Posts Tagged ‘Giambattista Vico’

“gândirea eroică”

februarie 3, 2015

Umanioarele –şi gimnaziul clasic în esenţă – se bazează pe conceptul lui Giambattista Vico privitor la “gândirea eroică” (“mente heroica” pe latineşte).
Titus Filipas

Firul saitic şi firul Văcăreştilor

noiembrie 5, 2013

Doamne, câţi intelectuali mari a dat Rusiei, judeţul Soroca http://nastase.wordpress.com/2013/11/03/leonida-casso-si-basarabia/ ! Chiar ministrul Educaţiei din Rossiia de atunci era originar din judeţul Soroca. Generic, ei erau Boarii mitici sau Văcăreştii, cea de a treia clasă funcţională din ideologia lui Georges Dumézil (ea însăşi fiind dezvoltarea ideologiei lui Giambattista Vico). Boarii constituiau o clasă funcţională economică. Legendele constelaţiilor mai adeveresc că Boarul coincidea cu plugarul primordial Triptolemos . Plugarii din câmpiile bazinului nord-pontic sunt atestaţi documentar de către oratorul Demostene din Atena, a cărui familie făcea comerţ cu aceştia. Prin releul cetăţii Atena, firul Văcăreştilor se întâlneşte cu firul saitic din „delta biblicelor sinte”. Înainte de a fi orice Rusie !
Titus Filipas

Dorinţa hubrică

decembrie 14, 2008

‘Să fim semenii zeilor!’, citesc titlul articolului din aldine la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a141574/sa-fim-semenii-zeilor.html .

Dar aceasta este dorinţa hubrică, necreştinească. După filosoful creştin Giambattista Vico (1668 –1744), omul evită condiţia vulgară nu căutând transfigurarea hieratică (este oare posibilă?), ci transfigurarea eroică.

Titus Filipas

Chestiunea economică în epoca brâncovenească

august 17, 2008

Despre chestiunea economică în epoca brâncovenească poate fi citit aici http://www.romanialibera.ro/a131959/politica-economica-a-domnitorului.html, un text recent al doamnei Ileana Toma. Chiar este un articol interesant! Şi discutabil,  în sensul cel bun. 

De exemplu, doamna Ileana Toma scrie: +Utilizarea in consideratiile istorice a informatiilor astronomice pentru confirmarea variatiilor climatice, care la randul lor pot avea efecte economice si politice asupra societatii, este acceptata in istoriografia contemporana incepand de la jumatatea sec.XX. Sa nu-l citam decat pe Fernand Braudel, care a studiat istoria lumii mediteraneene in epoca lui Filip al II-lea si care chiar foloseste expresia „mica glaciatie” pentru perioada care incepe dupa 1600. +

În realitate, noi ştim acuma mai multe despre “gramatica civilizaţiei” noastre, decât aserta pe la jumătatea secolului XX, Fernand Braudel, istoricul francez care mergea pe urmele lui Jules Michelet, descoperitorul valorilor lui Giambattista Vico. Se poate afirma  fără tăgadă că istoricul român Nicolae Iorga a fost influenţat de istoricul francez Jules Michelet (1798-1874).  Într-o zi din ianuarie 1824, profesorul Jules Michelet întâlnea  numele lui Giambattista Vico (1668 – 1744) într-o adnotare marginală la cartea pe care o citea. Vico era un “universitar autodidact”. Formula se practică şi acum, l-am auzit pe un laureat Nobel care,  intervievat pe Discovery Channel, declara : „Când eram autodidact la Cambridge…”. Napolitanul  Giambattista Vico se instruise  în gramatică, logică, şi în jurisprudenţa văzută  ca  ‘justiţie naturală’. Cartea care asigură statutul intelectual cel mai înalt lui Giambattista Vico este Scienza Nuova. Aici Vico  tratează pozitiv tema formării elitelor. Ce îl face faimos pe Vico este modul în care vede istoria Europei, cu un accent special pus pe lumea mediteraneană şi pe un spaţiu de civilizaţie brăzdat de drumurile romane, ‚drumuri eterne’ cum le va numi Jules Michelet,  pentru Romania şi pentru România.   Jules Michelet  chiar implementează  doctrina lui Vico  despre formarea elitelor. Astfel, Jules Michelet  sprijină din exterior,  prin entuziasm uimitor şi titanic efort,  formarea şi înflorirea potenţialului elitei intelectuale româneşti după standardele de excelenţă impuse  de Scienza Nuova. Prin  formula bine-cunoscută: „Bizanţ după  Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza  poate cel mai bine pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor.  Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că   prin conceptul „luptei de clasă”   el ar fi  găsit un sens  în fiecare nouă învârtire  a „roţii”  civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o  apropie  de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa  decizia  politică  a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă  a lui Karl Marx.

