechnique.

Acest mare acquis european din secolul XIX, adică modelul fiducial l’École polytechnique, implementat de Petrache Poenaru în România, va genera în 1890 impulsul pentru fondarea revistei Gazeta Matematică, apreciată de filosoful Nae Ionescu. La ora actuală, toate paginile acelea vechi ale discursului românesc publicat de Gazeta Matematică au fost scanate, numerizate şi inscripţionate pe un număr de patru C.D.-uri.

Pe lângă enunţuri de probleme şi de formule, Gazeta Matematică avea bunul obicei de a începe fiecare număr al său cu articole tratând câte un subiect foarte dificil, într-o românească foarte curată. Adică împlinind exact ceea ce se cheamă acum o  reprezentare ontologică pe româneşte, încorporând de multe ori chiar şi aspecte intelectualiste de cunoaştere prudenţială.

Trebuie să recunoaştem, alături de matematicienii români, –despre care  încă în secolul XIX  Ion Ghica observa că ei ating foarte uşor excelenţa–, că acel discurs românesc reprezintă o coloană vertebrală a culturii române.

 

Titus Filipas