Naţionalitatea română în fluxuri arhetipale

“Cine a  trăit, nu moare niciodată.” Viersul romanticei Emily Brontë  (1818 –   1848) se potriveşte spre a caracteriza viaţa filosofului român Mircea Vulcănescu (1904 – 1952).  Intuiţiile sale de o luciditate extraordinară vin în memorie la această oră astrală a României. Ne ajută să înţelegem acest timp unic, printr-o integrală care pleacă din „ispita dacică” în specificitate si universalitate. Zalmoxismul, de la Herodot citire, spune că spaţiul cultural din Vestul Pontului Euxin este racordat la universalismul cultural inventat prin renaşterea saitică. Tracism este nume simplificat pentru ‘socii’-alizarea ilirilor, traco-daco-moesilor, iar după Zosimus, şi a populaţiilor aflate în secolul IV între Carpaţi şi Nipru..  

Mircea Vulcănescu percepea toate aceste fluxuri arhetipale şi le transmitea prin reprezentări ontologice. Or, cum scrie Constantin Noica,  „El n-avea măsură. Îşi spunea gândul (…) şi, în clipa când vroia să se oprească, venea ceva de dindărătul gândului. Nu atât torentul de cunoştinţe şi gânduri era copleşitor, nu atât revărsarea, cât izvorul. Ceva din neştiutul spiritului nu înceta să se refacă.” Mircea Vulcănescu a fost comparat adesea cu Emil Cioran. În percepţia timpului nostru istoric, intuiţiile lor sunt complementare. Date noi se conjugă spre înţelegere în structura limbii române pe care au vorbit-o cu patimă şi lumină. “Naţionalitatea este o însuşire metafizică, (”suflet românesc”, sau “spirit românesc”  spre deosebire de “naţiune”),   calitate ireductibilă, spirituală. Naţionalitatea română este imuabilă.”  

„Am apărat şi am păstrat. Se cheamă acesta destin?”, întreabă retoric Emil Cioran, vorbind depre naţionalitatea română. „Tragedia României este că  în primul rînd trebuie să ştie că devine tare. Conştiinţa este antecedentul fiecărui act de viaţă într o ţară  fără istorie, pe cînd în marile naţiuni — cazul tipic al Franţei — conştiinţa este consecutivă actelor de afirmare.”, adaugă un Cioran puţin descumpănit. Franţa se afirmă şi capătă „conştiinţa consecutivă actului de afirmare” prin victoria anti-islamică a lui  Charles Martel la Poitiers,  în anul 732. Abia prin conştiinţa  acelei victorii se creează faimoasa aristocraţie ereditară franceză  care va susţine statul francez un mileniu, până ce apar alte forţe victorioase pe scena istoriei. Naţionalitatea română se naşte  ca „romanitas” prin Constituţia Antoniniană din Anul Domnului 212. Jurisdicţia romană îşi desăvârşeşte plenar efectele (evaluarea istoriografilor de la Oxford University) până la 285 AD, când Imperiul Roman se transformă în Romania.

Titus Filipas

Scythopolis

Zalmoxism înseamnă legătura culturală dintre spaţiul pontico-dunărean (Scythia Minor extinsă înspre apus) şi civilizaţia egipteană din dinastia saitică. Lectura lui Herodot îndeamnă la această interpretare. Bogdan Petriceicu Haşdeu bănuia că ar fi existat o călătorie iniţiatică a lui Deceneu, –sacerdot al zalmoxismului–,  în Egipt. Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină, ştim sigur că Ioan Cassian peregrină  în Romania Hierosolymitana, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine. În Ţara Sfântă exista chiar un Oraş al Sciţilor, fondat în epoca elenistică. Articolul despre Scythopolis din Enciclopedia Catolică nu menţionează pista călătoriei iniţiatice a tinerilor sciţi dornici de cunoaştere sacră. Dimpotrivă, articolul este negaţionist la maximum faţă de istoria noastră când adaugă detaliul : “Numele Scythopolis derivă de la o colonie de sciţi care invadaseră Palestina.” Noi să extragem de aici numai pozitivul. Informaţia din  Enciclopedia Catolică se baza cu siguranţă pe documente istorice. Călătoria  iniţiatică  a tinerilor sciţi, a tinerilor venind din vestul bazinului pontic, căpătase la un moment dat proporţiile unei culturi  de masă. Călugării sciţi din Romania Orientală urmează numai această tradiţie. Pe care se înscrie de altminteri şi călătoria eroului Kesarion Breb în literatura lui Mihail Sadoveanu.

