1500 şi 1600

Portetul lui Ştefan cel Mare, făcut de Grigore Ureche, este calchiat după portretul lui Hannibal scris de Tit-Liviu. Însă despre Mihai Viteazul, datele istorice de care dispunem sunt cu mult mai precise. Să reamintim mai întâi că la anul 1526, în bătălia de la Mohaci, dispăruse pentru totdeauna din istorie Ungaria Mare, salvată oarecum de către Bela al IV-lea după marea invazie mongolă. Apoi, după regii angevino-sicilieni ce i-au persecutat cumplit pe valahi, venise ca o relaxare împăratul Sigismund de Luxembourg. A acordat drepturi depline în administraţie şi conducerea militară valahilor sau Universităţii valahe (numele nu-i de la o instituţie scolastică, dar de la Univers, în sensul că valahi erau în toată Europa). Iancu de Huniade sau Cavalerul Alb (dintr-o confuzie Blac/Blanc) şi Matei Corvin au profitat din plin de legislaţia lui Sigismund de Luxembourg şi au refăcut aproape complet Ungaria după cumplita lovitură mongolă. La 1526, osatura armatei maghiare era alcătuită tocmai din aceşti valahi care îşi abandonaseră ortodoxia şi trecuseră la romano-catolicism. Dar la Mohaci ei nu au fost sprijiniţi de maghiarii reformaţi, nici măcar logistic. Trădare pe faţă ! A fost o hecatombă la Mohaci printre cei de sorginte valahă. Vaticanul, mereu pe teren, a făcut o analiză foarte lucidă a situaţiei nou create. În concluzie, mai departe a mizat pe valahi. De aici şi poziţia proeminentă pe care o capătă Mihai Viteazul, sprijinit cu bani de la Roma pentru ocuparea Stambulului (ce urma să redevină capitala bisericii ecumenice). Mihai Viteazul a folosit banii pentru unirea celor trei palatinate neolatine –ţări româneşti- la anul 1600. Sigur că a fost alegerea sa personală. Pohta sau Dezideratul se numeşte acel act de alegere. În personalitatea Viteazului se uneşte Voinţa sa cu intelectualismul baroc al Contra-Reformei. Cele două condiţii necesare ale unui Proiect, considerate în Ideologie, au fost îndeplinite atunci. Şi astfel Mihai Viteazul a fost primul român modern.
Titus Filipas

Genealogia modernităţii româneşti (I)

În spiritul acurateţei şi al preciziei, o genealogie reală a modernităţii româneşti obligatoriu  include termenii de caracterizare autohtonism şi protocronism.

Cred că nu exagerăm prea mult dacă spunem că modernitatea românească începe  cu primul think tank (grup de reflecţie) în limba română.

Progresul societăţii este determinat de ‘gândirea împărtăşită’. Primul  ‘grup de reflecţie’ în Limba Română,   „Cronicarii moldoveni”,  a fost implementarea naturală a  principiului societal intergeneraţional printre cărturarii provinciei Moldova: „Mulţi scriitori  au nevoit de au scris […] de au lăsat izvod pe urmă […] ,  feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, […]  să se înveţe şi să se indirepteze”. Excerptul din cronica lui Grigore Ureche (1590 ?-1647) redă  sentimentul apartenenţei la un grup de reflecţie ce s-ar fi putut chema prea bine şi « Scriitorii de izvod ». Vor fi fost mulţi. Fără să dea nume, să aproximeze numere, P.P. Panaitescu (1900-1967) comenta: «Toate manuscrisele care ni s-au păstrat sunt interpolate, adică adnotate de copiştii de mai târziu».  

Sigur, „Cronicarii moldoveni” nu apar din neant. Picturile exterioare ale bisericilor din Nordul Moldovei, un ‚sinopsis raţional” dacă folosim termeni din semiotica lui Roland Barthes (care a studiat pe viu România în perioada 1948-1949), constituiseră inspiraţie pentru reflecţiile răzeşilor din secolul XVI.

Care este criteriul folosit de noi pentru a identifica modernitatea românească ?

Ne inspirăm din sistemul filosofic creat de Constantin Rădulescu-Motru. Într –o carte publicată în anul 1904, Constantin Rădulescu-Motru focalizează atenţia contemporanilor săi, dar mai ales a viitorimii româneşti, asupra importanţei principiului identităţii din logică pentru cultura română.

Acest postulat de identitate, chiar principiul de început al logicii, poate căpăta multe formulări echivalente. Din câte ştim noi, cronicarul Miron Costin a fost cel care a enunţat de facto prima formulare a principiului identităţii din logică în limba română: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea…”.

Titus Filipas

Bourul emblematic

În ziarul Romania libera de Joi, 10 Aprilie 2008, articolul domnului Adrian Bucurescu, Stravechile capitale ale Moldovei,  a provocat  controverse extreme.  

Eu comentez doar excerptul :

“De unde va fi luat vornicul Grigore Ureche legenda cu bourul vanat de Dragos Voda nu se stie. Va fi fost scornita, nu neaparat de cronicar, de la stema Moldovei. Cat despre derivarea numelui Moldovei de la cel al catelei Molda nici nu merita sa vorbim… De altminteri, capul de bour nici nu a fost prima stema, ci un cerb cu capul  taiat, asa cum se vede pe sigiliul cetatii Baia, intaia cetate de scaun a acestui tinut.”