Ştim acum că domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum şi anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al “mini – epocii glaciare” declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului, –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–, pe la anul 1440, şi încheiată pe la 1850. Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază a acestei răciri a Europei. Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într- o plugărie spirituala, –rugăciunea–, care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte. Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens.

Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând ca va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţia lui isihastă asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Daniil Sihastrul nu  era deloc influenţat de misticismul rusesc pravoslavnic care acum a pus aproape complet stăpânire pe rugăciunea din Biserica Ortodoxă Română şi pe  sfaturile duhovnicilor de astăzi ai neamului românesc.

Încă mai departe în timp, trebuie să vorbim despre altă perturbaţie climatică,  despre încălzirea medievală care a dat naştere mitului Caloianul. Din câte ştim din Epoca Luminilor, de la filosoful David Hume, mitul poate fi considerat un mod de reprezentare ontologică a cauzalităţii.

Istoria evenimentelor umane, credea  Robin George Collingwood (1889-1943),  idealist inluenţat de Giambattista Vico, este istoria gândurilor care au provocat acele evenimente  semănate pe brazda timpului. Pentru a  desluşi istoria, trebuie să găseşti în gândurile oamenilor un lanţ cauzal, oricare studiu al istoricilor fiind exerciţiu  de   „reenactment”, de reluare a jocului la nivelul intelectual. Prima cruciadă modificase percepţia bizantină  despre Constantinopol.  Comnenii  încep  să vadă în Oraşul împăratului Constantin o reprezentare  pentru Împărăţia Cerească. Comnenii au conştiinţa unei evaluări eudaimonice a Oraşului Constantinian. Dintre Comneni, cei care au realizat primii, şi cel mai bine,  această reprezentare, au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143),  – supranumit de contemporanii săi  Caloianul,  fiind considerat de istoriografii din epoca modernă drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui,  Kira Anna,  celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Pentru vlahi ori români, ei pot chiar să creeze o legătură  magică dar vitală între spaţiul de subzistenţă şi spaţiul forţelor cosmice şi al meteorilor. Descântecele „Caloianul” (ori, alternativ,  „Scaloianul”) şi „Scaloiţa” sunt invocări ale acestei legături. Caloianul  şi Scaloiţa  cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale (900-1300 AD). Este o ipoteză deloc absurdă că seceta de vară era frecventă şi în teritoriile de nord ale Oikumenei, unde  funcţionarea „plugului mare” se baza tocmai pe regimul ploilor de vară.

Iată invocarea Caloianului într-un descântec unde cele două spaţii: al cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel   al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci   nu cel al vînătorii şi al culesului din natură, şi prin aceasta descântecul „Caloianul” se deosebeşte  de  ritualul  şamanic, sunt limpede  specificate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să  deschiză  porţile, / Să sloboadă  ploile,/ Să  curgă  ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să  curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să  crească  legumele / Şi toate ierburile.” Sau invocarea,  vag ireverenţioasă, a Kirei Ana : „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”, invocare despre care sînt convins ca nu posedăm forma medievală originară, fiind mult distorsionată ca  stil.

Comparaţiile între economia medievală şi economia de azi se impun şi cercetărilor din SUA, unde n – a existat vreodată un Ev Mediu. Dar am citit acum un studiu unde se estimează că ţăranul medieval european avea mai mult timp liber, timp pentru sine, decât americanul  mediu de acum, fie „blue collar”, fie „white collar”.

Oricum, conţinutul articolului sus citat propune ipoteze de lucru şi deschideri spre multe teme noi. De exemplu, plecând de la :+Să ne imaginăm că în ‘epoca de aur’ a crizei economice din România, continuată şi astăzi+, putem să ne întrebăm care-i responsabilitatea ce revine primului guvern Petre Roman, alcătuit numai din specialişti români formaţi în Occident pe banii statului român, în distrugerea economiei româneşti. A fost distrugere printr-o politică deliberată. Iar aceasta se poate demonstra.

Titus Filipas

Sanctuarul intereselor oneste

aprilie 3, 2008

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile  eco – industriale trebuie să fie perfect  aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii  Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde  nemijlocit de  judecăţi de valoare implicând  preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis   unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, – a unui „Thesaurus”–,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, – limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de „corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul „chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : „Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  „Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit „adăugarea  de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în „Capitalul”. Marx propunea definiţia „valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a „valorii prin muncă”.  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, – în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu–,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  „a implementa”,  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  „to carry out”, sau,  în limba franceză,  expresia compusă  „mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul  conceptual descendent,  şi ‘bottom up’, adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea ‘bottom up’.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’,  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ‘situaţiilor  de viaţă’  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea „filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Daniil Sihastrul şi Giambattista Vico