Titus Filipas

Zalmoxismul şi tracismul

Un avatar blogosferic al triadei Pleşu-Liiceanu-Patapevici mă învinuia  că propag zalmoxismul şi tracismul. Dar trebuie început studiul istoriei cu lectura atentă din Herodot. Unde scrie despre Zalmoxis. Ce este zalmoxismul? Legătura vechii noastre civilizaţii tracice cu valorile de civilizaţie universalistă din dinastia saitică. Din „renaşterea saitică”. Thales din Milet şi Pitagora vizitează Sais. Nu ştim dacă Zalmoxis a fost la Sais. Istoria spune doar că Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora, care a primit învăţătura la Sais. Corăbiile milesienilor făceau legătura între Delta Nilului şi Delta Dunării. În Vechiul Testament, dar şi în Noul Testament este amintit Sais, oraş aflat în „delta biblicelor sinte”, cum scrie Mihai Eminescu, cel blamat de revista DILEMA şi de HR Papapievici. Realmente scrierile lui Mihai Eminescu sunt dificile! De altminteri în GENIU PUSTIU el avertizează că gramatica generativă (desigur, nu foloseşte termenul inventat  de Chomsky, doar semnificaţia lui)  produce la început un discurs românesc pentru privilegiaţi. Nicolae Densuşianu a fost primul cărturar român care a citit în grila corectă Epigonii. Dar şi pe Novalis (Discipolii la Sais), precum şi pe Dimitrie Bolintineanu (Conrad). Din cauza aceasta, el leagă miturile care descriu Delta Nilului, de miturile care descriu Delta Dunării. Şi compune un mit nou (după David Hume, miturile descriu realitatea), chemat „Dacia preistorică”. În fine, mai sunt autorii Cassiodor şi Iordanes din Romania. Care descriu fenomenul ‘socii’-alizării traco-daco-moesilor şi ilirilor. ‘Socii’-alizare numită prescurtat tracism.

Titus Filipas

Civilizaţia spaţiului arian

Compari  doar subiecte din acelaşi domeniu. Herodot, când îi compară pe traci  cu inzii, stabileşte extensia unui domeniu pe care îl numim  spaţiul geografic arian. Sau chiar mai simplu spus, Arian. Este un  spaţiu de excelenţă a civilizaţiei. În  această interpretare  el este opus regatului Turan. Alexandru cel Mare ştia că va putea domina acel  spaţiu uriaş numai când va deveni  stăpân peste Bactria (nordul Afganistanului de azi). Teoria istorică afirmă că Bactria este ţara de origine a triburilor ariene, care între veacurile XXV şi XX înainte de Christos s- au revărsat  peste lume. Alexandru cel Mare reuşea să cucerească Bactria în anul 334  înainte de naşterea Domnului. Bactria este celebră şi pentru zăcămintele sale de lapis lazuli, nişte pietricele semipreţioase având culoarea mării Mediterana sau culoarea  cerului senin. Din asemenea pietricele bactriene de lapis lazuli a fost măcinat, mult mai târziu,  de către meşteri zugravi ai Moldovei Muşatine, albastrul de Voroneţ.  

Inspirat  certamente de lectura din Herodot, acţiunea lui Alexandru Macedon stabilea în spaţiul arian unitatea,  aproape uniformitatea civilizaţiei elenistice. Domeniul ei geografic mergea din Tracia până la Indus, dacă nu până la Gange. Filosofii gimnosofişti  ai acelei epoci erau de fapt yoghini.