Fernand Braudel ne învăţa că aspectul ecologic în istorie nu trebuie niciodată subestimat. Urmărindu-l pe Simion Dascălul, ajungem regresiv la vremea când continuitatea de ecosistem era sigură, iar continuitatea statală nesigură. Românii erau o populaţie dintr-un ecosistem, în care funcţionează  ca predatori biologici faţă de speciile sălbatice : extermină nu doar brebul, ci şi bourul, Bos primigenius, boul primordial emblematic ce leagă Moldova de ecologie şi de istoria plugului mare, deosebit de pluguşorul lui Bădica Traian. Bineînţeles, boul fusese domesticit cu mult înainte să fi fost inventat plugul cu bârsă şi cormană, a plugului care întoarce brazda.

Prin domesticire, puterile fizice ale speciei scad. Exemplarele se ameliorează numai din rezervorul de gene al speciei primordiale. În secolul XX, Vasile Militaru (1886-1959) scrie poezia dedicată unui superb exemplar care mai păstra calităţile de Bos Primigenius : “Sâmbotine, Sâmbotine,/ Drag plăvan printre plăvani,/ Ce mergeai pe lunci cu mine,/ Când eram de şapte ani;/ Când era vre-o sărbătoare/ Eu mai mândru să te fac,/ Îţi prindeam pe-un corn cicoare, iar pe altul flori de mac.”

Bourul pe stemă arăta că Moldova mai poseda un ‘genetic pool’ unic şi de mare valoare necesar pentru tracţiunea animală din agricultură. Din secolul XIX, pictorul Nicolae Grigorescu (1838-1907) ne transmitea imagini despre măreţia şi splendoarea speciei Bos primigenius. Iar trucul literar al genialului Mihail Sadoveanu a fost acela de a înjuga, în paginile mult hulitului roman Mitrea Cocor, nişte oameni la plug. Era semnalul subliminal ce ni-l transmitea Mihail Sadoveanu că sistemul comunist proaspăt instalat atunci nu avea forţa necesară să tragă economia României.

Mutarea capitalei medievale, schimbarea stemei, arată şi extensia puterii economice a Moldovei. Dar trebuie să recunoaştem că noua stemă a vechii Moldove a fost atunci şi  inspirată operaţie de marketing. Bourul de pe cea de a doua stemă medievală arăta clar că în tîrgurile de vite din Moldova se vîndeau pe atunci  vite de tracţiune de extremă calitate. Economia acelei Moldove era o economie a excelenţei.

Titus Filipas

Paradigma mironcostiniană contra interpolărilor

De ce s-a impus paradigma mironcostiniană, modelată, cum sugeram, după ordonanţa lui Justinian I,  împotriva interpolărilor lui Simion Dascălul la cronica lui Grigore Ureche ?

Printre enigmele  istoriei  noastre  din primul mileniu există două probleme corelate: continuitatea şi identitatea neamului românesc. Însă, analogic privind,  nu-i nimic nou sub soare. Chiar dacă vorbim despre  altă scală,  nu  despre adnotatori de letopiseţe ci despre « cronografii »  ce rânduiau  bazileii  de la Constantinopol după  imperatorii Romei  de pe Tibru,  percepţia de continuitate şi de identitate a fost mereu într-o    criză în lumea romană. Reîntorcându-ne la scara Moldovei,  înainte chiar de se numi aceasta Moldova, să  reamintim că  împăratul Constantin al VII-lea  Porfirogenetul (913–959) scria în De Administrando Imperio (pe la 950) despre oraşele distruse şi pustii, –vechi oraşe romane–, ale căror ruine martorii  timpului său le mai vedeau pe malurile râului Nistru. „În secolul XIX în unele sate gospodarii îşi  adăpau oile şi boii din sarcofage romane”,  reamintea  Nicolae Dabija,  –în  eseul Basarabia, ţara de la răspântii–,  temeiul  arheologic  al consemnărilor împăratului  Constantin Porfirogenetul. 

La scara Moldovei care îşi purta deja numele, Simion Dascălul propunea  „soluţia de continuitate” , cel de  „al doilea descălecat” al ‚tâlharilor romani’,  stârnind furia lui Miron Costin.   „Soluţia de continuitate” a lui Simion Dascălul marca  o ruptură  în nobleţea moştenirii antice,  printr-o intruziune  a incertitudinii, cu   valoare   morală  dubioasă. Dar indirect şi peste furie, boierul  admitea  validitatea  demersului cutezat de  hulitul  Dascăl. Căci fraza :  « Să  încep osteneala aceasta după atâtea veacuri de la descălecatul ţărilor cel dintâiu de Traian împăratul Râmului cu câteva sute de ani peste mie trecute, se sparie gândul. » arată că  ipoteza continuităţii nealterate a Romei (Râmului)  era socotită exagerată chiar şi de marele vornic.  Titus Filipas

Stilul Tribonian

În grupul  cronicarilor  moldoveni  care au copiat şi interpolat, trebuie să îl enumerăm  mai ales pe Simion Dascălul. „Om de multă neştiinţă şi minte puţină”, cum îl percepea Miron Costin (1633-1691),  într-o « corectitudine istorică » intransingentă  modelată de ordonanţa împăratului Justinian I care interzicea adnotările şi interpolările în documente. Aşa cum Grigore Ureche se inspira din Titus Livius, tot la fel s-ar putea spune că Miron Costin se inspiră din Justinian.

