România, navigaţie dificilă

Bineînţeles, tind să  consider România în evaluarea istoricului Hermann Alexander Keyserling. Dar România de acum se află într- o fază de confuzie în navigaţia spre excelenţă. Drumul  său  cultural trece acum nesigur prin spaţiul ameninţat de Scylla misticismului rusesc,  şi de Carybda ecumenismului falsificat. Ca umil laic ortodox, care încearcă să îşi menţină dreptul cugetului liber, văd unii reprezentanţi de frunte ai ierarhiei ortodoxe ghidând cei doi cumpliţi monştri împotriva intelectualilor români.

Titus Filipas

Păstorel

Citesc aici

http://laportileorientului.wordpress.com/2007/11/01/pastorel-si-turma-de-epigrame/#comment-1374 ,

un bun articol de blog cu titlul „Păstorel şi turma de epigrame”.

Ce pot comenta ? La vizita sa în Bucureşti din anul 1927, Hermann Alexander Keyserling observa : “România este singura ţară  în care epigrama se cultivă ca gen literar, iar epigramiştii au un statut literar.” (în traducerea, şi poate rescrierea, conului Alecu Paleologu).

Prima mea lectură din Păstorel a fost fără a şti că el este!

Citeam , –în copilărie, la un canton CFR aflat între o câmpie cu holde şi o pădure –,  “Taras Bulba” în traducerea lui Păstorel. La ora actuală acea traducere, deşi într-o Limbă Română extrem de frumoasă, este considerată a nu fi “politiceşte corectă”. Se recomandă elevilor din şcoala de tip nou ce se “implementează” acum în România,  o traducere nouă şi fadă, din care au fost eliminate sistematic “derapajele” lui Păstorel. Dar mai cred că i se face  pe blogul laportileorientului, o mare nedreptate lui Ionel Teodoreanu. Îmi amintesc că înainte de 1989, într –o cronică literară  la Radio Europa Liberă, cineva constata, cu sinceră şi entuziastă uimire, asemănarea dintre atmosfera lumii transfigurate dintr-un roman sci–fi al scriitoarei americane Ursula LeGuin, şi aerul de livadă înflorită al bine-cunoscutului ‘La Medeleni’.

Titus Filipas

Intuiţia lui Hermann Alexander Keyserling

Filosoful estonian Hermann Alexander Keyserling (1880 – 1946) a vizitat în anul 1927 România  şi capitala sa, Bucureşti. Din experienţa intelectuală a vizitei în România, Hermann Alexander Keyserling conchidea : “Dacă românii au o misiune europeană de îndeplinit, aceasta constă în a redeştepta la o viaţă nouă bizantinismul.”

Era ceva peiorativ ? Rădăcina cuvântului “ bizantinism”, anume termenul ‚bizantin’,  cu o supărătoare conotaţie negativă, a fost inventată de francezul Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), apoi  popularizată fervent, în aceeaşi negativitate, de către istoricul englez Edward Gibbon (1737-1794).

 

Se ştie că Montesquieu continua cugetările despre romani ale moraliştilor francezi din secolul XVII. Probabil că inventând conotaţia negativă a termenului  ‚bizantin’, francezul Montesquieu vroia  să dea  şi o anumită legitimitate istorică tardivă titlului de „împărat roman” al lui Charlemagne. Dar pentru noi, românii, poate că importanţa majoră a operei lui Montesquieu constă în aceea că prin ‚ideologia bizantină” pusă pe piaţa culturală a Europei, el face total disponibil numele istoric Romania (cum se chema în realitate ‚imperiul bizantin’), nume care va fi apropriat de principatele dunărene unite în secolul XIX.  

 

Iar ‘Romania Neoacquistica’, spre care ţintea Pohta lui Mihai Viteazul, este o ‚imagine de marcă’ pe care am dobândit-o poate cu denotaţia  negativă pusă acolo de Montesquieu. Fraza citată din Hermann Alexander Keyserling era de fapt o recunoaştere a programului Romania Neoacquistica pentru România. Este  o ţintă ce poate fi atinsă?

 

În literatura noastră, căderea Constantinopolului la anul 1453 era  anunţată  de Marea  Mediterana : „Trece valul sângerat / […] / Val pe val înştiinţează că  Bizanţu’ s-a predat.” ,  aşa consemna Dimitrie Bolintineanu (1825 – 1872).  

În Orele astrale ale omenirii, scriitorul austriac Stefan Zweig (1881 – 1942) atribuie căderea Bizanţului unei erori tactice : O poartă a cetăţii nu era păzită. În realitate nu s – a întâmplat aşa.  Tradiţional, toate porţile cetăţii erau foarte bine păzite, iar strategia a fost păstrată. Dar cumva Stefan Zweig are intuiţia că evenimentul căderii Bizanţului nu a fost o necesitate, ci o contingenţă, adică un fapt care  putea să se întâmple, ori nu.
În cartea „Ultimul mare asediu, 1453”, autorul Roger Crowley explică întoarcerea bruscă din drum a trupelor veneţiene contractate pentru suportul Bizanţului prin fenomenele optice bizare observate pe cer, descrise şi de cronicarii vremii. Roger Crowley găseşte corelaţia cu explozia unui vulcan insular din Pacific, care a trimis în atmosferă o cantitate uriaşă  de pulbere ce a produs efecte optice. Demoralizante pentru mentalitatea medievală. La fel s-a întâmplat de altminteri şi la sfârşitul secolului XIX, când praful vulcanului Krakatoa a dat culoarea deprimantă  a cerului din  tabloul Skrik (Strigătul), pictat de norvegianul Munch.  

Titus Filipas