decembrie 28, 2007

În  formula  „Bizanţ după  Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza  pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor.  Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că   prin conceptul „luptei de clasă”,   el ar fi  găsit un sens  în fiecare nouă învârtire  a „roţii”  civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o  apropie  de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa  decizia  politică  şi militară a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă  a lui Karl Marx. Mai cred că  faimoasa propoziţie marxistă: „Religion ist das Opium des Volkes”, nu intenţiona să  fie decât o higienizare ateistă a doctrinei lui Vico, pregătind-o pentru comunism ca ideologie „aseptică”,  fără germeni religioşi. Dar Giambattista Vico are dreptate,  există   „început divin” pentru  civilizaţie, în sensul că atunci se pun valorile fondatoare: „De creat doar zeul creează, iar omul imită”, declama şi Petre Ţuţea,  încântat când vorbea româneşte depăşind vernaculara.  Titus Filipas

România în primul război mondial

decembrie 27, 2007

Winston Churchill  a primit premiul Nobel literar în primul rând pentru Memoriile  sale, text lipsit complet de calităţi literare, nici un editor nu s-a aventurat să-l publice în româneşte, socotind pe bună dreptate că e o pierdere sigură, având însă o valoare incontestabilă ca document istoric. În Memorii, analizând greşeala tactică a unui general britanic în campania din Africa de Nord, cred că era vorba despre Claude Auchinleck, Winston Churchill menţionează la un moment dat, prin contrastul cu o situaţie similară, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha, demonstrat în războiul din 1877-1878. Când am citit prima oară afirmaţia aceasta, fiind educat şi edificat  asupra temei numai din textele româneşti, remarca mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare! De altminteri, deşi Memoriile sunt dedicate celui de al doilea război mondial, Churchill nu ezită să menţioneze şi performanţele proaste ale armatei române în primul război mondial, cu toate că intrarea României în război de partea puterilor Antantei fusese aşteptată cu o anumită speranţă, întrucât armata română făcuse până atunci  bună impresie. Să fi fost o aluzie indirectă la războiul din 1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neaşteptat, la un eveniment militar întâmplat cu trei sferturi de veac înaintea faptelor relatate şi implicându-l pe Osman Pasha, mă îndreptăţeşte să cred că, realmente, campania unei armate române ce se îndreptase odinioară către Sud într-un superb efort de război a lăsat un anumit siaj şi a jucat apoi un rol în gândirea lui Winston Churchill ca lider de război. Când era lord al Amiralităţii şi a proiectat campania militară balcanică şi debarcarea nenorocoasă de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley (1887 – 1915), unul dintre cei mai promiţători tineri fizicieni britanici, probabil că omul Winston aflat în disperare aşteptase un ajutor de la acea armată, dacă România, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotărât să intre în război într-un moment mai timpuriu. Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid, într-adevăr, la care pleiada de oameni politici geniali care au făurit România Mare nu s-a angajat, cel puţin nu în prima fază a războiului, când Germania părea să fie atât de puternică, şi chiar era, înainte de instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i mai avansa fonduri pentru finanţarea efortului de război, -criză pe care Germania s-a amăgit că a rezolvat-o prin inventarea economiei planificate, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o, luând-o ca bază pentru construirea economiei comuniste în Rusia de după Romanovi şi Kerenski. Însă resentimentele lui Churchill faţă de România s-au forjat atunci, în prima fază a războiului, iar Winston ne-a plătit până la urmă acea poliţă, pentru faptul că armata română nu l-a ajutat la greu; s-a văzut aceasta spre finalul celui de al doilea război mondial, în cabinetul lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă de după al doilea război mondial, atunci când a oferit URSS – ului o pondere de 90 % asupra României (ce s-a dovedit în fapt a fi de 100 %, iar subiectiv aş spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi şi matematic posibil), mâzgălind neglijent un document istoric pe care chiar şi crudul dictator roşu îl considera ruşinos.