Forma constituţiei bizantine era  stabilită de Justinian I   prin tentativa  de a  simplifica  deciziile   în justiţia romană. Jurisprudenţa latină acumulată  introducea    confuzie prin decizii care dobândiseră prin aplicaţii iterate forţă de lege.  Uneori erau lipsite de  coerenţă  între ele. Justinian I numeşte o comisie de experţi condusă de Tribonian care trece printr-o « sită a coerenţei » constituţiile imperiale,  începând cu aceea promulgată de împăratul Hadrian, cel care a vizitat şi Dacia. Rezultatul bine armonizat al lucrării grupului Tribonian era  faimosul Cod al lui  Justinian, promulgat la  529 AD. Urmează alţi patru ani de trecere prin sită a vechii jurisprudenţe concentrată în două mii de volume, cu scopul de a fi rezolvate contradicţiile ce puteau fi rezolvate, lăsate deoparte contradicţiile care nu puteau fi rezolvate.  Astfel rezultă faimosul  ”Tot ceea ce a fost spus despre subiect”, ori „Pandectae”.  Forma simplificată ce a rămas s-a mai  numit şi Digesta. Justinian I promulgă ordonanţe care interziceau copiştilor să facă adnotări, ori, dimpotrivă, să abrevieze ; totul trebuia tratat, întotdeauna, ad litteram.

 Titus Filipas 

Primul grup de reflecţie

Progresul societăţii este determinat de ‘gândirea împărtăşită’. Primul ‘grup de reflecţie’ (think tank) în Limba Română, „Cronicarii moldoveni”, a fost implementarea naturală a principiului societal intergeneraţional printre cărturarii provinciei Moldova: „Mulţi scriitori au nevoit de au scris […] de au lăsat izvod pe urmă […] , feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, […] să se înveţe şi să se indirepteze”. Excerptul din cronica lui Grigore Ureche (1590 ?-1647) redă sentimentul apartenenţei la un grup de reflecţie ce s-ar fi putut chema prea bine şi « Scriitorii de izvod ». Vor fi fost mulţi. Fără să dea nume, să aproximeze numere, P.P. Panaitescu (1900-1967) comenta: «Toate manuscrisele care ni s-au păstrat sunt interpolate, adică adnotate de copiştii de mai târziu». Titus Filipas

Universitatea şi Romania Neoacquistica

Între  anii 1043 şi 1045,   bazileul Constantin al IX-lea, –Monomahul–,  a reorganizat Universitatea din  Constantinopol, ale cărei facultăţi de filosofie şi  drept  angajaseră profesori de  extraordinară competenţă. La facultatea de ştiinţe juridice erau studiate în primul rând volumele  codului macedonean  Basilica (numit popular Baseareca,  în vernaculara neolatină balcanică). Lumea din Romania Orientală recepţiona Baseareca  drept continuarea codului creştin al împăratului isaurian Leon al III-lea, discursul juridic selectat  prin  Ecloga – ales  Cod creştin ce rezistase totuşi în imperiu mai puţin de un veac şi jumătate.  

Preferinţa pentru codul Basilica la Nova Roma este manifestă, în pofida faptului că dinastia imperială macedoneană respingea categoric reforma iconoclastă din vremea bazileului Leon al III-lea Isaurianul.  De la începutul domniei lui  Vasile I Macedoneanul (811 – 886) s-a  încercat  restaurarea parţială  a Codului împăratului Justinian I (527-565). Să amintim că ordonanţa împăratului roman  Justinian I interzicea copiştilor să facă adnotări, interpolări, ori să abrevieze documentele. Textul trebuia luat ad litteram. Miron Costin se inspiră din ordonanţa lui Justinian I atunci când îl critică dur pe Simion Dascălul care interpolase cronica lui Grigore Ureche, la rândul ei influenţată de lecturile din Tit–Liviu.   

În ultimul veac de înflorire a civilizaţiei excelenţei din Romania Orientală, forma textului constituţiei era  stabilită de  împăratul  Justinian I   ca o tentativă  de a  simplifica  deciziile   în justiţie. Jurisprudenţa strânsă  până la Justinian I introducea    adesea multă confuzie prin numărul deciziilor care dobândiseră prin aplicaţii iterate forţă de lege.  Uneori erau lipsite de  coerenţă  între ele, şi  Justinian I numeşte o comisie de experţi condusă de Tribonian care trece printr-o « sită a coerenţei » constituţiile imperiale,  începând cu promulgarea constituţională din vremea lui Hadrian. Rezultatul armonizat al lucrării grupului Tribonian asupra textelor instituţionale din Romania Orientală era  Codul lui  Justinian, promulgat la  529 AD.  

Urmează alţi patru ani de trecere prin sită a vechii jurisprudenţe din Romania concentrată în două mii de volume, cu scopul de a fi rezolvate contradicţiile care puteau fi rezolvate, lăsându –  se deoparte contradicţiile care nu puteau fi rezolvate.  De aici rezultă faimosul  ”Tot ceea ce a fost spus despre subiect”, ori Pandectae.  Forma textului constituţional s-a numit Digesta. Legislaţia imperială macedoneană din  documentele Prochiron de la  879 anul Domnului  era numai  reflecţie palidă a epocii lui Justinian I în activitatea juridică. După reîmprospătarea memoriei legale prin Prochiron, începea  redactarea impresionantului cod Basilica, finisat de împăratul Leon al VI-lea Sophos, fiul lui Vasile I            Macedoneanul, bodyguardul lui Mihail al III-lea Amorianul pe care îl ucisese. Psihanaliştii pot  identifica motivaţiile şi circumstanţele atenuante. 