Creştinismul timpuriu,  prin apostolii Andrei şi Toma, încearcă  poate să  repete şi performanţa lui Alexandru Macedon. Fără să mai reuşească unitatea pe acel spaţiu, necum uniformitatea lui. Dar în secolele IV, V, şi VI se întâmplă un miracol. Spaţiul Arian produce, nu în uniformitate ci în dihotomie, două civilizaţii supreme, neîntrecute încă.  

Una dintre ele a fost civilizaţia dinastiei Gupta,  din India de Nord. Atunci literatura, arta şi teatrul îşi elaborează canoanele. Simultan înfloresc ştiinţele şi gândirea religioasă. Religia oficială a imperiului Gupta, –a cărui  civilizaţie  ariană era simultană civilizaţiei excelenţei din Romania Orientală a secolelor IV, V, VI –, era budismul tantric care  evită metepsihoza.  Într  –adevăr, budismul tantric promite iluminarea  omului într –un singur corp şi   într –o singură viaţă, eliminând astfel multiplicităţile existenţiale.  Tantra este o doctrină a iluminării despre unitatea Eului individual şi a lumii sensibile. Este aici un element de universalitate care anticipează parcă ‚senzualismul’ european al  iluministului Condillac. Budismul tantric depăşeşte cu un grad oralitatea ezoterică a învăţăturii dobândite din reflecţia profundă asupra naturii omului total şi a raporturilor sale cu universul. Învăţătura iluminării astfel dobândite era  transpusă într -un  text sacru  purtând numele generic Tantra  în limba  sanskrită. Teologia budismului  tantric  mai este cunoscută  drept Vehicolul textelor,  ori Tantrayana în  sanskrită.  Fineţea teologică a budismului tantric îi determină pe mulţi să considere că timpul Gupta  înseamnă şi timpul când a fost atins idealul fiducial şi apogeul civilizaţiei indiene a excelenţei. India culturală modernă aflată în dezvoltare  a ales tocmai acel  model fiducial al excelenţei ca ‚benchmark’. Iar succesul pe care îl cunoaşte  romancierul  indian  V.S. Naipaul, laureat al premiului Nobel pentru literatură, se datorează şi faptului că el incorporează valorile budismului tantric în opera lui.   

Cea de a doua civilizaţie supremă a spaţiului arian a fost creată în Romania Orientală a secolelor  IV, V, şi VI. Să observăm că prin textele Călugărilor  Sciţi,  învăţătura Părinţilor  Cappadocieni  şi a Sfinţilor  Ierarhi, această civilizaţie influenţează hotărâtor lumea şi epoca noastră. Căci, se ştie, calendarul ce îl folosim acum a fost construit de un călugăr scit (Dionisie Exiguus), iar fundamentele gândirii  abstracte din ştiinţa modernă sunt aşezate de alt călugăr scit (Pseudo Dionisie Areopagitul). Şi nu  voi fi de acord cu eminentul savant teolog român,  părintele Gheorghe I. Drăgulin,  ce asertează că Dionisie Exiguus şi Pseudo Dionisie Areopagitul sunt unul şi acelaşi personaj real. Însă ipoteza istorică lansată de domnia sa, anume că Pseudo Dionisie Areopagitul este de fapt tot un călugăr scit, mi se pare deosebit de valoroasă şi ader la ea. Pare veridică. De altminteri părintele Drăgulin demonstrează convingător asemănarea celor două stiluri de gândire, observate la Dionisie Exiguus şi la Pseudo Dionisie Areopagitul, ale căror texte le compară în paralel. S-a vorbit frecvent şi sincer despre miracolul românesc, adică despre miracolul menţinerii  unei  insule de latinitate în Orientul european. După retragerea aureliană, cele trei secole de civilizaţie superioară creată în Romania Orientală explică prea bine şi forţa miracolului românesc. Care există. Aceasta este de altminteri şi ideea centrală a protocronismului. Titus Filipas