În  primul război mondial,  jucând bizar de mult pe frontul otoman, Winston Churchill s-a lăsat furat de inspiraţia  glorioasă că ar fi  posibil să folosească modelul succesului debarcării veneţiene la Gallipoli (1366),  în beneficiul imperiului britanic.Turcia se raliase  Puterilor Centrale chiar din anul 1914. Forţele Antantei considerau această ţară inamică a fi punctul slab, care putea fi atacat uşor. Deschizându -se  un culoar din Gallipoli în Cadrilater,  forţându -se  alianţa cu  o Românie până atunci reticentă să intre în război. Mă  rog, aceasta este  o interpretare. Alt înţeles  dădea însă Petre Carp, politicianul ieşean,  acelei acţiuni militare: anume că Anglia şi Rusia vor şterge împreună Romania Neoacquistica de pe chipul  pământului.  Din fericire pentru neamul nostru,  Winston Churchill nu a fost  un al doilea Amedeo de Savoia, generalul veneţian care asigurase victoria din 1366.  Corpul expediţionar al imperiului britanic (englezi, australieini, neo-zeelandezi) s-a întâlnit cu iadul la Gallipoli, în anul 1915. Fizicianul englez Moseley, în vîrstă de 27 de ani, era ucis de un glonţ  turcesc pe data de 10 august 1915. El ar fi primit în mod sigur premiul Nobel pentru tot ceea ce realizase până atunci.  Moseley lucrase la Universitatea din  Manchester  sub conducerea profesorului Ernest Rutherford (1871-1937),  colaborase de asemenea cu fizicianul Charles Darwin Galton (1887–1962). După uciderea lui Moseley pe câmpul de luptă, guvernul britanic hotărăşte să oprească trimiterea oamenilor de ştiinţă pe front. Francezii nu vor proceda la fel. Comunitatea lor ştiinţifică va suferi o hecatombă în primul război mondial, similară decimării ‘dăscălimii române’. După război, stilul intelectual francez se schimbă foarte mult, pentru a crea printr -un nou stil de educaţie, o nouă comunitate de cognoscenti. Matematicienii  francezi vor inventa un personaj virtual, un fel de geniu  policefal chemat Nicolas Bourbaki  care folosea teoria mulţimilor cantoriene pentru externalizarea cunoaşterii. Străpungerea pe uscat din Dardanele în Dobrogea s-a dovedit a fi fost imposibilă la 1915, spre deosebire de ceea ce se  întâmplase  la anul de graţie 1366. La Gallipoli, în anul 1915,  decidentul militar suprem din partea Puterilor Centrale era un general german, absent în momentul debarcării surpriză a forţelor Antantei.  Trupele prezente erau cele turceşti, conduse de un colonel, care va fonda ulterior statul turcesc laic modern. Motiv pentru care va fi cunoscut sub numele Gazi Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938). Când eram copil, tata mi-a dat să citesc un volum mare, pe româneşte ! despre Atatürk. Două lucruri am înţeles din acea carte. În primul rând, anume ce însemna la anul 1938 „România Mare”. În seria de fotografii  de la  funeraliile preşedintelui Atatürk, apărea extrem de  impresionantă şi onorantă prezenţa  unui echipaj din Marina  Regală Română. Faptul biografic că la şcoala militară cadetul  Gazi Mustafa dovedea  un talent remarcabil la matematici, pentru care a fost supranumit Kemal, însemnând Perfecţiunea, nu m-a impresionat. Dar detaliul aparent insignifiant al vieţii sale de tînăr ofiţer, anume  că reflecta îndelung (exact în spiritul contemplării sufite), asupra cărţilor de ideologie primară pe care le citea, mi-a ghidat  înclinaţia ontică a lecturilor.  La Gallipoli, colonelul Mustafa Kemal îşi arată personalitatea de excepţie: cumpăneşte corect evenimentele atunci când ordinul cazon superior nu venea, şi ia decizia corectă. Or, lucrul acesta nu a fost fructul pur al hazardului. Prea puţin se ştie la noi, că după războiul ruso-turc din 1877-1878, Osman Pasha a fost în mai multe rânduri, şi pe o lungă durată de timp, ministrul de război al imperiului otoman. În această calitate,  reorganizează şcolile militare, şi organizează asigurarea liniştii interne a imensei împărăţii a sultanilor. De exemplu, întregul teritoriu acoperit de Irakul actual era menţinut în stare de linişte  numai cu 400 de soldaţi ! Iar în şcolile militare depăşeşte principiul formării de caractere, punând accentul pe formarea personalităţii. Şcolile militare constituie  ‘rezerva de cadre’  pentru organizaţia  “Tinerii Turci”, iniţial formată exclusiv din cadeţi. Dintre politicienii români,  se pare că numai junimistul Petre Carp a urmărit cu atenţie, chiar cu simpatie, evoluţiile din imperiul otoman după 1877-1878. Surprinzând şi elementele pozitive. Chiar dacă mulţi nu dădeau crezare strigătelor de alarmă pronunţate de  Petre Carp, a fost totuşi un merit incontestabil al oamenilor politici români de la 1915 faptul că nu au mers orbeşte pe  „conexiunea engleză”, soluţiunea  propusă de Winston Churchill. Păguboasă din start, de altminteri ca orice soluţiune hotărâtă  de  englezi  pentru România.  