Facultatea de ştiinţe juridice creată  din ordinul bazileului Constantin al IX-lea Monomahul va fi  modelul urmat  la fondarea celebrei facultăţi medievale de studiere a dreptului  din Bologna,  înainte de anul 1100. În secolul XIX, un comitet de  istorici italieni, condus de Giosuè Carducci, datează fondarea acestei prime universităţi din Europa Apuseană la anul 1088. Pentru timpurile de Romania Neoacquistica în care trăim, este capital să  subliniem că Declaraţia  de la Bologna  din anul 1999,   privind restructurarea utilitariană a universităţii din Uniunea Europeană,  incorporează acel spirit de la Bologna  cerut de studenţi când a fost înfiinţată prima universitate occidentală, urmând modelul balcanic din vechea Romania bizantină. Din cauza aceasta,  pentru noi, reformele care incorporează un acquis european construiesc de fapt Romania Neoacquistica. Titus Filipas

Vulgata şi Contra Reforma

Convertirea reginei suedeze Cristina „spic de secară” la catolicism arată  incontestabil succesul acţiunii creştine purtate de  Contra Reformă. Pentru că această regină dintr- o ţară scandinavă   era fiica unui general de religie reformată care în războiul de 30 de ani conducea armata forţelor protestante împotriva trupelor catolice. Contra Reforma este  un termen care numeşte acţiunea din epoca de revitalizare a catolicismului. Lucrarea de revitalizare creştină începea cu incorporarea Vulgatei în mesa latină (liturghia) pe la anul 1560.  Mi se pare a fi deosebit de semnificativ faptul că Vulgata creată în Romania Orientală  de un călugăr scit pe nume Eusebiu Sofronie Ieronim,  un ilir  „socii”- alizat şi abrupt latinizant care studiase la Aquileia,  deci această Vulgata asigură succesul Contra Reformei din Occidentul continentului european,  către anul 1648, odată cu finalizarea procesului care  a condus  la pacea westphalliană.  Este un exemplu de  perioadă ciclică lungă  în istorie,  în istoria neamurilor europene.  Tocmai acest succes al Contra Reformei, o victorie pur intelectuală în primul rând, provoacă necesitatea unui proces de redefinire a „neamurilor europene”. Sau cu termenul modern:  a naţiunilor europene. Acesta era şi obiectivul interpolărilor lui Simion Dascălul la Cronica lui Grigore Ureche. Primul cărturar român care traduce în vernaculara noastră textul Vulgatei tipărit de Contra Reformă a  fost  Petru Pavel Aron (1709- 1764), vicarul  general al Episcopiei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş. Dar cartea lui pe româneşte  urma să fie  tipărită abia  cu întârzierea celor 243 de ani trecuţi de la încheierea manuscrisului prin truda intelectuală a vicarului. Însă, oricum, acest vicar Petru Pavel Aron  a fost primul teolog  român care justifică, şi pe bună dreptate, succesul incontestabil al uniatismului greco- catolic la românii transilvăneni prin Contra Reforma  care consacrase ca text fundamental în Biserica Universală  tocmai Vulgata elaborată de un călugăr scit aflat la modul cel mai strict sub influenţa teologică a Părinţilor Cappadocieni din Biserica Orientală. Unii plasează traducerea lui Petru Pavel Aron în timpul cultural numit Iluminism. Formal, includerea este valabilă. Însă concentrarea doar pe secolul XVIII este limitatoare. Pentru noi, românii, Vulgata marchează un ciclu amplu şi definitoriu al civilizaţiei din Romania Orientală, ciclu cu o desfăşurare de valori proprii  care vor influenţa  în subsidiar şi civilizaţia modernă a Europei Occidentale. Prima dată s- a întâmplat  la momentul asociat cu personalitatea franciscanului Roger Bacon (1214 – 1294), supranumit Doctor Mirabilis, teolog, om de litere, om de ştiinţă. Acest călugăr atrage atenţia Occidentului asupra valorilor spiritual intense ce sunt  incorporate în Vulgata. Apoi, atunci când elanul intelectual  stârnit de Vulgata începe convenţional epoca modernă prin opera lui Galileo Galilei, ne referim la opera sa integrală.  Trebuie să înţelegem totodată că nu Europa  Occidentală este sursa de ghidare şi direcţie pentru România, deşi mantra curentă ori propaganda ideologică deformată  ne învaţă exact aceasta.   Ampla mişcare spirituală din Romania Orientală începea în modul formal cu pregătirea  primului conciliu ecumenic ţinut la Constantinopol.  