Modernitatea

„Modernitatea” este o ambiţie de performanţă a Civilizaţiei. Această „modernitate” era deja descrisă – şi respinsă – de Vechiul Testament : „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vîrf să atingã cerul.” (Geneza, 11 : 4). Entuziasmul acela hubric îl va impregna pe Frank Lloyd Wright – arhitect al muzeului Guggenheim din New York, Rotunda ce arată precum adumbrirea unui Babilon inversat – când declara : „Yes, I intend to be the greatest architect of all time!”. Prima parte a vieţii lui Frank Lloyd Wright se desfăşoară în Belle Époque, când modernitatea hubrică începea să se manifeste ca mod de viaţă. Ea propune omului o viziune a lumii resuscitând, contorsionând uneori, legenda turnului Babel. Romanele lui Jules Verne, – ce considera ideea de modernitate foarte reală, şi blama ficţiunea lui Herbert G. Wells cu acuza : „El inventează !”, căci, într-adevăr, eroul din „Maşina timpului” nu călătoreşte-n Caldeea–, începuturile aviaţiei, baloanele, planoarele, turnul Eiffel, toate-s reflexele sindromului Babel. În România, promotorii modernităţii şi modernismului sunt în primul rând Aurel Vlaicu şi Eugen Lovinescu. Implementând ambiţia modernistă în mediul urban, în Eurasia şi America, Le Corbusier si Ludwig Mies van der Rohe, embleme ale „stilului internaţional” simplificator, distrugeau textura oraşului tradiţional. Minimalismul lor ce pliază evantaiul perspectivelor culturale este-n primul rând arhetipal. Reacţia la această modernitate era eclectică, şi „dramatic vizibile”, cum ţinea să remarce Fredric Jameson, producţiile post-moderne apar întâi în arhitectură. Dar nu aşa vedeau postmodernismul Deleuze şi Guattari. În cea de a doua, –şi cea mai răspândită–, înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu„, este relevant. Deja Marshall McLuhan, director la Center for Culture and Technology al universităţii din Toronto, era solicitat de oamenii de afaceri nord-americani să ţină prelegeri privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în S.U.A. motorul dezvoltării economice. Cultura populară devenea o multiplicare a etichetelor consumeriste mai mult ori mai putin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost marcate, pe „scara de timp a istoriei”, prin transfigurarea subiectului „naturii moarte” din tablouri în mărfurile identice stivuite pe rafturile magazinelor. Cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Cutii de supă acoperind ca o viitură fierbinte creaţiile expresionismului abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale lui Jackson Pollock şi Willem de Kooning. Fredric Jameson mai corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea, când s-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care –să rîdem, nu ?–, şi al Istoriei. Altminteri este riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este respingerea metanarativului. Interdicţia impusă metanarativului înseamnă restatuarea indirectă a pozitivismului, la acest punct Alan Sokal are poate dreptate.

Titus Filipas

Principiul retro-compatibilităţii

La sfârşitul secolului XIX,  după ce ideologia lui Volney îşi va fi împlinit menirea de „germen de nucleaţie” pentru literatura română modernă la începutul veacului,  Alexandru Vlahuţă îi rezuma  efectele  : „Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,/ Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,/ Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,/ Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,/  Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,/  Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,/   Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,/  Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale.” (în „Unde ni sunt visătorii?”).  Jalea este  mimată. Calitatea Limbii Române din poezia lui Alexandru Vlahuţă  este sursă de infinit optimism. Şi nu era atacat  poetul craiovean Tradem, cum se aude. Se statua numai că spiritul lui Volney  devenise caduc în  literatură.  Limba Română evoluase enorm. Apoi, versurile citate din Alexandru Vlahuţă pot fi interpretate ca lectura românească a principiului al doilea al termodinamicii, sub forma fenomenală a morţii termice a universului. Şi bună parte din teatrul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea poate fi văzută tot în umbra acestui principiu termodinamic. Titlul piesei Apus de Soare, care trimite în primul rând la ideea unui crepuscul civil, este de fapt şi aluzie la teoria lordului William Thomson, primul baron Kelvin (1824-1907), despre moartea entropică a Soarelui, o teorie care îl inspiră pe Herbert G. Wells în Maşina Timpului. În general, oamenii de litere români care creau în jurul anului 1900 erau mai culţi şi mai bine informaţi decât credem noi. 

În “poemul  termodinamic”  al lepădării  de Volney,   –după un veac de acţiune programatică asupra literaturii române –, Alexandru Vlahuţă schiţa prima ideologie autentic românească: Sămănatorismul. Fără  spaima de nihilismul  din Rusia care nega sursa divină a valorilor, Sămănatorismul  ori  „fundamentalismul literar românesc” recicla  vechi  reprezentări ontologice,  încercând să-i regăseasca pe Magii căutători  ai sursei valorilor  ajutaţi de „steaua [care] sus răsare/ ca o taină  mare”. Sămănătorismul  vroia  într– un mod expres ‘compatibilitatea cu tradiţia’. Sămănătorismul este un program care incorporează intuitiv principiul  ‘retro-compatibilităţii’ (Backward Compatibility, Compatibilité  à rebours). Nu incorporase explicit şi o regulă     de compatibilitate ascendentă  (Forward Compatibility), de compatibilitate  cu viitorul sau „Compatibilidad futura”, cum traduc spaniolii termenul englezesc, o  compatibilitate care asigură perenitatea codului. Din cauza aceasta, Sămănătorismul  degenerează  în  ceea ce  Radu Stanca  va numi  Păşunism. Totuşi Sămănătorismul rămâne cu meritul incontestabil că  asigură  evoluţia  naturală a limbii române  în vremea de tranziţie  ideologică  din jurul primului război mondial.

Înclin să cred că Sămănătorismul  era atât  anti- rusesc, cât şi anti- occidental. De asemenea cred că pentru a păstra evoluţia naturală a Limbii  Române, ‘retro-compatibilitatea’  proprie Sămănatorismului trebuieşte  păstrată la  construirea reprezentărilor noi ce respectă perenitatea codului.   Este ceea ce acum,  în teoria socială a construirii judecăţilor de valoare, se cheamă ‚ancorare’  (am tradus aici „anchoring”,  termenul englezesc consacrat), adică înţelegerea unei informaţii noi este posibilă numai prin construirea unei continuităţi spre memorie.

Tocmai plecând de la programul sămănătorist a fost creat frumosul cântec legionar: “A venit aseară mama, din sătucu-i de departe”. Să  călcăm  pe  urmele sămănătoriştilor,  atât de huliţi de ideologia anti-românească  de azi  care denunţă  apologia violenţei din „Balade şi idile” (sic!). Traducând limbajul românesc medieval într-un limbaj modern, trebuie să explicăm că „Puterea fără de trup” este Valoarea, imaterială şi imponderabilă, valorile alcătuind un „set de valori”  însemnând  „cetele de puteri fără de trupuri”.  Putem cita în sprijinul tezei viziunea  „Imnului” poetului George Bacovia:  „Mă ridică  din erori/Idealuri ce-au apus.” Sunt valorile din Romania cerească  – alt nume pentru Bizanţul atemporal.   

Titus Filipas