Petre Carp  ştia multe lucruri. În virtutea  faptului  că au hotărât să nu atace Turcia în primul război mondial, marii oameni de stat români din  anul 1915 reînnoiau de facto  valabilitatea capitulaţiilor otomane decurgând din hrisoavele  bizantine pentru Romania. Pe lângă incompetenţa lui Winston Churchill, am fost poate ajutaţi atunci şi de competenţa colonelului T.E. Lawrence, trimis să câştige Ierusalimul. Pentru cine? Ştim doar acum. ‘Lawrence al Arabiei’ scria că lumea arabă a trecut prin secolele ei  de istorie fără să înveţe nimic. Implicată în această alegaţie a lui T.E. Lawrence era viziunea despre istorie ca o  categorie ontică. Însă deja în ‘Ştiinţa cea nouă’, napolitanul  Giambattista Vico ne învăţa că istoria nu este  categorie ontică. Şi urmându-l  pe Nicolae Iorga, noi, românii, îl credem pe Vico: Istoria este conjecturală, fiind un construct epistemic prin care omul ajunge să înţeleagă lucrarea umană. ‘Materialismul istoric’ al lui Karl Marx s-a străduit să ne ascundă acest adevăr. După deciziile de la Gallipoli, ofiţerul Gazi Mustafa Kemal a cărui personalitate se formase în şcoala de cadeţi reorganizată de bătrânul ministru de război Osman Pasha,  – un fel de Petre Carp al turcilor–, va lua alte decizii independente, inspirate şi de mare succes. Dar care determină un foarte venal ministru de război otoman să îl trimită forţat într-un fictiv concediu de boală, deşi  era avansat în gradul de general. Abia după ce  britanicii şi marionetele lor,  –din care provine şi actuala familie regală saudită –,  formate de ‚Lawrence al Arabiei’  ocupă Ierusalimul, noul şi energicul ministru de război turc  îl recheamă la datorie pe Gazi  Kemal. Generalul  Kemal înţelege că nu mai poate face nimic altceva  pentru imperiul turcesc, decât să comande  retragerea  ordonată  a  rămăşiţelor forţelor otomane care asiguraseră până atunci pacea şi prosperitatea în  Marele Orient Mijlociu. Oricum, cred că tocmai acea ocupare a Ierusalimului va slăbi presiunea predatorială asupra României de atunci (dar nu întrutotul). Astfel, prin alegerile lor  inteligente,  politicienii români reuşeau să dea concreteţe unei  foarte  mici   extensii a conceptului de Romania Neoacquistica, numită în mod exagerat şi total eronat: România Mare. La Trianon, occidentalii acceptă România Mare numai pentru că  vedeau partea de răsărit  din Romania Neoacquistica ca pe o felie de tort de pe un menue rezervat pentru altcineva. Unii dintre tinerii intelectuali români din perioada interbelică  resimt totuşi  condiţia de colonie a unor interese străine pe care o poseda România Mare de facto. Unii tineri români, organizaţi ca o mişcare de eliberare din colonii (observaţie  de substanţă aparţinând  politologului Ion Varlam, strănepotul istoricului Radu  Rosetti)   îşi vor da viaţa  ca să incendieze foaia pe care era tipărit acel menue. Aveam cenuşă în România, dar ei nu ştiau că existau copii ale condamnării noastre  în cancelariile occidentale, din Londra şi până la Washington D.C., copii  ale unui   menue păstrat just in case. Deşi România a fost tratată precum ţările baltice în 1939, ei nu i s-au mai restituit drepturile istorice după 1989. Ţărilor  baltice le-au fost asigurate drepturile întrutotul.  Din cauza aceasta, putem caracteriza drept bizară şi ignară declaraţia preşedintelui României făcută pe data de 6 august 2007 la Mărăşeşti : “Începutul ostilităţilor din Primul Război Mondial ne-a găsit cu o armată nepregătită, din cauza politicienilor inconştienţi.” Domnul Cristian Oprea, jurnalist la  Cotidianul, vine cu următoarele detalii în ediţia din 07-08-2007 a ziarului  său: “Surse apropiate şefului statului ne-au precizat că, la alcătuirea discursului, el a avut în vedere activitatea guvernului liberal al acelor vremuri, care a cumpărat tunuri ruginite, nefuncţionale, de tip Skoda.”  Consilierii în istorie ai   preşedintelui României au caracteristica generală de a fi manipulatori şi ignoranţi. Astfel, uzinele Skoda aparţineau Puterilor Centrale împotriva cărora lupta  România. Maiştrii militari din armata română ştiau că tunurile erau ruginite, şi le- au transmis imediat acea informaţie politicienilor români. În consecinţă, ei vor decide să intre în război de partea Antantei, condiţiile preliminare stipulând în mod expres ajutorul Antantei în  dotarea României cu tehnică militară nouă.  Antanta nu s -a ţinut de  înţelegere decât foarte târziu. Conferenţiarul Armand Goşu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti comentează: “Corpul ofiţeresc era slab pregătit. A trebuit să vină misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, ca să repare situaţia.” (am folosit aceeaşi sursă Cotidianul). Majoritatea corpului ofiţeresc din primul război mondial era constituită din învăţători şi profesori, –dăscălimea română–, care erau ofiţeri rezervişti. Obiectivul  major al strategiei generalului Berthelot în România  a fost acela de a-i  folosi pe aceşti învăţători şi profesori care învăţau foarte repede. Dar ei erau folosiţi drept carne de tun. Aşa se explică hecatomba dăscălimii române în primul război mondial. Titus Filipas