Tînărul intelectual creştin Eusebiu Sofronie Ieronim era deja acolo din anul 380. Era acolo mai ales pentru ascultarea şi însuşirea spiritului predicilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul. Pentru noi,  românii,  conciliul de la Constantinopol  este important şi pentru că se recunoştea de jure finalizarea transformărilor  culturale întâmplate şi înregistrate de facto printre etniile din Balcanii cuceriţi de legiunile romane, proces care a condus, prin ‚socii’ -alizare, la apariţia unor personaje latinizante precum  însuşi tînărul cărturar  Eusebiu Sofronie Ieronim.  ‚Socii’ -alizarea, această majoră  transformare  a neamurilor  balcanice, constituia  semnificaţia termenului Nova Roma, sintagma  notată de conciliul de la 381 AD de la Constantinopol, şi care este abuziv speculată de imperiile moderne ai căror istoriografi  se lansează într o frenetică numărătoare pe hârtie a capitalelor imperiale, Nova Roma de la conciliul din 381 AD fiind interpretată eronat drept a doua Romă. Este foarte greu să -i prinzi cu vreo greşeală pe cărturarii ruşi, căci la ei chiar cel mai „banal” act intelectual,  –dar „banal” numai în accepţiunea superficialităţii noastre româneşti–, dovedeşte îndeobşte calitatea şi precizia ingineriei cosmice a lui Korioliov. Totuşi pedalarea intelectualilor ruşi în cage d’écureuil pe identitatea  Nova Roma =  A doua Roma este   asemenea greşeală. În Evul Mediu se arătase prea bine faptul că termenul Nova Roma trebuie considerat numai în tandem cu termenul Novum Latium. Deci cu existenţa unei populaţii „socii”- alizate, însă  din peninsula balcanică, nu din peninsula italică. Mai cred cumva că şi răbufnirea supărării cărturăreşti a marelui vornic  Miron Costin se referea plauzibil la faptul că interpolările lui  Simion Dascălul nu surprindeau tocmai aspectul de Latium Novum al ţărilor româneşti. Abia pe parcursul lucrărilor îndelungatului  conciliu din Trent (1545- 1563), în biserica apostolică occidentală s – a recunoscut în modul cel mai explicitat faptul că textul Bibliei Sfântului Ieronim, Vulgata denumită astfel de Roger Bacon, constituie cea mai limpede traducere a Cuvântului Divin. Însă nici măcar la acel faimos conciliu tridentin,  în Europa occidentală nu se recunoaşte încă importanţa învăţăturilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul la făurirea spiritului  de  luciditate şi de reflecţie al traducătorului Bibliei în limba latină. Deci marşul Contra Reformei catolice înspre victorie a fost extraordinar de mult facilitat de incorporarea textului unui călugăr balcanic latinizant format spiritual în civilizaţia din Romania Orientală unde au fost generate  premisele civilizaţiei din Europa modernă. În acest sens, putem spune că pregătirea Contra Reformei avea câte  ceva din trăsăturile protocronismului actual de la noi. Geniul călugărului  scit  Eusebiu Sofronie Ieronim a fost mai important decât geniul lui Wallenstein pentru câştigarea victoriei uneia dintre  bisericile  creştine apostolice împotriva protestantismului. Liturghia care incorporează Vulgata, care îşi găseşte sprijinul în Vulgata, se numeşte Messa Tridentină. La Conciliul Vatican II, în 1965, se decide renunţarea la Messa Tridentină, într- o tentativă de aşa zisă modernizare a bisericii catolice.  Să înţelegem că  prin mutarea  teologică de la Conciliul Vatican II, totodată  şi uniatismul  greco – catolic  românesc îşi pierde complet orice legitimitate şi justificare. Făcând zadarnică, inutilă,  jertfa supremă a martirilor greco – catolici în temniţele comuniste. Astfel Conciliul Vatican II a lucrat chiar mai eficient decât Stalin. Dar a  fost  o neplăcută surpriză  să  se constate pierderea elanului bisericii catolice de facto prin acea mişcare de la Vatican II. Astfel că printr – o epistolă Motu Proprio din anul 2007, papa Benedict XVI anunţă  episcopii bisericii catolice despre faptul că pregăteşte revenirea la spiritul Contra Reformei prin  îngăduirea Messei Tridentine. Este mult prea târziu. Mai ales că într- o mişcare contraparalelă cu Motu Proprio, papa anunţa că renunţă la funcţia de Patriarh al Occidentului, conferită episcopului Romei de Biserica Orientală pe vremea când aceasta era încă  Biserica Universală.  Declinul Occidentului,  –  Der Untergang des Abendlandes-, întrevăzut de filosoful  german Oswald Spengler (1880 –1936), înseamnă declinul civilizaţiei occidentale care îşi refuză noi lecturi din  marea Vulgata a civilizaţiei europene, adică îşi refuză asimilarea unor valori generate în Romania Orientală.Titus Filipas