O ideologie vulgară

decembrie 20, 2007

În evoluţia culturală a lui Ioan Eliade Rădulescu întâlnim bizareria abdicării de la ideologia primară, şi îmbrăţişarea ideologiei secundare iudeo-creştine. Aceasta ideologie inventată după 1800 AD nu este nici hieratică, nici eroică. Este o ideologie vulgară (am folosit taxonomia lui Giambattista Vico).Titus Filipas

Viitor sumbru

decembrie 15, 2007

8 iunie  2006S-a tot vorbit despre arestarea teroristului lugojan Florin Lesch. Rămâne   deschisă chestiunea agenţilor SRI care se infiltraseră în anturajul lui Florin Lesch – tînăr altminteri paşnic până la „ziua atentatului terorist”. Cel puţin unul dintre agenţii SRI ar fi putut acţiona ca ‘agent provocateur’. Tactica este cunoscută de pe timpul vechii securităţi, din faza când era condusă de internaţionalişti. Episodul Florin Lesch pare să ne arate că  SRI-ul nu mai este controlat de patrioţi români, ci este în serviciul unor forţe din exterior. 9 iulie 2006În comentariul său  după arestarea primului terorist “dovedit”  din România, –tînărul Florin Lesch din Lugoj–, ziaristul Ion Cristoiu reînvia buna tradiţie din „Cuvinte prea încrucişate”, rubrica pe care o citeam  cu plăcere în „Suplimentul literar al Scânteii Tineretului”. Exista  o reală  foame de luciditate atunci – luciditate asociată foarte probabil caracterului eroic de către publicul larg. Superstiţia pseudo-religioasă încurajată de  popi cu o cultură minimalistă înlocuieşte acum spiritul hieratic, însă chiar  şi această superstiţie este doar insulară  în oceanul de „vulgaritate” –  am folosit clasificarea lui Giambattista Vico.  Dar există şi azi  o societate reală de cognoscenti, o ‘knowledge society’ în România. Ştiam că la „loviluţie” au fost ucişi peste o mie de oameni, că au fost arestate persoane purtătoare de arme şi bănuite de terorism, dar până la urmă nimeni nu a fost dovedit. Arestarea şi ancheta asupra lui Florin Lesch arată victoria „dublei măsuri” în exercitarea justiţiei din România de astăzi. O anchetă judiciară onestă  ar fi cerut şi identificarea, chiar chestionarea, acelui „agent provocateur” despre care  comunicatul SRI  sugera că el a existat. În analiza pe canalul de televiziune Antena 3, domnul Ion Cristoiu a încercat să identifice părţile „maşinii infernale” încropite de tînărul Florin Lesch. Îl felicit, pentru că, fără a se bucura de avantajul unei „culturi tehnice”, Ion Cristoiu identifică un „missing link” de tip «releu »  în comunicatul despre „evenimente” furnizat de SRI. În concluzie, şi găsind prilejul de a-şi turna cenuşă  pe creştet, domnul Ion Cristoiu sugerează  o analogie între maşina infernală prezentată  de SRI, şi „găina care naşte pui vii”, prezentată de cotidianul „Evenimentul zilei”.Ca să fiu sincer, eu sînt unul dintre cei care au rămas cu impresia că Florin Lesch a fost ales  ca „ţap ispăşitor” pentru lunga vină a instituţiilor responsabile ale  statului român de a nu fi identificat după 1989 nici un terrorist (dar există şi alte piste, mai veridice, care pot explica atitudinea SRI). Credeţi-mă, dacă tînărul Florin Lesch va fi condamnat, credibilitatea instituţiilor statului român, cât şi ale ONG-urilor din societatea civilă  care apără drepturile omului,  nu va fi amplificată. Totuşi, totuşi, comunicatele SRI păcătuiesc prin stupiditatea de a crede că se adresează unui public românesc naiv. De altminteri, chiar în acea emisiune de la Antena 3 unde era dezbătut prima oară la modul serios cazul arestării „teroristului în şlapi” care a leşinat, domnul Mihai Gîdea dezvăluia că  primea pe laptop scheme mult mai realiste şi mult mai fezabile de ‘maşini infernale’ care să arunce în aer automobilul cu butelii de aragaz al teroristului din Lugoj.Oricum, sînt de acord cu domnul Ion Cristoiu care afirmă că la SRI există cineva, un angajat din generaţia tînără, capabil să adune oricând cioburile contradictorii  pentru a construi un alt comunicat coerent oferit publicului. Dar, cum sublinia Ion Cristoiu, dacă sunt de faţă  şi ziarişti ce adresează  întrebări pertinente, consistenţa comunicatului SRI  se sparge din nou. La drept vorbind, nu înţeleg de ce nu există o consultare a tipilor vorbăreţi din departamentul  Public Relations de la SRI cu tehnicienii lor interni, specializaţi în „maşini infernale”. Altminteri, vorbăreţii de la departamentul PR ai SRI se cramponează doar într-o  imitaţie delicioasă  a unui  text caragialesc din secolul XIX. Ar fi timpul să treacă în mod serios  la o lectură a eseurilor lui Paul Zarifopol, dacă vor  o pregătire pentru intrarea lor culturală în veacul  XXI. Apoi, „cultura de masă” în România  este încă dominată, intelectualiceşte, de cultura generaţiilor de absolvenţi ai  liceelor industriale organizate pentru învăţământul românesc de academicianul Mircea Maliţa. Există deci, în România, şi o cultură  tehnică  dovedită  realmente chiar şi în condiţii de improvizaţie, adică  o „cultură  tehnică  în stil european”  cum este aceea  zugrăvită  de Pierre Boulle în romanul „Podul de pe rîul Kwai”.  Cel puţin eu, fost profesor de liceu industrial, sînt gata să depun mărturie că  românii pot oricând să inventeze maşini funcţionale,  –eram uluit de ingeniozitatea elevilor mei din Craiova–, deşi unii atribuie maliţios doar oamenilor din Ardeal această  capabilitate. Atunci când îşi redactează comunicatele de presă, pe orice temă,  funcţionarii PR merituoşi  de la SRI trebuie să  ia meticulos în consideraţie  faptul că există totdeauna şi un segment realmente „connoisseur” al publicului românesc. 30 august 2006Avem din nou un comunicat SRI despre tînărul Florin Lesch, teroristul prezumtiv arestat preventiv de această eficientă organizaţie. Ni se prezintă şi dovezi iconice. Bănuiesc că SRI are ca ţintă pentru comunicatele de presă doar persoane excesiv de credule,  ori “guguştiucii şi fătucile” care lucrează în presă,  am citat din autorul Ion Cristoiu. Problema mea de înţelegere este aceea că dacă se vorbeşte despre  terorişti, trebuie neapărat prezentat binomul ‘Omul şi Organizaţia’. De exemplu  ‘Bin Laden şi  Al Qaida’. Oricât de atent aş privi, nu reuşesc să văd altă organizaţie ce se ascunde în umbra lui Florin Lesch, în afară de SRI.18 septembrie 2006Prelungirea arestării “primului terorist dovedit” din România nu rezolvă nimic pentru SRI. Este adevărat, organizaţia SRI  e condusă actualmente de un interimar. Dar viitorul “şef suprem” de la SRI va trebui să  rezolve în primul rînd cazul “teroristului” Florin Lesch din Lugoj. Am mai scris despre Florin Lesch. Insistăm pe tema aceasta, doar pentru că nu îl cheamă Florin Leş. Ceea ce l -ar fi transformat automat în român de baştină, un român aborigen care poate    fie stârpit. Ca la 1907. Dar grafia numelui Lesch sugerează  o ascendenţă  a sa în Imperiul austro- ungar. De altminteri  Florin Lesch afirmă    este moştenitorul averii unui strămoş Lesch.  Avere pe care o cere restituită de către statul român. Cred că tînărul Florin Lesch are tot dreptul la apărare. Şi are tot dreptul la instituţii inteligente ale statului român. Tinerii slujbaşi de la SRI sunt vital interesaţi de rezolvarea foarte corectă a cazului  Florin Lesch, numai aceasta acreditează (sau nu)  şcoala SRI ca instituţie universitară. Afirmaţia comunicatelor oficiale ale SRI privind apartenenţa lui Florin Lesch  la ‘structuri teroriste islamice’ este foarte « vagă », ca să folosim un eufemism. La nivelul conferit de posesia unor studii  universitare autentice, nu poţi să vorbeşti numai despre « structură », ci despre « structură şi organizaţie»,   într -un binom ierarhic. Studiile de la şcoala SRI pe această temă nu pleacă oare  de la  marele Émile Durkheim ? Nu recurg oare la ideile despre cultura organizaţională  ale lui Michael Thompson*? Care el însuşi s -a format pornind cu impetus  din structura unei organizaţii având caracter militar. Tinerii angajaţi actuali de la SRI trebuie să  înţeleagă că  este în joc aici  nu destinul individului Florin Lesch, ci  atestarea de seriozitate a şcolii universitare SRI (oficial se numeşte Academia Naţională de Informaţii).11 iunie 2007În intrarea precedentă adresam întrebarea retorică : “Studiile de la şcoala SRI nu pleacă oare  de la  marele Émile Durkheim ?”