Christina ‘Spic de secară’

Când  se întâlnea  Simion Dascălul cu  ideea despre Romania,  hrisoavele bizantine nu mai existau în puterea lor de pure hrisoave bizantine. După cum încetase să existe pe Pământ Bizanţul însuşi. Garantarea vechilor drepturi conferite de Bizanţ fusese preluată de noua putere care ocupase Bizanţul. De ce revine Simion Dascălul la ideea despre Romania ? Să încercăm  a  înţelege mai bine,  plasându-l pe Simion Dascălul în Istorie.  Ce factor a întrerupt cursul Istoriei, oprind Renaşterea europeană  inspirată de Bizanţ, şi întreţinând treizeci de ani de războaie distrugătoare? Conspiraţia rosicrucienilor, foarte probabil. Regina Christina „Spic de secară” (1626-1689) a Suediei are meritul istoric, nu evaluat îndeajuns, că blochează efectele nefaste ale politicii rosicruciene de taină, o politică alimentată cu sume imense în metal preţios, despre care se pretindea  foarte serios, –unii mai cred şi acum–, că ar fi fost creat prin mijloacele alchimiei. Când Christina ‘Spic de secară’ ajungea  regină, casa dinastică  în care se născuse stăpânea ţara numai de un veac. Primul ‘rege secară’ (Vasa) a fost  Gustav Erickson, întronat la 1523. Pe vremea Ciumei din veacul XIV, populaţia ţărilor scandinave scăzuse dramatic.  Margareta,  regina Danemarcei,  uneşte la Kalmar ţara ei cu  Suedia şi Norvegia pentru a dobândi forţă  prin simpla adunare  aritmetică  a populaţiilor. Dar aristocraţia daneză  vrea să conducă singură  popoarele  ‘Uniunii de la Kalmar ‘. În 1520,   majoritatea nobililor suedezi sunt ucişi în ‘baia de sânge” de la Stockholm.  Numai boiernaşul Gustav Erickson scapă, fugind pe skiuri în Norvegia, după  ce trimisese mai înainte vorbă  printre ţărani că îi cheamă  la luptă. Avem şi aici, în nord, în Dacia hiperboreană, exemplul clasic al ridicării unei armate thematice, ori al unei armate de răzeşi, ori ‘oastea ţării’. Ţăranii suedezi răspund extraordinar de viu. Trimit  doi  skiori   de fond să-l ajungă pe Gustav Erickson. După  doi ani de lupte, oastea de ţărani suedezi îi învinge pe ostaşii de profesie danezi. Tatăl reginei Christina ‘Spic de secară’ a fot regele Gustav Adolph al II-lea,  un geniu militar. Tînărul rege Gustav al II-lea se îndrăgosteşte prima oară  de  Ebba Brahe, fată din anturajul mamei sale,  Kristina. Care se opune acestei alianţe morganatice,  şi  o  căsătoreşte iute pe Ebba cu  Jakob de la Gardie, unul dintre  generalii lui  Gustav, care  începuse la  1618   războiul cu Germania. Consilierii  regelui îl sfătuiesc să se însoare cu sora prinţului  elector din Brandenburg. Gustav  Adolf  se deghizează  pentru a o cunoaşte pe  această  Maria Eleanora. Căpitanul  Gars, acronim de la ‘Gustavus Adolphus Rex Seciae ‘, o vede pe  frumoasa Maria Eleanora, simte fulgerarea  iubirii. Şi se prezintă cu identitatea reală. Iubirea este împărtăşită. Maria Eleanora este invitată  la castelul suedez  Kalmar, pe coasta baltică  la sud de  Stockholm. Suedia, ţară de ţărani nespălaţi,  o dezgustă profund. Căsătoria va fi oficiată de biserică  pe  data de 25 noiembrie  1620. Deşi îi dispreţuia pe suedezi, Maria Eleanora îşi iubea sincer soţul. În 1626, regina rămâne însărcinată. Astrologii prezic naşterea unui băiat. Pe 6 decembrie  1626, se naşte copila Christina ‘Spic de secară’. Fanfarele  anunţă  muzical şi fără detalii naşterea unui moştenitor. Regele şi anturajul încep serbarea bahică în cinstea urmaşului la tron. Katarina,  maliţioasa soră vitregă a regelui, îi prezintă  fiinţa născută de o zi. Surprins, însă deloc supărat, Gustav Adolf o proclamă viitoarea moştenitoare a regatului, promiţând curtenilor că fata va fi crescută şi educată ca un băiat! Dar Maria Eleanora îşi ura progenitura.  Îndeamnă o doamnă  de companie  daneză  să o ucidă. Misterios, o grindă de lemn cade peste leagănul micuţei. Fata are noroc. Tot la fel de “întâmplător”, Frau Anna o scapă din braţe.   Christina rămâne cu umărul strâmb. În  1632 moare tatăl, regele  Gustav Adolf. La vîrsta de şase ani, fetiţa cea asimetrică la trup este prezentată în Riksdag, parlamentul suedez compus majoritar din ţărani. Care, entuziasmaţi,  o proclamă imediat “Rege”!  Copila va  accepta coroana numai la vîrsta de optsprezece ani. Christina lansează curând  reforme frenetice în regat. Va începe cu informarea  promptă a populaţiei, fondând primul ziar suedez.  Iar în ciuda avizului îndărătnic al contelui Oxenstierna,  adolescenta regină vrea să instaureze imediat pacea în Europa. Christina sfârşeşte  ‘Războiul de treizeci de ani’. Aducând  părţile  la semnarea Tratatului din  Westphalia. Astfel regina Christina „Spic de secară”  are meritul  istoric major că a  propus  o viziune mai corectă decât Napoleon Bonaparte în fixarea direcţiei spre Europa modernă. Pe data de 6 iunie 1654,  regina  Christina  abdică. Părăseşte  Suedia, atrasă de sudul Europei şi de catolicism. Pacea  westphaliană  impusă  Europei marca  nu doar sfârşitul „războiului de 30 de ani”, ci şi începutul de epocă pe care Leibniz, Gottfried Wilhelm von (1646-1716),  o caracteriza prin  aserţiunea destul de riscată: „Trăim în cea mai bună  dintre lumile posibile!”. Căci în  « Candide ou l’optimisme», Voltaire,   François Marie Arouet (1694-1778),  atacă maliţios vulnerabilitatea frazei lui  Leibniz.  Leibniz  realizase o sinteză a filosofiei aristotelice cu filosofia carteziană, având natura unei teologii pozitive. Dar,  în alt chip, el merge pe urmele părinţilor filosofi cappadocieni care incorporaseră  filosofia greacă într- o teologie nouă. Ştim că această sinteză a sfinţilor părinţi ai bisericii constituie unul dintre pilonii civilizaţiei create în Romania Orientală din secolele IV,  V, şi VI. Odată cu lucrările lui Galileo Galilei, care de asemenea pleacă de la părinţii  filosofi cappadocieni, secolul XVII devine o epocă de speranţă, cred că tocmai acest aspect este incorporat în propoziţia optimistă a cărturarului german Leibniz. Supralicităm, afirmând că  Europa Occidentală din secolul XVII devine mai puternică tocmai  pentru că incorporează valori teoretice create de civilizaţia din Romania Orientală.  