. A fost o premoniţie ? Căci una dintre cărţile fundamentale scrise de Émile Durkheim (1858-1917)  era intitulată : “Le suicide. Étude de sociologie “. Mass media ne transmit ştirea despre  un ofiţer de informaţii care s- a sinucis în incinta Academiei SRI.  “Conducerea SRI a dispus o ancheta interna la ANI pentru a stabili cum de un astfel de incident s-a putut intampla  in cadrul SRI, cunoscut fiind faptul ca pentru a putea accede in randurile ofiterilor de informatii, candidatii sunt supusi unor teste psihologice foarte dure.”, aflăm dintr- un articol publicat de ziarul  Gardianul. Sancta Simplicitas , nici măcar jurnaliştii de la Gardianul nu l- au citit pe Émile Durkheim ! Acest cugetător este ignorat nu doar la Academia Naţională de Informaţii, ci şi la la facultăţile  de jurnalistică din România. Bineînţeles, în condiţiile economiei de piaţă există acum la noi un mare număr de specialişti bine calificaţi în psihologie hedonică. Dar nu  prea cred eu că Academia Naţională de Informaţii are şi un foarte bun specialist în psihologie abisală. Pentru că aşa ceva s- ar cere la şcoala SRI.În cultura organizaţională  de azi există interesul de a cunoaşte şi de a defini individul în  raport cu triada de termeni : (i) Grup + (ii) Grilă de comandă + (iii) Reţea, adică suma conceptuală agregată  (group + grid + network). Termenul Grup (‚Group’), în  interpretarea propusă de sociologul Émile  Durkheim, caracterizează tipul de solidaritate la care aderă individul. Metafora pentru Grilă (‘Grid’), aşa cum este termenul Grilă folosit aici, poate fi  „electrodul de control” dintr -o clasică triodă cu vid.  Grila înseamnă circumscrierea alegerilor individului de forţele societale externe lui. Cu cât este mai intens controlul de grilă, cu atât indivizii sunt mai „ţinuţi în lanţ”.  Cu cât este de o intensitate mai scăzută  controlul de grilă, cu atât indivizii pot să îşi negocieze relaţiile. Cât despre sursa de valoare adăugată pentru individ, şi aici nu vorbim despre sensul monetarist al termenului,  aceasta o constituie  reţeaua personală (network) pe care individul reuşeşte să o creeze.Tipologiile de clasificare a indivizilor  caracterizaţi prin triada criteriilor :   (i) Grup + (ii) Grilă de comandă + (iii) Reţea,  sunt ordonate după arhetipuri culturale. Psihologia abisală reprezintă domeniul ştiinţific având înscrisă exhaustiv pe agenda sa taxonomică toate  arhetipurile culturale. În opinii exprimate public de autorităţi începând cu administratorii de la World Bank şi terminând cu teoreticianul culturii lucrative Clotaire Rapaille, găsim suficiente argumente care sprijină utilitatea arhetipurilor culturale  şi a Psihologiei abisale. Vorbim despre Psihologie abisală  în contextul intervenţiilor arhetipurilor culturale în  elaborarea deciziilor politice  şi a deciziilor  manageriale. Dar şi în alegerile personale de “viaţă sau moarte”. 16 noiembrie 2007Mai există dreptate în România ? ‘Anchetatorii susţin că Lesch intenţiona’- se spunea într-un articol mai amplu despre cazul “teroristului lugojan” (Timişoreanul Lesch condamnat la 12 ani închisoare pentru terorism,  în România liberă din 15 noiembrie 2007). Deci a fost un ‘proces de intenţie’. ‘Tânărul se afla sub supravegherea Serviciului Român de Informaţii de mai mult timp. Acesta a trimis mesaje de ameninţare’ –se mai prezentau motivaţii. Nu a fost ‘supraveghere’. A fost ‘provocare’ şi ‘instigare’. Faptul că a existat un ‘agent provocateur’ de la SRI a fost oficial recunoscut. Este o zi neagră pentru România şi spiritul dreptăţii. Este o zi care anunţă  un viitor sumbru pentru toţi cetăţenii României. Condamnarea lui Florin Ioan Lesch ne spune limpede că nu avem dreptul la instituţii şi instanţe inteligente în România. Şi niciunde în lume.

*Bineînţeles, ideile lui Michael Thompson fac parte din Teoria culturală.

Titus Filipas