Dincolo de pamfletul voltairian,  este   realitate  faptul că pacea westphaliană  de la 1648 impunea  în aproape toată  Europa intelectuală redefinirea  conceptului de „naţiune”.  În acel context istoric devenit şi  „ideologic în sens primar”,  Simion  Dascălul iniţia propria teorie a naţiunii române în  ‚grupul de reflecţie’ moldav.  Dar mai mult într-o abordare conceptuală ascendentă,  –‘bottom-up approach’–,    care ţine evident de ‘cultura populară’. De aici răbufnirea  superioară a Vornicului  nostru  Miron Costin despre „băsnelile” Dascălului. Dacă interpretăm « grupul de reflexie » moldav în termeni moderni, constatăm  lipsa totală de racord între abordarea ‘top-down’ şi abordarea ‘bottom-up’. Doctrina  populară a naţiunii lui, şi a noastră,  a fost inserată de Simion  Dascălul în textul altui participant la grupul de reflecţie. Era un  manuscris  pe care îl copia cu acurateţe admirabilă : „Scrierea anilor”, Cronica  lui Grigore Ureche,  boier cărturar moldovean ce murise cu doar un an înainte de încheierea,  ori mai îndreptăţit ar fi  să zicem  „începerea”,  păcii westphaliene.  Simion  Dascălul, copist dar şi autor,  ne oferă o reprezentare ontologică fără  prea mare  valoare  literară, însă   avînd  imensă valoare instituţională şi logică pentru noi. Compilarea adnotatorilor de cronici este o structură intertextuală conceptuală creată  de lucrul grupului de reflecţie intergeneraţional ce cuprinde nume mari dar şi nume mărunte, precum şi anonimi.  Discursul lui Grigore Ureche, istoric în toate privinţele, nu este discurs despre Romania, ci despre  Roma. Mircea Vulcănescu avea dreptate să vorbească  despre ispita latină din  sufletele cronicarilor noştri. Chiar şi faimoasa portretizare a lui Ştefan cel Mare e inspirată din Tit-Liviu. Remarca lui P.P. Panaitescu posedă  acurateţe  : «Importanţa acestei cronici astăzi este mică, deoarece nu poate servi istoricilor ca izvor istoric ».   Dar insertul Dascălului Simion este un discursiv despre Romania.Apoi, ce este istoria noastră scrisă, dacă nu  fragmentele unui  discurs despre spiritul nostru, al românilor orientali ? Inserţiile  doctrinare ale lui Simion Dascalul despre  formarea naţiunii române erau absolut necesare după 1648,  anul de graţie al Europei moderne. Inserţiile sunt perfect complementare textului semnat de Grigore Ureche, pentru că aparţin discursului despre Romania, şi sunt   antinomice  faţă de cronica lui Grigore Ureche doar pentru că nu au forma clasică a discursului antic, ci forma culturii populare.  Mesajul inserturilor aplicate  de Dascălul  la cronici mai vechi este complex. Prioritatea unei noi evaluări a inserturilor trebuie focalizată pe conceptul  sistemic,  apoi vin detaliile. Interpolările Dascălului  nu erau « capriciile unei digresivităţi obositoare », cum le caracterizează un  cercetător  de mare valoare  însă  fără empatie faţă de Dascălul. Iată astfel că nici briciul analitic  al cercetătorului modern nu operează suficient de precis.  Nu-i  deajuns lectura  ad litteram a letopiseţului pentru descifrare. Ce-i  « digresivitate », şi ce-i « obositor » ? « Interpolările »  sunt paragrafe ale doctrinei populare despre România, rândurile lui Simion Dascălul nu sunt obositoare. Pe ipotetica punte  azvârlită  peste  prăpastia culturală a veacului  fanariot, un gânditor român ar fi putut corecta   verdictul polonez de ruptură, pus de Miron Costin în « cazul Simion  Dascălul. Dar  istoria  noastră umilă  face ca primul gânditor ce construieşte puntea de porfir către Epoca Luminilor, prin economia  unui  singur vers : « Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet »,  rezumând subtil filosofia senzualistă, să trăiască  abia în a doua jumătate a veacului XIX.   „Te-au văzut: voevodând voroave, /ciobănind genune şi zăpezi,/potcovar de fum bătând potcoave/negurilor strânse în cirezi”, scria cândva Radu Gyr despre percepţia lui Mihai Eminescu.Remarcabilul  studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade” al lui Paul Zarifopol  demonstrează  convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu (1786 – 1863)  şi  poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor atât ca intensitate, cât şi în extensie. Traseul spre civilizaţia absolutului pozitiv din Epoca Luminilor fusese desenat de Văcăreşti. Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) avea un ginere vistiernic, Enache Văcărescu (1654 – 1714), ucis la Stambul odată cu Brâncovenii. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română,  sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri,   provine iluministul  Ienăchiţă  Văcărescu (1730 – 1796),  ce a influenţat cultura română la modul “releu”.  Opera lui se racordează nemijlocit la  truda  lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :”Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate,  dacă nu şi în anvergura dorită. Ioan Eliade Rădulescu încearcă  în textul « Biblicelor »   să zidească   discursul continuităţii româneşti cu ajutorul religiei. Interpretarea anagogică a continuităţii civilizaţiei noastre, mergând până la Sais,  fu valorizată de Mihai Eminescu în « Epigonii ». Apoi, după un secol, amintită  de Nichita Stănescu în smalţul unei  teserale, detaliu din misterul ce îi pavează poezia.  În vâltoarea care clasiciza Limba Română,  transformând-o într-o cale regală spre Absolut (’candida vâlvoare’), Simion  Dascălul era  uitat,  obliterat din atenţia culturală  prin paradigma lui Miron Costin. Titus Filipas

Ce înţelegem prin „geniul mioritic”

În locul discursivităţii normale, unii ne-au aruncat în faţă, dispreţuitor, cam ce anume înţeleg ei prin „geniul mioritic”. Să  întoarcem şi celălalt obraz ? Fie ! Atunci spunem mai departe : „Geniul mioritic” este un geniu lingvistic. Căci „geniul mioritic” a salvat singura vernaculară din spaţiul Latinităţii Orientale. Iar dacă  nu eşti român, această salvare, -salvarea sufletului nostru-, este ridicol de insignifiantă, nu-i aşa ?

Secolul XVII a fost secolul stabilizării Limbii Române. Dovada cea mai convingătoare ? Citiţi cronicile şi scrierile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, le găsiţi pe toate, şi încă mai multe, în bibliotecile publice judeţene. Apoi, la începutul secolului XVIII, cronica lui Ion Neculce şi, mai ales, „O samă de cuvinte” închid, o închidere forţată, lucrul stabilizării Limbii Române, mult prea scurt. Pornind de la la constatarea acestei stabilizări, „Şcoala ardeleană” a căutat Adevărul despre Limba Română, nicidecum rafinamentul limbii române. Secolul XVIII ar fi putut să aducă, în plus, sigiliul secularei folosiri, (observaţi ?, nu îndrăznesc să spun „frumoasei folosiri”), a Limbii Române. Dar nu a fost să fie aşa.

Pentru cei care cunosc, cât de cât, istoria literelor româneşti, reamintesc că Ioan Eliade Rădulescu a învăţat româneşte, şi am putea sublinia cu bună îndreptăţire, chiar o frumoasă folosire a Limbii Române, în spaţiul mioritic, în „Nirvana pastorală” românească. Însă, chiar dacă era folosită frumos, Limba Română vorbită acolo nu era poate un limbaj pentru secolul XIX, pentru „epoca modernă”. Era, în fond, doar o biată „vernaculară” ca atâtea altele, unele din ele demult înghiţite de marele uscat al Eurasiei, giganticul interval terestru între Atlantic şi Pacific unde se desfăşoară, -de două mii de ani?-, Marele Joc. Iar pentru neprietenii noştri ce folosesc condescendent, de nu în deriziune, sintagma „geniul mioritic”, -geniu salvator pentru sufletele noastre, insist, dar ce să caute ei în sufletele noastre ?-, ea pare a fi fost o vernaculară îndoielnică, dacă nu chiar de cea mai joasă speţă.

Ştim adevărul, adevărul absolut, că nu am avut privilegiul şi orgoliul unui „Grand Siècle” numărând două sute de ani, aşa cum a numărat Marele Veac Francez, constatare ce putea fi făcută când Rivarol era invitat de Academia din Berlin să conferenţieze despre „le génie de la langue française”, adică „geniul limbii franceze”. Sîntem deplin conştienţi că pentru noi „Legenda Secolelor” a fost scrisă altfel. Noi am avut, prin mijlocirea spaţiului mioritic, numai privilegiul folosirii vorbei „bune”, a vorbei „dulci”, sau chiar a vorbei „prefăcute”, oricum o folosire atrăgătoare a cuvintelor. Însă arta conversaţiei din secolul al XVIII-lea, ducând virtual până la perfecţiune folosirea noţiunilor limbii române, pur şi simplu n-a existat. Iar aceasta datorită fanarioţilor, reamintesc, pentru cei care nu mai ţin bine minte istoria românilor, că noi am suferit de cancerul fanariot ce muşca din sînul mamei noastre în indiferenţa unei Europe care trăia Epoca Luminilor.

Astfel trebuia căutată şi găsită o cale de fortificare a limbii, prin depăşirea statutului de vernaculară dubioasă pe care i-l acordau, -cu maximum de generozitate-, neprietenii noştri. Trebuia repede şi hotărât aflată o cale de „creştere a limbii româneşti”, menită să scurt-circuiteze principiul autorităţii folosirii frumoase şi îndelungate a cuvintelor, principiu atât de frecvent invocat pentru acele limbi din Occidentul Europei, care pretind, – şi pe bună dreptate-, că şi-au depăşit stadiul de simplă „vernaculară” prin încă un secol de „bel usage” adăugat după veacul stabilizării lingvistice.

În secolul al XVIII-lea, enciclopediştii, dar şi Condillac, au explicat limba cu ajutorul metafizicii şi logicii, uitând intenţionat „l’autorité de l’usage”, adică îndepărtându-se provocator de la criteriul „autorităţii folosirii”. Cum lămurea Etienne de Condillac, formarea discursului, aceasta scurt-circuitează necesitatea recursului la principiul autorităţii folosirii, îndelungate şi subtile, a cuvintelor. Acesta devine un principiu-cheie pentru limba română, principiu căutat şi de poeţii Văcăreşti, însă găsit şi înţeles numai de Gheorghe Lazăr şi de Ioan Eliade Rădulescu. Şi numai ultimului, Tribunului, cu adevărat „cel mai fericit dintre români”, Dumnezeu i-a dat timp, energie omenească pentru lucrarea bine facută, cât şi discipoli de credinţă, să îl pună în practică. Am putea număra, începând de la naşterea lui, un Mare Secol al Limbii Române, chiar dacă unele dintre dorinţele şi îndemnurile lui n-au fost împlinite nici acum? De exemplu, atunci când spunea : „Scrieţi băieţi, numai scrieţi!”, el cerea umplerea unei prăpăstii apărute prin ne-folosirea cuvintelor româneşti în veacul fanariot, pentru constituirea unui „savoir collectif” românesc. Vedeţi, nici măcar acum nu ştim cum s-ar putea spune pe româneşte „savoir collectif”, în aşa fel încât să nu sune complet ridicol ! La o analiză mai atentă, constatăm că multe din bâjbâielile noastre de azi în România se datorează poate mai puţin imbecilităţii notorii a majorităţii politicienilor noştri, cât neîmplinirii acelui vechi deziderat al lui Ioan Eliade Rădulescu. Când s-a născut în cugetul lui dezideratul provocator, umplerea neantului ne-cunoaşterii ? Cred că ne putem permite să ghicim. „Pentru că toţi am fost mai întâi copii”, nu cumva în timpul peregrinării sale forţate în spaţiul mioritic, pe vremea „ciumei lui Caragea”, când a învăţat bine româneşte citind cărţile populare, -prea puţine-, purtate în traista ciobanului ?

Titus Filipas